Cine este Hristos?

După cum precizează Clark Carlton, în „Calea de la protestantism la ortodoxie”, Sfânta Treime este foarte rar amintitã în bisericile protestante (exceptie fãcând botezurile) și este, în orice caz, irelevantã pentru felul în care bisericile protestante sunt organizate sau în care protestantii se considerã persoane create dupã chipul lui Dumnezeu. În protestantism, Treimea este pur si simplu soluția unei probleme teologice: “Cum poate Iisus sã fie deopotrivã Dumnezeu și diferit de Tatãl?”. Doctrina, așa cum este înțeleasã de majoritatea Protestanților, nu are nici o semnificație pozitivã aparte. Dacã s-ar înlãtura orice referire la Treime din imnurile și cãrtile protestante, puțini ar fi cei care și-ar da seama.

În fapt, toate ereziile protestante provin din minimalizarea dumnezeirii lui Hristos. Deși pare greu de crezut, protestanții nu se roagă niciodată Fiului, ci numai Tatălui, „în numele Fiului”. Închinarea protestantă, astfel, a rămas o închinare evreiască, iar credința în Sfânta Treime, doar o declarație oficială. Și felul în care orice protestant vorbește despre Hristos dă în vileag această gravă blasfemie. Aceștia se adresează lui Hristos-Dumnezeu pe nume, iar cântecele lor nu arată dumnezeirea Sa, ci mai degrabă o relație de prietenie obișnuita cu ei, proprie unui muritor de rând.

Într-adevăr, dacă Hristos este considerat mai mult om decat Dumnezeu, preacinstirea Maicii Domnului ca Nascătoare de Dumnezeu nu ar avea sens. Dacă rugăciunile catre Hristos lipsesc din cultul protestant, cum ar putea aceștia să se roage sfinților, care sunt mai mici decât Hristos? Cum pot accepta ei că Hristos poate fi reprezentat în icoane, dacă au rămas la concepția Legii Vechi, ca „nimeni nu L-a văzut pe Tatăl”, iar pentru ei doar Tatăl contează? Cum pot accepta puterea harului în sfintele Moaște și transmiterea acestuia prin Taina Preoției, dacă pentru ei Hristos nu se ridică la nivelul Tatălui?

Închinarea protestanta se rezumă la adorarea unei singure Persoane din Sfânta Treime, iar Hristos este tratat doar ca un bilet de trecere catre Tatăl. Ne întrebăm, așadar, la ce „relație personală cu Isus” fac referire protestanții în evanghelizările lor.

 

 

Crucea

sfanta_cruce

 

Cuvântul Cruce are înţeles îndoit: a) Crucea spirituală (suferinţa); b) Crucea materială, pe care S-a jertfit Mântuitorul nostru şi a sfinţit-o cu Preascump Sângele Său.

Pe amândouă aceste Cruci le-a purtat Mântuitorul nostru Iisus Hristos: crucea suferinţelor în suflet, răbdând până la moarte, iar crucea cea materială, pe umerii Săi până la Golgota.Tot aşa, se cuvine fiecărui credincios a urma lui Hristos şi a duce crucea suferinţelor în suflet până la moarte, iar Crucea lui Hristos cea materială a o cinsti şi a i se închina ca unui semn al Fiului Omului şi ca unui altar sfinţit cu Sângele lui Hristos.

 

Sfânta Cruce, in Scripturi

1. Crucea a fost prefigurată încă înainte de Legea Veche, când patriarhul Iacov a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile sale aşezate în chipul Crucii (Fac. 48, 13-15).

2. Iarăşi Crucea a fost prefigurată prin şarpele de aramă spânzurat pe lemn, care izbăvea de primejdia morţii pe cei ce priveau la el (Num. 21, 8-9), după cum adevereşte acest lucru Sfânta Evanghelie (Ioan 3, 14-15).

3. Crucea ca mijloc de mântuire a fost prefigurată şi de mâinile întinse ale lui Moise, ce au alcătuit împreună cu trupul său semnul crucii, prin care israeliţii au biruit în lupta cu Amalec (Ieş. 17, 11-13).

4. Crucea este pecetea lui Dumnezeu prefigurată prin însemnarea literei „T” (tau) pe frunţile celor aleşi ai lui Dumnezeu spre a scăpa de pierzare (Iez. 9, 4-6; Apoc. 7, 2-3).

5. Crucea este altarul cel preasfânt pe care S-a jertfit Hristos (Evrei 9, 28).

6. Crucea este steagul lui Hristos – cel prezis de Sfântul Prooroc Isaia -, care s-a ridicat peste neamuri (Isaia 62, 10).

7. Crucea s-a sfinţit ca jertfelnic cu preascump sângele lui Hristos, Care S-a jertfit pe ea; acest altar al Sfintei Cruci este preasfânt şi tot ce se atinge de el se sfinţeşte (Ieş. 29, 37).

8. Crucea este mijlocitoarea măririi lui Hristos, căci numai în urma morţii Sale pe Cruce a fost preaînălţat (Filip. 2,8-9). Prin moartea de Cruce Hristos a intrat întru slava Sa (Luca 24, 26), căci numai prin Cruce Hristos S-a preaslăvit (Ioan 17, 1).

9. Crucea este armă prin care noi am câştigat mântuirea (Ioan 12, 32-33; I Petru 2, 24 ş.a.).

10. Prin Cruce s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni (Efes. 2, 16; Col. 1, 19-20 ş.a.).

11. Prin Cruce, a fost biruit cel viclean(Col 2,14-15).

11. Crucea este emblema biruinţei şi semnul lui Hristos. Acest semn se va arăta pe norii cerului înaintea venirii a doua a Domnului care va fi cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

Interesant este faptul că, deși neoprotestanții resping Sfânta Cruce, acceptă fără probleme, ca simbol creștin, peștele. În contextul persecuției creștinilor din Siria, în care prigonitorii au însemnat casele acestora cu numele „nazarinean”, mulți dintre neoprotestanți au promovat acel simbol, în memoria martirilor.

 

 

Răspunsuri la obiecțiile neoprotestante

  • Protestanții: Crucea este o spânzurătoare si este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?

Răspuns: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea si a îmbrătisat-o cu iubire si a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată rusinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne rusinăm si să ne căim de păcatele noastre si să luptăm împotriva lor, îmbrătisând si noi Crucea cum a îmbrătisat-o Domnul; iar pe de altă parte, să ne înduiosăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre si să o slăvim. Asadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare si durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie si mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiti voi, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare si mai pretioasă jertfă cu putintă, pentru mântuirea noastră.

  • Protestanții: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.

Răspuns: Dar si în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci si sabia cu care a ucis pe Goliat, căci si ea a fost tinută cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum spune: Si a zis David către Abimelec: ”N-ai cumva la îndemânâ vreo sulită sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armâ…”. Preotul însă a răspuns: ”Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod…” (I Regi 21, 8-9). Mai știm că profanarea de către Belşaţar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsită de Dumnezeu cu moartea imediată (Daniel 5:2-30). Deci, cu atât mai mult, trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, asezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea si Marele Apostol o numeste puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar același David ne spune:  Intra-vom în locasurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui (Psalm 131:7). De asemenea, Iosua s-a închinat nu numai Domnului, ci Chivotului peste care era slava lui Dumnezeu (Iosua 7,6). Așa că, după cum Iacob, înainte de sfirșitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif (Facere 47,31) și, prin aceasta, a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce il ținea, așa și creștinii sunt datori sa cinstească crucea pe care Hristos a îmbrățișat-o.

  • Protestanții:Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci si piroanele, cununa de spini, pe Pilat si pe Iuda, pe arhiereii Ana si Caiafa, pe ostasii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit si acestia, cât si Crucea, la mântuirea noastră.

Răspuns: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostasii batjocoritori si ucigasi ai Domnului, pentru că trebuie să tinem seama de intentia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile si la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L rusina si de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveste cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim si pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcati cu Dumnezeu prin ele, si nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.

  • Protestanții: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu si toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătosi, nu pot fi sfinte si vrednice de a fi venerate.

Răspuns: Dar atunci si cu Biblia ar trebui să facem tot asa. Astăzi avem foarte multe Biblii si, prin asemănare cu cele ce spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu si pe toate celelalte tipărite de culegători si de tipografi păcătosi sau necrestini.

  • Protestanții: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici si în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.

Răspuns: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreste pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc si întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, si crucea dinlăuntrul nostru, ca simtământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afarâ. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeste si crucea cea dinlăuntru si cinsteste cu evlavie si semnul ei din afară.

Semnul sfintei Cruci

 

Orice crestin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos si care trăieste în viată cu evlavie si frică de Dumnezeu, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe fata sa, aducându-si aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfintit Crucea cu Preacurat si Preascump Sângele Său si ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului si ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la fata arcului (Ps. 59, 4) si iarăsi: .. .însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).

 

Participarea trupului la rugăciune

În Sfânta Scriptura, putem vedea că, că, la rugăciune, trebuie să ia parte si trupul nostru, cu toate mădularele sale. Intre acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii:

1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (asezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: …luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fata stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fata dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă si-a întins mâna sa cea dreaptă si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stânga si-a pus-o pe capul lui Manase. înadins si-a încrucisat mâinile, desi Manase era întâiul născut. Si i-a binecuvântat… (Fac. 48, 13-15).

2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii si pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeste Sfânta Scriptură astfel: Si, luându-i în brate, i-a binecuvântat, punându-Si mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: …i-a dus afară până spre Betania, si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).

3. Apostolii au asezat diaconi, preoti si episcopi prin rugăciune si punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preotiei era numită ”punerea mâinilor preotiei”. Tot prin rugăciuni si punerea mâinilor împărtăseau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăsirii Sfântului Duh celor botezati) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 s.a.). Împărtăsirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, ”punerea mâinilor”, spre deosebire de cea de mai sus care se chema ”punerea mâinilor preotiei”.

Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia, și el, parte, îndeosebi prin acest mădular al său, care este mâna. Trebuința de a lua parte și trupul sau cel puțin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Si în alt loc: Vreau deci ca bărbatii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie si fără sovăire (I Tim. 2, 8).

În Testamentul Vechi, de asemenea, se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor s.a. Psalmistul zice: Asa Te voi binecuvânta în viata mea, si în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5).

Ca si îngenuncherea, ca si plecarea capului, ca si metania sau ca si ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot asa si semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o tinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fata lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim si cu sufletul si cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).

Semnul Crucii, în Vechiul Testament, a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărtirii apelor Mării Rosii si a înecării lui faraon, în tinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (les. 17, 11-12).

Mai mult decât atat, semnul Sfintei Cruci este o mărturisire a dogmei Preasfintei Treimi. În acest sens, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă – simbolizând Sfânta Treime – (degetul mare, arâtătorul si cel mijlociu), iar celelalte două degete se tin strânse în palmă – simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască si omenească. Apoi se duc la frunte, la piept si la umărul drept si la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) si al Fiului (la piept) si al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem ”Amin!”

”În numele Tatălui” înseamna cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele ”si al Fiului” înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele ”si al Sfântului Duh”, înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu si împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu-Fiul.

Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.

Dovezi istorice

Tertulian (160 ,+ 240): «La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci» (Tertulian, De corona ., c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).

Ipolit al Romei (200-235): „Daca esti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne tinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.” (Tradiția Apostolică)

Minciu Felix, Tertulian și Origen mărturisesc că pagânii îi numeau pe creștini „închinători ai crucii” sau „slujitori ai crucii”. (Contra lui Celst, cartea a II-a, Nr 47, Apologia,c 16,: Catre neamuri I,12)

Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386):
” O, crestine, nici un lucru sa nu faci, pana nu faci semnul Sfintei Cruci, cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi; pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului”.

 

Surse:

Pr. Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Lumea Credintei

Mantuirea din afara Bisericii

„Va fac cunoscut, fratilor Evanghelia, pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, în care ati ramas, si prin care sunteti mântuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” (I Cor 15,1-2)

In anul 110, sfantul Ignatiu al Antiohiei scria: „Aveti grija, cei care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos sunt cu episcopul. Nu va inselati, fratilor: daca cineva urmeaza un schismatic, nu va mosteni Imparatia Cerurilor. Daca cineva are o doctrina straina, se impotriveste Patimilor. Deci, aveti grija, sa folositi o singura Euharistie, pentru ca,orice ati face, sa faceti potrivit cu voia lui Dumnezeu: pentru ca exista o singura Carne a Domnului Nostru si un singur potir pentru impartasania cu Sangele Sau; un altar, un episcop cu preotii si diaconii. (Epistola catre filadelfieni, 3:2-4:1)

 

Orice credinta mântuieste?

Nu. Daca orice credinta ar mântui, daca budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul si orice alta credinta ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie sa vina Hristos. Caci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). Iata deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, ca cine nu crede în El piere. Si doar cel ce crede în El are viata vesnica. Deci, repetam, cei ce nu cred în Hristos se osândesc.

Cum se face, atunci, ca exista minuni in afara Bisericii, chiar si in religiile necrestine?

Minunile – daca ele sint cu adevarat de la Dumnezeu si nu de la Cel Rau – nu sint o dovada (sau nu neaparat) a bunatatii umane a celui care face minunea, ci o dovada a milei lui Dumnezeu.

De ce este necesara o credinta dreapta?

Nu putem aduce slava la ceea ce nu cunoastem, iar credinta cea dreapta inseamna adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Cei care nu au credinta cea dreapta nu pot sa-L preamareasca pe Dumnezeu in chip drept. Acestora dreptcredinciosii le spun, si nu din mindrie, ci din recunostere umila a comorii ce li s-a dat, “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim” (Ioan 4:22).

Dar protestantii nu cred si ei în Hristos? Doar mereu declara ca Îl iubesc foarte mult.

Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsa pe care si-o fac despre El. Hristos este Adevarul, si cel care vrea sa Îl iubeasca pe Hristos trebuie sa învete a iubi Adevarul. Cel care iubeste imagini false este pur si simplu idolatru; si nu poate fi numit crestin. Protestantii sunt idolatri. Cel ce are poruncile mele si le pazeste, acela este care ma iubeste (Ioan 14, 21). Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, si nici pe cele pe care le au nu le pazesc. Si, de vreme ce protestantii nu au învatatura adevarata despre Hristos si credinta pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciuna. Iar minciuna nu mântuieste, ci duce la moartea vesnica. Sa nu uitam ca Hristos este Adevarul! Deci nu poate fi partasie între Adevar si minciuna, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciuna. Si nici nu poate avea pe Hristos cel ce traieste în minciuna.

Biserica lui Hristos, prin care inteleg in exclusivitate Biserica Ortodoxa, este singura Arca a mintuirii. Daca, asa cum Sf. Nectarie de la Optina a spus, au existat oameni in afara Arcai lui Noe care n-au murit, atunci exista si oameni in afara Bisericii care vor fi mintuiti. Dar nu am spus ca toti cei din Arca se vor mintui, pentru ca unii pot sa se arunce in afara prin faptele lor rele. Si nici n-am spus ca cei care inoata spre Arca si n-au apucat sa urce pina sa moara nu ar putea fi mintuiti. Cine poate sa zica ca Dumnezeu cel Atotstapinitor, Cel care cunoaste inimile tuturor, n-ar putea sa-si intinda mina catre cei care, din ignoranta sau circumstante potrivnice, n-au reusit sa suie in Arca inainte ca noaptea mortii sa se lase peste ei, dar care in inimile si mintile lor jinduiesc dupa adevar? “Toate le nadajduieste” (1 Corinteni 13:7).

Din punct de vedere dogmatic, putem si trebuie sa afirmam ca, asa cum Sf. Ciprian al Cartaginei zice, “nu exista mintuire in afara Bisericii” (Sf Ciprian, Despre unitatea Bisericii). Domnul Hristos Insusi a spus si a intarit: “Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Si din nou: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).

Mai mult, daca noi ne presupunem in mod arogant mai “milostivi” decit Domnul Insusi si ne indreptatim sa-i “iertam” pe cei care traiesc in religii false sau erezii, nu numai ca pacatuim prin incalcarea credintei asa cum este ea exprimata in dogma, dar si prin lipsa de iubire, pentru ca ne facem vinovati de incurajarea acelora in eroare, dindu-le sperante false ca pot ramine in minciuna fara sa-si puna in pericol sufletele nemuritoare, lipsindu-i astfel de teama de Dumnezeu si de motivatie pentru a cauta adevarul, conditii care pot singure sa-i duca la mintuire.

Si ce vrei sa spui? Ca nu exista oameni buni si in celelalte Biserici?

Nimeni nu este bun decit numai Unul Dumnezeu” (Matei 19:17). Omul, in conditia sa cazuta, nu este si nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.” (Psalmi 13:1,3). Chiar si Apostolii au fost numiti rai de catre Domnul (Luca 11:13). Omul poate deveni bun numai prin unire cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Aceasta unire este posibila numai tinind poruncile, iar prima porunca este sa te pocaiesti si sa te botezi. Poti spune despre om ca este bun in sens real numai atunci cind el se pocaieste si primeste botezul, singurul botez, cel al Bisericii celei Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostolica, prin aceasta primind in el bunatatea lui Dumnezeu. “Bunatatea” celui cazut, a omului nebotezat nu este buna in ochii lui Dumnezeu, ci doar “vesmint intinat”, in cuvintele Prorocului Isaia (64:6). Numai in Biserica pacatul poate fi cunoscut, pentru ca vointa lui Dumnezeu a fost facuta cunoscuta in toata plinatatea ei numai Bisericii. Daca noi nu stim care este vointa lui Dumnezeu, atunci nici nu ne putem pocai asa cum se cuvine cind Ii incalcam vointa. Biserica este unicul spital in care primim si diagnosticul corect al bolii, si vindencarea de boala.

Nu este posibila iertarea pentru toti oamenii? Nu s-a pocait David chiar in psalmul pe care l-ai citat si n-a primit el iertare de la Dumnezeu?

Ba da, dar mintuirea nu inseamna numai iertarea pacatelor, ci si dobindirea sfinteniei, sfintenie “fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) si pe care o capeti numai prin tainele Bisericii, insa pe care o poti pierde daca nu duci o lupta ascetica constanta impotriva pacatului. Mai mult decit atit, pacatul originar poate fi sters numai in cristelnita.
Nici macar David nu a fost mintuit inainte de venirea lui Hristos. Chiar si patriarhul Iacob si-a anticipat mersul in Infern (Sheol) dupa moarte impreuna cu Iosif, fiul sau cel drept: “plangand, ma voi pogori in locuinta mortilor la fiul meu” (Facerea 37:35). Si toti acestia [dreptii Vechiului Testament], marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi [dreptii Noului Testament] ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea” (Evrei 11).

Dar ce se intimpla daca un pagin sau un eretic n-a cunoscut niciodata adevarul sau Biserica sau a intilnit numai reprezentanti pacatosi sau ignoranti ai Bisericii? Putem spune despre unul ca acela ca este orb si ignorant si, prin urmare, care nu pacatuieste?

Totul depinde de natura si de nivelul de ignoranta. Exista ignoranta voluntara si exista ignoranta involuntara. Daca n-ar exista ignoranta involuntara, Domnul nu ar fi spus de pe Cruce: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Iar rugamintea Sa a fost ascultata, pentru ca, in ziua Cincizecimii, Petru i-a indemnat pe evrei sa se pocaiasca, zicind: “stiu ca din nestiinta ati facut rau” (Fapte 3:17), dupa care mii s-au pocait si botezat. La fel, si Apostolul Pavel zice: “am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta” (1 Timotei 1:13). Numai ca, te rog sa observi, au raspuns adevarului atunci cind le-a fost prezentat, de unde rezulta ca ignoranta lor a fost involuntara si, prin urmare, scuzabila.

De cealalta parte, exista o impietrire a inimii, care il opreste pe om sa raspunda la semnele pe care Dumnezeu le face cu privire la adevarul Sau, semne exterioare si indemn inauntrul fiintei. Aceasta este ignoranta voluntara. Oamenii care sint impietriti in acest fel nu cunosc adevarul din cauza ca nu vor sa il cunoasca. Acest refuz incapatinat este ceea ce Domnul numeste “hula impotriva Duhului” (Matei 12:32), care nu va fi ieratata nici in veacul de apoi.

Dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?

Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Înca înaintea primului Sinod Ecumenic, Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea sa îl ierte pe Arie si sa ridice anatema pe care o daduse asupra acestuia. Sa luam aminte la raspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemnitat pentru ca l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceti voi sa ma înduplec la rugaciunile voastre si sa îl iert pe Arie care nu a vrut sa asculte învatatura mea si sa îsi vie în simtire? Daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat noaptea. Caci rugându-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit în temnita o lumina mare si L-am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânar ca de doisprezece ani, iar fata Îi stralucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era îmbracat cu o camasa alba de in, însa rupta de sus pâna jos, pe care o strângea la piept cu amândoua mâinile, acoperindu-si goliciunea Sa. Vazând eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere, rugându-ma Lui, am zis: „Mântuitorule,cine ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am câstigat cu sângele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti în sânul Bisericii, pentru ca are viclene si rele gânduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage sa îl ierti. Dar tu sa nu-i asculti si sa nu primesti în turma un lup în chip de oaie.

Asa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei si, daca ne-ar vorbi noua astazi, ne-ar spune acelasi lucru: sa nu ne lasam prinsi de ispita falsei iubiri fata de cei care surpa Biserica lui Hristos.

Nu este toleranta o forma de iubire? Si nu este tot ce-i ura nepermis crestinului?

Nu. Domnul Dumnezeu nostru este un Dumnezeu fierbinte. El asteapta ardoare de la noi – ardoare pentru ceea ce-i bun si ura pentru ceea ce-i rau. “Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96:10). Cea ce El uraste cel mai mult este lipsa de ardoare: “Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” … asa ca “sarguieste dar si te pocaieste” (Apocalipsa 3:15-16,19). Sf Grigore din Nyssa a scris astfel: “Cel ce face legea vietii ne-a indreptatit la un singur fel de ura. Vreau sa spun aceea fata de sarpe, si pentru nimic altceva nu sintem ingaduiti sa ne exercitam aceasta insusire de a uri, ci doar ca resursa impotriva raului” (Sf. Grigore de Nyssa, Scrisoarea a VII-a catre Eustathia, Ambrosia siBasilissa).

„Mireasa lui Hristos nu poate fi adultera, e incoruptibila si pura. Are o singura casa[…].. Oricine e despartit de Biserica si e legat de o adultera, e despartit de promisiunile Bisericii; cine a abandonat Biserica lui Hristos nu se poate astepta la recompensele Lui, este un strain, un profanator,un dusman. Nu mai poate sa-L aiba pe Dumnezeu drept Tata cel care nu are Biserica drept Mama.” Ciprian, Despre unitate, 251 i.Hr

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Mitr. Serafim de Pireu

Vladimir Moss

Biblia protestanta

În 1921, este efectuată o nouă traducere a Bibliei de către diaconul Dumitru Cornilescu. Acesta, în perioada efectuării traducerii, părăseşte Biserica Ortodoxă şi înfiinţează „Biserica Evanghelică Română”. Acest pas influenţează şi traducerea Bibliei, din care sunt eliminate, modificate pasaje, noţiunile incomode pentru protestanţi şi neoprotestanţi. Traducerea Cornilescu conţine numeroase greşeli, iar însuşi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de înţelesuri din traducerea ortodoxă. Traducerea acestuia este totalmente protestantizata.

Cititorul neavenit devine protestant prin simpla citire, caci sensurile sunt atat de deformate incat nici nu mai este nevoie de vreo explicatie exegetica protestanta. Cornilescu a cunoascut bine teologia ortodoxa – mai bine decat oricare alt protestant din toate vremurile – si a stiut cu abilitate sa o indeparteze prin traducere. Biblia sa este mai patrunsa de duhul sectar decat orice alta traducere protestanta engleza.

Intreaga traducere reflecta teologia protestanta: omul a cazut total si este indreptat total, ca printr-o hotarare. Se neaga rolul activ al omului, prin credinta prin iubire lucratoare, la mantuirea sa. Mantuirea obiectiva inlocuieste complet mantuirea subiectiva. Mantuirea subiectiva dispare cu totul.

 

Mantuire

Cea mai mare si mai importantă greşeală apare la traducerea cuvintelor cu privire la mântuire. În timp ce în traducerea ortodoxă este folosit un timp gramatical continuu – creştinii se mântuiesc – în traducerea lui Cornilescu scrie că acestia “sunt mântuiţi”, în spiritul învăţăturii protestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viata credinciosului si că este sigură. Originalul grecesc cuprinde un timp gramatical asemănător prezentului continuu din limba engleză – creştinii sunt mântuiţi (se mântuiesc) în cadrul unui proces duhovnicesc prin care vieţile lor sunt transformate (vezi si cuvintele Sf. Ap. Pavel despre alergarea către ţintă). Această traducere eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradictie cu cuvintele Apostolului Pavel, în care el afirmă că nu este mântuit si că încă aleargă după cunună. Verbul “a indrepta” (dikaioun) este ocolit, si inlocuit cu verbe la diateza pasiva (a fi socotit neprihanit, a fi iertat etc), care convin radicalismului protestant, caci verbul ‘a (se) indrepta’ prezinta o actiune de durata mai lunga si cu participarea omului, atunci cand e la forma reflexiva. De peste o suta de ori traduce Cornilescu dikaios (drept) cu neprihanit, dand impresia lipsei de pacat la crestini, adica la membrii sectei. Dikaios (drept) presupune indreptarea, lucrarea de sfintire a firii, prin conlucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. Neprihanirea neoprotestanta se obtine ca un dat de la Dumnezeu in schimbul credintei, ca un edict sau iertare si neputinta de a pacatui.

BO: Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Iacov 2,14-15

BP: “Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?”

 

BO: ”Stiind ca nu se indrepteaza omul din faptele Legii, nu, ci prin credinta lui Iisus Hristos, si noi in Iisus Hristos am crezut…”. Gal 2,16

BP: “Stim ca omul nu este socotit neprihanit,prin faptele Legii, ci numai prin credinta în Isus Hristos, am crezut si noi în Hristos Isus”.

Ca este gresita adaugirea “numai” a lui Cornilescu, rezulta si din contradictia in care intra cu Iacob 2, 24: ”Vedeti dar ca omul este socotit neprihanit prin fapte, si nu numai prin credinta.”

Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)

În zadar Cornilescu modifică pasajul: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: „Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.

Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

Sfanta Traditie

Altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la tradiţii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: “Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

Cuvântul tradus aici “învăţăturile” este cuvântul grecesc ‘paradosis’, acelaşi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult nişte porunci omeneşti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăţi împotriva tradiţiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşi sa tina tradiţia pe care au preluat-o de la el. Aceasta tradiţie era atât scrisa, cât si orală.Pana si versiunea New King James a tradus corect, numai Cornilescu, nu.

BO: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după traditia pe care aţi primit-o de la noi. II Tes 3,16

BC: Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Icoane

Textul ortodox “ruşinaţi cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu “ruşinaţi cei care se închina icoanei“. În Apocalipsa, “chipul fiarei” devine pentru Cornilescu “icoana fiarei”. Icoana e totuşi un termen care apare mult mai târziu. În textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu,însă,apare.

Fecioara Maria

BO: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” Matei 1,20

BP: “…Pe Maria, nevasta ta!

BO: Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc. Luca 11,28

BP: Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!”

BO: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Luca 1,29

BP: Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta.

BO: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Luca 1,30

BP: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

BO: “Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

BP: “Că iată de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita”.

Este o înjosire adusă Maicii Domnului. Verbul “a ferici” inseamna “a slavi”.

BO: “Bucură-te, cea plină de har”

BP: “Plecăciune ţie…”

In limba greacă scrie: “Berete” – bucură-te (în româneşte) – altă falsificare,pentru a nu recunoaste harul Sfintei Fecioare!

BO: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? Înca n-a venit ceasul Meu. Ioan 2,4

BP:  Isus i-a raspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit înca ceasul.

Nasterea de sus

În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discuţia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: “Dacă nu se naşte cineva de sus, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză şi franceză ale Bibliei (neoprotestanţii îl laudă totuşi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie “dacă nu se naşte cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a naşterii din nou a creştinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii. Textul original grecesc – gennisi anothen – înseamnă “să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân, Cornilescu adaugă de la sine “…din nou”.

Mia de ani

În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre „mii de ani”, Cornilescu traduce „o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a „împărăţiei de o mie de ani”.

Ierarhie

La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: “dar Iisus are o preoţie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie “Dar El, fiindcă rămâne “în veac”, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanţi pentru a justifica necredinţa lor faţă de succesiunea apostolică.

La I Tim 3,1: “De doreşte cineva să fie Episcop…”

BP : ”.. .să fie episcop”‘ cu explicaţia, episcop=privighetor, supraveghetor.

În Biblia ortodoxă, găsim cuvântul preot sfinţit de apostoli. La protestanti, cuvântul preot=bătrân, deci un om oarecare de rând, mare greşeală. Preotul este preot pus de sfinţii Apostoli. Vezi Iac 5, 14.

BO: „Cand vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada” II Tim 4,13

BP: „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa„.

FELÓN, feloane, s.n. Pelerină scurtă pe care preotul o îmbracă (pe cap) peste celelalte veșminte, când oficiază slujba.

Sfinti

“Laudati pe Domnul intru sfintii lui” (Ps 150,1) devine, pentru protestanti, ”Laudati-l In Locasul Lui cel sfant”.

BO: Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfânt. II Petru 1,21

BP: Caci nici o prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt.

Secte

BO: Ma mir ca asa degraba treceti de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la alta Evanghelie,CARE NU ESTE ALTA, decât ca sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un înger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! Gal 1,6-8

BP: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.Nu doar că ESTE O ALTA Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

Din traducerea ortodoxa, rezulta ca Sfantul Apostol ne avertizeaza ca exista prooroci mincinosi care vorbesc de ACEEASI Evanghelie, dar ii modifica interpretarea. (asa cum si protestantii au aceeasi Evanghelie, dar cu interpretari diferite)

Din traducerea lui Cornilescu, rezulta ca prooroci mincinosi sunt doar aceia care propovaduiesc ALTA Evanghelie (adica paganii). A se observa si diferenta dintre ‘sa schimbe’/’sa rastoarne’.

Erezii

BO: Iar faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, …, eresuri,…; cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu. Gal 19,20

Cornilescu prefera sa foloseasca, in loc de eresuri,”certuri intre partide”. Lasand la o parte faptul ca expresia e ambigua, aceasta sugereaza ca sectele pot exista, dar ca nu trebuie sa se certe intre ele. Apostolul spune cu totul altceva.

EREZÍE, erezii, s.f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă.

 

Ascultarea de preoti

BO: Deci ei, trimisi fiind de Biserica, au trecut prin Fenicia si prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor si faceau tuturor fratilor mare bucurie.

BP: ”Dupa ce au fost petrecuti de Biserica pâna afara din cetate, si-au urmat drumul prin Fenicia si Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; si au facut o mare bucurie tuturor fratilor.” Fapte 15,3

Deoarece “a fi trimis de Biserica” include o Biserica vizibila, cu trepte ierarhice (mai exact, o preotie sacramentala), Cornilescu prefera sa dea de inteles ca totalitatea credinciosilor i-au condus pe cei trimisi pana in afara cetatii. Se contrazice cu un alt verset: “Cum voi propovadui, de nu voi fi trimis?”.

 

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate – „un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul „Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!

În ceea ce priveste calitatea de „teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept „teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.

După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea „Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul protestantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună pentru a sminti ortodocsii.

Surse:

Bogdan Mateciuc

Biblia sectara si Biblia ortodoxa

Talmacirea si rastalmacirea Bibliei

În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:

Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt,Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămânănici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.

Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă, este de ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi oamenii la aceeaşi religie. Ceea ce nu se întâmplă. Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână! De fapt, însă, toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o tradiţie eretică, înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia rătăcitelor religii pseudo-creştine.

Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi caredoreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.

Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura”, atât de des proclamat şi folosit de protestanti împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar, dacă suntem atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea încare se scaldă protestanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un protestant sincer şi atent la ce citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru? Dacă Flavel a înţeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi. Sau… Biblia nu e suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie „completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi la fel şi cu celelalte cărţi lăudate de protestanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai… că folosesc şi cinstesc şi alte cărţi decât Biblia!
Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala protestanta în această privinţă, să vedem cum îşi prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat:
Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”.

Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva! Au nu dezvăluie Biblia destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”? Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”? Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes? E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului? El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa? Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare? Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu? Nu aruncă Biblia o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen White? Incredibil! Pentru cineva care declară că „Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze” Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante! Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu! E oare nevoie de o carte suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru? Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii, confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei: „Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”! E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului? Nu e de ajuns Biblia?! Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”? Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în majoritatea cultelor şi religiilor atacate de protestanti pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea, teoretica duşmănie a protestanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără acoperire în realitate.
Am arătat că se contrazic pe ei înşişi în aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt, tocmai aici este problema. Pentru că, încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia, cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc protestanţii când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?
Hellen White spune în această privinţă:
Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.
Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce spune mai departe! „Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa serioasă după neprihănire.”
Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris  femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2,12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât de fapt n-ar fi nevoie de cuvintele ei. Să privim, totuşi, cuvintele ei cu atenţie, ca să vedem în ce adâncă ceaţă duc pe cel care caută în ele un reper.
Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după (corect, de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem şti că o avem sau nu, orică cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu, se află, dacă nu în rătăcire, apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului. Deci, poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală. Sunt destui care se cred sinceri şi nu sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt, care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt şamd. Atât de uşor se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru. De fapt, un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt nu greşeşti şi că celălalt – care şi el se pretinde sincer şi convins că el are, de fapt, adevărul – are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine. Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut deloc, nu? În definitiv, toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că mergem bine. Până la urmă, nu putem şti nimic sigur!Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.

Iată, prin urmare, cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu:
Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt„. (II Petru 1)
Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie: ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai uşoare pasaje din Scriptură.
Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL dea înţelege Scripturile:

Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească  Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim„(Luca 24, 44-47).
Vedem, prin urmare, că, deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se supuneau, totuşi  încă nu înţelegeau Scripturile!

În Faptele Apostolilor 8:26-39 Sf. Luca redã întâlnirea Sf. Filip cu eunucul etiopian. Eunucul citeste profetia lui Isaia în legãturã cu Slujitorul îndelung rãbdãtor. Filip îl întreabã dacã întelege ceea ce citeste. Eunucul rãspunde: cum as putea sã înteleg dacã nu m-ar cãlãuzi cineva? Filip nu i-a spus sã se roage pentru ca sã i se lumineze mintea si nici nu i-a sugerat cã pasajul se interpreteazã de la sine. Mai degrabã, Filip ,deschizând gura sa si începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Filip, ca apostol al lui Hristos, i-a explicat Scripturile eunucului etiopian. De bunã seamã cã eunucul ar fi primit o cu totul altã interpretare a pasajului din Isaia de la un rabin necrestin.

Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fii sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc  împotriva unei asemenea păreri!
Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început.
Iar ereticii vin cu ideea trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!
Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit, la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiţie a lui  Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi dintotdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul întimpul vieţuirii Sale pe pământ.
Aşa cunoaştem, prin urmare, cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei adevărate de feluritele învăţături false.Vedem, prin urmare, că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.

In concluzie, orice creştin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăţa şi de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15). Oricine învaţă în Biserică trebuie să înveţe aşa cum a învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta, trebuie oameni bine pregătiţi, cunoscători ai dreptei credinţe.

Sfantul Apostolul Pavel spune despre episcop, preot şi diacon, că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9). Nu spune însă acelaşi lucru despre toţi credincioşii. El face distincţie între păstor şi turmă, între cei care învaţă şi cei care ascultă: „Oare toţi pot să tălmăcească?” (I Cor 12:30). Episcopul, preotul şi diaconul, nu pot învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna.Ei învaţă în numele Bisericii. Fiindcă nu oricine are destulă pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte de epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că: în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16). Nu oricine are chemarea de a explica Sfânta Scriptură, ci numai unii pe care i-a pus Dumnezeu în Biserică cu acest dar de a fi învăţători (I Cor. 12, 28-30). Cunoaşterea tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu este un dar special pe care numai Apostolii l-au avut, iar alţii nu (Matei 13, 11), căci nu pot fi toţi apostoli (Efes. 4, 11; I Cor. 12, 29ş.a.). Nimeni nu poate propovădui de nu se va trimite (Rom.10, 15). Numai Apostolii au fost trimişi de Mântuitorul să predice Sfânta Evanghelie la toate popoarele (Matei 28, 19-20), iar acum sarcina aceasta o au episcopii şi preoţii, urmaşii celor 12 şi a celor 70 de apostoli, care sunt chemaţi de Dumnezeu la lucrul Său (Evrei 5, 4; Amos 7, 15; Fapte 9, 15; Rom. 1, 1, 8;Gal. 1, 15; Ier. 1, 5; 6, 27; 15, 20; II Cor. 3, 5-6; Col. 1, 25,29; Efes. 3, 2, 7-8 ş.a.). Numai aceştia au primit de la Dumnezeu puterea de a vorbi fără frică cuvântul Domnului (Ier.1, 18-19; 17, 18; Iez. 3, 8-9; Fapte 18, 9-10 ş.a.).

Marele Pavel, arătând că înţelepciunea cea desăvârşită a Scripturilor se cuvine celor desăvârşiţi, zicea: …şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră (I Cor. 2, 6-7).

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, cu privire la pericolele interpretarii individuale:

În special cei care s-au ratacit în ignoranta au stricat întelesul Sfintelor Scripturi si le interpreteaza potrivit cu poftele lor. Pentru ei, puterea Sfintelor Scripturi nu e accesibila… Cel care are toata Scriptura pe buze nu poate întelege si nici atinge slava cereasca si puterea mistica din ea daca nu pazeste poruncile lui Dumnezeu, primind astfel pe Mângâietorul, Duhul Adevarului care-i poate deschide cuvintele Sfintei Scripturi ca pe o carte si sa-i arate slava ascunsa din ele, aratându-i astfel si puterea si slava lui Dumnezeu.”

Protestantii s-au rupt, asadar, de viata tainica a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încapatânare întelegerea Scripturii asa cum a fost ea facuta de catre cei care au perseverat într-o viata prin Duhul, Apostolii si mai apoi Sfintii Parinti.

Surse:

Orthologia

Pr. Aldea – Lumina Adevarului

Sfanta Euharistie

Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,care se frânge pentru voi,spre iertarea pacatelor.  Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Matei 26, 26-29

Preluând acest gest al Mântuitorului, Biserica din toate timpurile a înteles ca prefacerea elementelor euharistice are loc în urma rugaciunii de invocare a Duhului Sfânt (epicleza), act de maxima importanta în desfasurarea Sfintei Liturghii, rugaciune însotita de binecuvântarea lui Dumnezeu prin preotul slujitor. Dupa prefacere, Mântuitorul nu mai ofera apostolilor pâine si vin , ci însusi trupul si sângele Sau, care se jertfesc tainic pentru mântuirea noastra si se ofera spre mâncare si bautura.
Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taina, în urma prefacerii elementelor euharistice, ofera Sfintilor Apostoli, spre împartasire, trupul si sângele Sau; se ofera pe Sine. De aceea, se vorbeste despre prezenta reala sacramentala a Mântuitorului în Sfanta Euharistie.

In ciuda claritatii cuvintelor Mantuitorului, protestantii considera ca painea si vinul sunt doar simboluri ale Trupului si Sangelui Domnului.

Inainte de a analiza versetele biblice in care se vorbeste despre Sfanta Euharistie, trebuie sa facem cateva consideratii asupra semnificatiei si necesitatii Sfintei Euharistii.

Consideratii generale

1. Despre Jertfa lui Hristos

Primele jertfe la care face referire Sfânta Scriptura sunt cea a lui Cain si cea a lui Abel, care au adus ofranda lui Dumnezeu, unul din „roadele pamântului” (Fc 4, 3), altul „din cele întâi nascute ale oilor sale si din grasimea lor” (Fc 4, 4), din rodul lucrurilor mâinilor lor, jertfa ce reprezinta efortul muncii depuse de ei. Din acestea, reiese ca Dumnezeu îngaduie jertfa, ba mai mult, pe cea a lui Abel o primeste. Sfântul Ioan Hrisostom, facând referire la jertfa adusa de Cain si la cea adusa de Abel, spune ca Dumnezeu primeste jertfa nu în virtutea unei necesitati, ci în baza recunostintei pe care omul o manifesta fata de El. Iar în alt loc, spune ca Dumnezeu a permis jertfele sângeroase ca un mijloc de pedagogie divina pentru a pastra în constiinta poporului ales nadejdea dupa venirea lui Mesia si pentru ca ei sa nu îmbratiseze de la popoarele vecine credintele idolatre.
Omul este lasat ca prin jertfa sa dea lumii, care îi fusese pricina de cadere, o alta întrebuintare. Daca, prin folosirea ei în mod patimas, Adam si Eva s-au îndepartat de Dumnezeu, acum prin reîntoarcerea acestora sub forma jertfei omul încearca sa-si repare greseala. Alexis van der Mensbrugge, episcop de Meudon, prezinta jertfele Vechiului Testament ca fiind de patru feluri: jertfe de adorare (holocaust); darul de hrana; jertfe de pace, ca act de multumire, si jertfa de ispasire pentru pacatele savârsite, trasatura comuna a acestora constituind-o prezentarea înaintea lui Dumnezeu a unei victime care a fost junghiata în prealabil, deoarece evreii nu considerau ca aduc drept ofranda cadavrul victimei, ci sângele acesteia, „chintesenta vietii ei”. Actul principal al jertfei nu era arderea, ci curgerea sângelui, deoarece se credea ca „viata a tot trupul este în sânge” (Lv 17, 11), iar odata cu sângele se aduce ca dar lui Dumnezeu viata animalului respectiv, tocmai de aceea fiindu-le interzis sa consume sânge (Lv 17, 12). În acest context, V. Jankelevith spune ca jertfa nu se aduce spre moarte, ci spre viata.
Prin faptul ca preotii Vechiului Testament aduceau jertfe de animale în fiecare zi, iar arhiereul doar o singura data pe an, la sarbatoarea numita Ziua Împacarii, se scoate în evidenta faptul ca nu numarul jertfelor este important, ci calitatea acestora, o singura jertfa putând realiza adevarata împacare si comuniune cu Dumnezeu, iar aceasta este jertfa deplina a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, caci „jertfa lui Iisus Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru ca ea e în stare sa topeasca tot fondul de pacat din natura omeneasca, ci si pentru ca ea este capabila sa obtina iertarea de la Dumnezeu pentru toti oamenii, fara ca Acesta sa mai ceara fiecaruia o suferinta echivalenta pentru pacatul din el”. Sau, dupa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta o data pentru totdeauna, aducându-Se jertfa pe Sine Însusi. Caci Legea pune ca arhierei oameni care au slabiciune, pe când cuvântul juramântului, venit în urma Legii, pune pe Fiul, desavârsit în veacul veacului” (Evr 7, 27-28).
Asadar, cu jertfa lui Hristos se pune capat tuturor sacrificiilor. Ea are putere universala si deschidere fata de toti oamenii.

Daca jertfele care au precedat venirea Mântuitorului nostru constituie, de fapt, înclinarea plina de iubire pe care Creatorul o manifesta fata de zidirea Sa, „de data aceasta nu omul, ci Dumnezeu ofera victima. În loc ca omul sa întâlneasca pe Dumnezeu, oferindu-i ceva din ceea ce el are mai de pret, Dumnezeu vine la el, jertfind pe Fiul Sau”. Împlinindu-se ceea ce era vestit, simbolurile nu-si mai gasesc rostul. Omenirea intra într-o noua perioada: cea a sensului si a vietii. Nu mai exista teroare, nu mai exista retinere, nici haos, nici robie, caci prin Hristos fiinta umana descopera adevarata dimensiune a jertfei: „Sacrificiul crestin s-a împlinit o singura data, pe Golgota, si S-a sacrificat Însusi Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta jertfa suprema a facut inutile toate jertfele pagâne, care sunt înlocuite prin repetarea la infinit, sub forma nesângeroasa, a jertfei de pe cruce, în Sfânta Euharistie. Sublimarea jertfei pagâne si caracterul ei deosebit sunt evidente… Jertfele din cultul iudaic, îngaduite de Dumnezeu ca un pogoramânt, ca o concesie facuta acestui popor, n-au servit decât ca preînchipuire a jertfei ispasitoare, aceea a Domnului nostru Iisus Hristos”.

Făcând o comparaţie între jertfele Vechiului Testament şi cea a lui Iisus Hristos, putem spune că aceasta din urmă este unică şi are o valoare desăvârşită, şi pentru faptul că se prelungeşte peste timp şi spaţiu şi culminează cu cea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii, şi, de asemenea, pentru alte câteva motive, cum ar fi:
a) Este jertfa unui om care este conştient de aceasta, pe când animalele nu sunt conştiente.
b) Iisus Hristos Se aduce pe Sine Însuşi, nu pe altcineva, prin urmare este şi Arhiereu şi jertfă.
c) Jertfa lui Iisus Hristos este adusă din dragostea Sa desăvârşită faţă de semeni şi de Dumnezeu. Este o jertfă lipsită de păcat şi de egoism personal.
d) Iisus Hristos nu este doar om, ci şi Dumnezeu, jertfa Sa primind, în consecinţă, o valoare infinită.

În tratatul sau de Teologie Dogmatica Ortodoxa, Parintele Dumitru Staniloae ne spune ca, „daca prin Taina Dumnezeu ne împartaseste lucrarea Sa, ca har si ca dar, iar prin jertfa noi oferim lui Dumnezeu cele ale noastre si însasi fiinta noastra, în Euharistie se întâlnesc aceste doua miscari: de la noi la Dumnezeu si de la Dumnezeu la noi, în modul cel mai complex si mai accentuat. Euharistia se constituie din numeroase simtiri, acte si semnificatii ce pornesc de la noi spre Dumnezeu si de la Dumnezeu spre noi, întocmai ca o fata umana care se constituie din întâlnirea într-un desen complex a nenumarate linii ce vin din noi, din natura si de sus, ca sa-i dea directia spre cer, spre exterior si spre interior. Aspectul de Jertfa si cel de Taina al Euharistiei sunt nedespartite. Chiar ca Jertfa ea este o Taina, caci daruindu-ne lui Dumnezeu ne înaltam si ne împartasim de sfintirea si de binecuvântarea Lui. Si chiar Taina este o Jertfa, caci trupul Domnului care ni se da este în stare de trup jertfit si înviat si ne imprima starea de jertfa, prin care ne înaltam si înaintam spre înviere”.

2. Despre asumarea, de către noi, a Jertfei Mântuitorului

În decursul vietii Sale pamântesti, Fiul lui Dumnezeu curata umanitatea de toate patimile egoiste, de toata umbra pacatului, întarind-o în savârsirea binelui.
Prin Domnul nostru Iisus Hristos, se elibereaza toate partile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, vointa etc., caci pe toate acestea le-a avut si El, si prin toate Si-a aratat iubirea fata de Dumnezeu si fata de oameni. Iisus Hristos purifica etapele vietii umane, omul putând ca, în orice perioada a vârstei sale, sa-L slujeasca pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este înrobita si constrânsa de pacat, faptele nu se mai prezinta ca manifestari inevitabile ale acestuia, caci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberata si restabilita în modul autentic de viata. Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al mortii, observam faptul ca, dupa ce învinge toata ispitirea diavolului care încerca sa-L atraga în mrejele placerii, Mântuitorul Iisus Hristos merge mai departe în manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si de oameni, neînfricosându-Se nici de moarte, pentru ca, ajungând la capatul drumului existentei pamântesti, sa poata spune fara ezitare: „Parinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu” (Lc 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul si rostul întregii jertfe pe care Hristos a împlinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure înaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine Însumi, ca si ei sa fie sfintiti întru adevar” (In 17, 19).

Cât priveşte extinderea Jertfei Domnului Iisus Hristos, aceasta nu se reduce doar la oamenii care au trăit în perioada respectivă. Ea depăşeşte timpul şi spaţiul, cuprinzând în sine întreaga omenire. Umanitatea şi cosmosul primesc din Jertfa lui Iisus Hristos puterea realizării unităţii şi trăirii în comuniune.
Aici trebuie retinut faptul ca acesta este (si) sensul permanentei jertfe euharistice în care Iisus Hristos – Marele Arhiereu – aduce si Se aduce jertfa Tatalui ca om, dar nu în mod juridic, ci El ne deschide prin aceasta calea la Tatal. Deci pentru aceasta se pune El la dispozitia noastra în Euharistie: ca odata cu Sine sa ne ofere si pe noi Tatalui. Caci, întrucât la Tatal nu putem intra decât în stare de jertfa curata, starea aceasta de jertfa curata n-o putem dobândi decât numai din starea de jertfa curata a lui Iisus Hristos, Care în sensul acesta Se aduce continuu Tatalui, pentru a ne da puterea sa ne aducem si pe noi cu Sine.

Dar puterea pentru această viaţă de jertfă o luăm din starea de jertfă în care ne transpunem cu Hristos în Euharistie. Astfel, prin faptul că Hristos ne ia şi pe noi ca să ne aducă, prin împreuna noastră jertfire cu Sine, jertfă Tatălui, se produce o uniune strânsă între jertfa Lui şi jertfa noastră, în sensul că jertfa noastră face parte din jertfa Lui şi jertfa Lui din jertfa noastră, sau noi suntem în El, Cel ce Se aduce, şi El în noi care ne aducem.

Nu există nici o separaţie individualistă între jertfa lui Hristos şi jertfa noastră. E o întâlnire deplină între Hristos şi noi, o comunicare intimă în dispoziţia de jertfă şi în starea de jertfă a Lui şi a noastră. Deci, pe de o parte, ne oferim lui Dumnezeu, dar, pe de alta, ne ia Hristos şi ne încadrează în jertfa Lui, sau actualizează jertfa Lui pentru noi, ca jertfă a noastră adusă de El, sau face a Lui jertfa noastră. «Fiecare îşi oferă viaţa sa ca dar Dumnezeului atotstăpânitor”. Dar ea e încadrată de Hristos în jertfa Lui, oferind-o ca o rodire a jertfei Lui pentru noi, ca o actualizare a ei». Această jertfă permanentă, euharistică, fiind o încununare şi o extindere peste timp şi spaţiu a jertfei de pe Golgota, existând o reală şi pnevmatică legătură între ele, masa sfântului altar devenind Golgota cea duhovnicească a acestei Sfinte Jertfe care se petrece la fiecare Dumnezeiască Liturghie, în cadrul căreia Hristos moare de atâtea ori pentru recapitularea şi reaşezarea noastră în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, acesta fiind, deci, motivul şi scopul realizării acestor jertfe în, de către şi cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos…
Primirea jertfei lui Iisus Hristos nu înseamnă o simplă acceptare teoretică, ci o transpunere reală a ei în viaţa noastră. Iisus Hristos este Înaintemergătorul nostru la Tatăl (Evr 4, 14; 6, 20), prin Jertfa Sa deschizându-ne tuturor drumul înaintării spre Împărăţia Cerurilor. Activitatea Lui nu se prezintă ca o ispăşire juridică, ca o răscumpărare generală, ce acţionează asupra omului indiferent de voinţa sau de lucrarea acestuia, ci, dimpotrivă, fiind mântuiţi în mod obiectiv, trebuie să accedem şi noi subiectiv spre opera realizată de Fiul lui Dumnezeu. A refuza respectiva participare înseamnă închidere faţă de tot ce a făcut Hristos. El este Înaintemergătorul nostru către Tatăl, dar şi Cel care, prin Duhul Sfânt, ne atrage în urcarea noastră, dar depinde de fiecare în parte dacă prin faptele sale se prezintă ca o jertfă „întru miros de bună mireasmă” înaintea lui Dumnezeu: Numai devenind şi noi jertfe sfinte intrăm la Tatăl, adică în comuniunea cu El. Dar numai în Hristos putem noi intra în această comuniune cu Tatăl. În aceasta se arată extinderea jertfei sfinţite şi sfinţitoare a lui Iisus Hristos în noi, pentru a ne face şi pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfinţite şi, întrucât Iisus Hristos ca jertfă este totodată şi preot, preoţi în strânsă unire cu El.

Reprezentarea acestei suferinţe a Fiului atât în faţa Tatălui în cer, cât şi între oameni, prin Euharistie, purifică în om păcatul printr-o influenţă spirituală, duhovnicească, nu fizică, dar, totodată, este ispăşitoare în faţa Tatălui, deoarece produce puterea care dărâmă în calea omului respectiv drumul spre Dumnezeu. Oarecum, suferinţa lui Iisus Hristos s-a coborât în omul respectiv fără ca el însuşi să sufere, dar făcându-şi în el efectele unei suferinţe efective”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: ,,Dupa ce Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat o singura data din Fecioara Maria si s-a nascut din ea trupeste în chip de negrait si mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai poate întrupa sau naste trupeste iarasi din fiecare dintre noi, ce face? Ne împartaseste spre mâncare trupul Sau preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihanit al Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu Maria, nascându-se din ea trupeste. Si mâncând acest trup al Lui, fiecare avem în noi, întreg, pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe însusi Fiul lui Dumnezeu si Fiul Preacuratei Fecioare Maria, care sade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal”. Hristos este ,,cu adevarat prezent în trupul Sau neprihanit si sângele Sau pretios, în trupul adevarat si sângele adevarat, cu care a patimit, cu care a Înviat, în trupul slavit si transfigurat al acestei învieri”.

3. Valoarea şi importanţa Sfintei Euharistii ca Taină

Ca în toate Tainele, aşa şi în Euharistie, prin Taină se inaugurează o relaţie personală sau o treaptă nouă a relaţiei personale a lui Iisus Hristos cu fiecare persoană, deşi aceasta are loc în cadrul comunităţii, într-o legătură a fiecărei persoane cu celelalte. Harurile Tainelor se dăruiesc persoanelor, pentru că lor li se încredinţează răspunderea pentru actualizarea şi dezvoltarea lor, prin eforturile unei vieţi de jertfă, din puterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.

Chiar sfinţirea credincioşilor ce se împărtăşesc însemnă o şi mai deplină transpunere a credincioşilor în starea de jertfă din puterea jertfei lui Hristos. Propriu-zis, de-abia prin actul împărtăşirii credincioşilor se încheie Euharistia ca jertfă şi ca taină, căci abia acum se înfăptuieşte scopul ei de jertfă adusă Tatălui, dar şi pentru sfinţirea credincioşilor, abia acum se rosteşte numele fiecărui credincios, ca la toate Tainele. Frângerea trupului dinainte de împărtăşire duce la capăt o frângere începută la proscomidie, care reprezintă Naşterea Domnului, şi arată că încă în ea era implicată destinaţia Lui pentru Cruce şi pentru împărtăşire. Această rânduire a Lui de la naştere ca să fie jertfit, Îl arată că nu e în stare de jertfă numai în timpul răstignirii, ci şi după Înviere şi Înălţare, ca să ne putem împărtăşi de El în stare de jertfă, pentru a ne însuşi şi noi această stare.

Aşadar, prin aducerea de pâine şi de vin, creştinii prezintă înaintea lui Dumnezeu jertfa muncii lor, iar prin prefacerea acestora în Trupul şi în Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, pe lângă prezenţa reală a Fiului lui Dumnezeu în daruri şi în comuniunea eclezială, sau realitatea vie şi puterea veşnică a Jertfei lui Hristos ce se transmite Bisericii prin Euharistie, se deschide credincioşilor perspectiva de a se împărtăşi, prin Duhul Sfânt, de Paştile lui Iisus Hristos, de a interioriza viaţa lui Hristos şi de a se oferi Tatălui.

Astfel, prin faptul că Iisus Hristos ne ia şi pe noi ca să ne aducă, prin împreuna noastră jertfire cu Sine, jertfă Tatălui, se produce o uniune strânsă între Jertfa Lui şi jertfa noastră, în sensul că jertfa noastră face parte din jertfa Lui, şi jertfa Lui din jertfa noastră, sau noi suntem în El, Cel ce Se aduce şi El în noi care ne aducem.

În urma unirii cu Iisus Hristos ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem, fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.

4. Efectele Sfintei Euharistii

Sfântul Maxim Marturisitorul spune ca Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne da noua biruinta asupra tuturor lucrarilor diavolului si pentru a ne scoate de sub stapânirea mortii, S-a facut „om deplin”, luând o fire fara de pacat, dar, în acelasi timp, a luat si care se transmit în mod natural fiecarei persoane, pentru ca si acestora sa le dea capacitatea de a-si schimba lucrarea de nastere a pacatului în cea de nastere si cultivare a virtutilor.
Unirea cu Hristos în Euharistie este „o unire deplina tocmai pentru ca El nu mai este lucrator în noi numai prin energia adusa în noi de Duhul Sau, ci cu Trupul si cu Sângele Lui, imprimate în trupul si în sângele nostru. Iar unde este trupul si sângele Sau e prezent si lucrator în mod deplin însusi subiectul lor. Deci însusi subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului si sângelui Sau, se face prin Euharistie subiect direct al trupului si sângelui nostru cu care sunt unite intim trupul si sângele Sau, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului si sângelui nostru…”. Iar unirea deplina în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Sau în noi înseamna si o unire a noastra cu ceilalti oameni, în care s-a extins Iisus Hristos prin acelasi trup al Sau. Din aceasta pricina, Euharistia este aceea care constituie Biserica ca trup extins al lui Hristos, desavârsind, în sensul acesta, lucrarea de încorporare a oamenilor în Iisus Hristos ca membri ai Bisericii, Euharistia fiind cea care încheie si desavârseste înnoirea si sfintirea fiecaruia dintre noi. De aceea, cultul ortodox este o desfasurare liturgica a vietii lui Iisus Hristos, concentrata în Cina cea de Taina, în jertfa Sa cea fara de sânge perpetuata în Biserica prin prezenta Sa fagaduita pâna la sfârsitul veacurilor, adica pâna în pragul Împaratiei. Biserica si liturghia reprezinta eternitatea în temporalitate si temporalitatea în eternitate, pentru ca Hristos le uneste în Sine pe amândoua. Ceea ce este natural devine suprafiresc, iar ceea ce este suprafiresc preface ceea ce este natural. Elementele naturale ale vietii, pâinea si vinul, se enipostaziaza în persoana lui Hristos. În liturghie, noi traim viata lui Hristos ajunsa la culmea ei îndumnezeita, în Cina cea de Taina.

Aceasta lucrare a Duhului este o culme pe care o atinge lucrarea Sa sfintitoare, prin trupul si sângele lui Hristos, ridicând la puritatea originara si chipul deiform al credinciosului. Împartasirea se face în urma marturisirii de credinta în dumnezeirea lui Hristos, în prezenta Sa reala: „Cred ca Acesta este însusi Preacurat Trupul Tau si Acesta este însusi Scump Sângele Tau”, iar scopul suprem este iertarea pacatelor si viata de veci, tamaduirea sufletului si a trupului. Elementele nu contin dumnezeirea, ci sunt transformate în trupul si sângele îndumnezeit. Fenomenul acesta de transformare este explicat concis de catre Sfântul Ioan Damaschin: „Duhul Sfânt Se revarsa si împlineste ceea ce este mai presus de orice cuvânt si orice cugetare”. Dupa Împartasanie, întreaga Biserica a credinciosilor cânta: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc…”, ceea ce aduce cu sine „umplerea de bucurie si veselie a sufletelor… Euharistia, binecuvântare si multumire, ne deschide perspectiva luminoasa a învingerii mortii, facând din moarte trecere la o viata noua. De aceea împartasirea este echivalenta cu dobândirea nemuririi”.
Potrivit spuselor Parintelui Dumitru Staniloae, „în Euharistie, omul renascut în Hristos si întarit prin Duhul Sfânt nu se mai uneste cu Hristos Care Se naste si moare pentru pacatele noastre, ci cu Hristos Care moare la sfârsitul activitatii Sale, pentru a învia la viata eterna. Euharistia sadeste astfel în noi puterea pentru a preda total existenta noastra lui Dumnezeu, spre a o primi umpluta de viata Lui eterna, asemenea lui Hristos, prin înviere. Euharistia nu este atât pentru viata reînnoita de pe pamânt, dupa asemanarea vietii de pe pamânt a lui Hristos, ci mai ales pentru viata de veci… În mod principal Euharistia, se da pentru viata de veci, deci pentru ridicarea deasupra vietii pamântesti… Euharistia e forta unui agent magnetic ce lucreaza în viata noastra pamânteasca, atragând-o spre ea; e steaua polara ce calauzeste corabia vietii noastre pe valurile existentei pamântesti; e fermentul sau aluatul care preface viata noastra pamânteasca treptat în viata de veci. Viata cea noua din Botez, ce urmeaza mortii omului vechi, nu poate exista fara perspectiva si arvuna vietii de veci sustinuta de Euharistie. De aceea Euharistia se da îndata dupa Botez si dupa Mirungere. Viata cea noua de pe pamânt n-ar avea nici un rost si nici o putere fara perspectiva si arvuna învierii”.

Pentru o prezentare mai amanuntita, a se citi „Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Euharistic –, ieri, azi şi în veci Acelaşi.”

Sfanta Euharistie, in Sfanta Scriptura

1. Hristos ne vorbeste despre Trupul si Sangele Sau

Cu exact un an înainte de Cina cea de Taina, tot de Paşti, dupa minunea inmultirii painilor (care preînchipuieşte jertfa Euharistică), Hristos spune urmatoarele cuvinte, consemnate in Evanghelia dupa Ioan, cap. 6:

Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.

De data aceasta, nu mai este vorba despre a crede (ca in versetele anterioare), ci despre a mânca. Nu mai este vorba despre persoana lui Iisus, ci despre trupul Său. Nu mai este Dumnezeu Tatăl cel care dă pâinea, ci Iisus este Cel care o dă, spre a fi mâncată: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl“ (Ioan 6, 27). De altfel, orasul in care Hristos S-a nascut se numeste Betleem, adica „orasul painii”.

Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

Daca vom combina cele doua pasaje, obtinem:  „Cine mananca din trupul Meu viu va fi in veci„. De remarcat faptul ca, atunci cand Iisus vorbeste despre faptul ca Isi va da trupul, nu o face metaforic (desi cei prezenti credeau asta).

Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?

Din aceasta intrebare a celor prezenti, observam ca ei au inteles cuvintele Mantuitorului asa cum o face si Biserica Ortodoxa: in sens literal, ci nu metaforic.

Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

Sa observam ca este introdus un nou element – Sangele – ceea ce nu ar fi fost necesar daca Mantuitorul ar fi vorbit in sens metaforic. Sintagma ‘Painea Vietii’ ar fi fost de ajuns.

Dacă vom urmări în Evanghelii felul în care Iisus reacţionează la întrebările interlocutorilor Săi, vom observa că, de data aceasta, va trebui să interpretăm cuvintele Sale literal. El foloseşte metafore adesea şi adesea este înţeles greşit de către cei care iau cuvintele Sale literal, dar întotdeauna El are grijă să îi corecteze pe cei care nu L-au înţeles. Din contră, atunci când ascultătorii Săi sunt scandalizaţi, înţelegând corect ceea ce El spune, Iisus repetă mesajul Său în termeni mai puternici şi mai tranşanţi, exact ca în acest loc.

De exemplu, discutând cu Nicodim despre naşterea din nou, acesta ia literal cuvintele Sale şi întreabă dacă se poate întoarce cineva în pântecele mamei sale (Ioan 3:4). Iisus îl corectează îndată.

Cu altă ocazie, Iisus le atrage atenţia ucenicilor să ia aminte la aluatul fariseilor şi saduceilor (Matei 16:6), însă ucenicii cred că Domnul se referă la faptul ca nu au luat pâine.  Iisus îl corectează îndată, spunându-le că se referea la ipocrizia lor (vezi şi Luca 12:1).

În Evanghelia după Ioan, Iisus le spune, la un moment dat, ucenicilor că El are „o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.” (Ioan 4:32), dar aceştia cred că cineva i-a adus hrană. Iisus îi corectează îndată: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.”

Când Iisus primeşte vestea morţii lui Lazăr, El le spune ucenicilor Săi că acesta doarme, dar îndată este nevoit să le spună explicit „Lazăr a murit” (Ioan 11:14).

Cu altă ocazie, Iisus le spune fariseilor că, acolo unde merge El, ei nu pot veni. Aceştia înţeleg că ar vrea să se sinucidă. Iisus, răbdător, ca întotdeauna, în astfel de situaţii, îi lămureşte că El vine de sus şi că acolo trebuie să se întoarcă, iar ei nu îl pot urma din cauza păcatelor lor (Ioan 8:21-25).

Din contră, când cuvintele sale trebuie luate la propriu, iar interlocutorii sunt scandalizaţi de ce aud, El repetă ceea ce are de spus, accentuând partea scandaloasă.

După ce iudeii Îl acuză că ar fi samaritean şi posedat de diavol, El le răspunde că „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Iisus nu face altceva decât să sublinieze, de două ori chiar, că îi este superior (v. 56) şi chiar anterior (v. 58) lui Avraam.

Pe când se afla în Galileea, i-au adus un bărbat ce zăcea infirm pe o targă. El îi iartă păcatele, iar fariseii sunt scandalizaţi că a îndrăznit să facă ceea ce numai Dumnezeu poate să facă. Reacţia lui Iisus este să sublinieze, fără jumătăţi de măsură, că are autoritatea de a ierta păcate (Matei 9:1-6).

Când le spune iudeilor că El este pâinea care „s-a pogorât din Cer” (Ioan 6:41), ei nu Îl cred, pentru că interpretează literal acest lucru şi au dreptate. Iisus a venit, literal, din Cer pe pământ prin întruparea Sa. El nu face altceva decât să repete afirmaţia Sa, în ciuda faptului că interlocutorii săi sunt scandalizaţi. O face în versetele 50, 51 şi 58.

Cu aceeaşi ocazie, când iudeii înţeleg că El le cere să Îi mănânce carnea şi să Îi bea sângele, în sens literal, El nu se opreşte să le explice metaforic afirmaţia Sa, ci întăreşte de mai multe ori sensul literal al cuvintelor Sale.

 

Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. 

Aici, Sfantul Evanghelist Ioan face o schimbare importanta. Daca pana la acest verset, pentru cuvantul ‘a manca’, Sfantul Evanghelist Ioan foloseste cuvantul grecesc ‘phago’, care poate avea atat sens simbolic, cat si literal, acum el schimba verbul. Acesta foloseste cuvantul ‘trogo’, care inseamna ‘a mesteca’. Cuvantul „trogon” mai este folosit doar de 2 ori in Noul Testament (Mat 24:38 si Ioan 13:18) si are mereu sens de “a roade” sau “a mesteca”. Verbul phago (a mânca) poate fi folosit în greacă atât în sens literal, cât şi metaforic. Însă verbul trogo (a mesteca) nu poate fi folosit decât în sens literal. Asadar, textul biblic schimba un verb cu celălalt pentru a accentua caracterul literal al poruncii Domnului. În continuare, în versetele 56, 57 şi 58 găsim acelaşi verb trogo.

Mai mult decat atat, Sfantul Evanghelist foloseste cuvantul „sarx” pentru „trup”, care, de fapt, inseamna „carne” (cuvantul “trup” se reda prin „soma”). Pentru „adevarata”, este folosit cuvantul „alethes”, care inseamna „intr-adevar”. Daca traducem literal, avem: Cel ce roade Carnea Mea si bea Sangele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Carnea mea este, intr-adevar, mancare si sangele Meu este, intr-adevar,bautura.

Cuvintele Mantuitorului sunt clare: Trupul si Sangele Lui sunt adevarata mancare si bautura, ci nu simboluri. În ce măsură nişte „simboluri” ne pot da viaţa veşnică şi învierea?


Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

Iisus face o comparatie intre mana evreilor, care a fost mancata Trupul si Sangele Lui, care trebuie sa fie mancate.

Protestantii vorbesc, adesea, de o relatie personala cu Domnul Iisus. Aici, Hristos vorbeste de o relatie personala cu credinciosul. Dar vedem ca aceasta relatie este data de Taina Sfintei Euharistii, Taina ce lipseste din Protestantism.

Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?

Daca Hristos vorbea metaforic, de ce eraceva greu de inteles pentru apostoli? Daca protestantii inteleg cu usurinta ca ar fi vorba de simboluri, de ce apostolilor li se parea de neinteles? De ce nu li s-a parut greu si cuvantul “Eu sunt usa”?

Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: Vă sminteşte aceasta?Dacă veţi vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.

Sa observan ca Mantuitorul nu spune „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt simboluri”, ci „sunt DUH si VIATA”, ceea ce implica ceva supranatural.

Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde. Şi zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Protestantii, asemenea multora din vremea lui Hristos, nu asculta glasul, nu vor sa mearga cu EL si sa accepte acest cuvânt tare, adica nu accepta calea mântuirii si Împaratia pe care a pregatit-o Dumnezeu, neglijand cuvintele psalmistului: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps 33,8)

Sa observam ca Mantuitorul „risca” sa piarda mantuirea oamenilor. El nu le spune numerosilor ucenici (aproximativ 5000) care l-au parasit „Nu plecati, pentru ca am vorbit metaforic”, ci ii lasa sa plece, ba chiar ii indeamna si pe ultimii 12 sa faca acelasi lucru. Oare ar fi preferat Mantuitorul sa nu mai avem parte de mantuire doar pentru ca nu a vrut sa le explice ucenicilor ca vorbea simbolic? Dupa cum am specificat mai sus, Iisus corecta mereu impresiile gresite ale invataturilor Sale.

Si, in final, daca ar fi vorbit simbolic, ce nevoie mai era sa realizeze ritualul de la Cina cea de Taina? Ce legatura ar avea mancarea unei simple paini cu credinta omului in Painea Vietii?Ar fi fost un ritual inutil. O simpla paine nu creste credinta omului, nici nu o diminueaza. Cuvintele de la Cina cea de Taina nu pot fi despartite de cuvintele din capitolul 6 al Evangheliei dupa Ioan.

2. Mantuitorul instituie Sfanta Impartasanie

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,care se frânge pentru voi,spre iertarea pacatelor.  Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Mt 26, 26-29; Mc14, 22-25; Lc 22, 16-20

În nici un caz nu se poate spune ca acestea (pâinea si vinul) ,,simbolizeaza”, sau ,,cuprind”, sau ,,reprezinta” trupul si sângele Domnului, cum sunt întelese în teologia protestanta. Aramaica are 30 de cuvinte pentru „reprezinta”, insa Iisus nu a folosit nici unul din ele. El a folosit cuvantul aramaic pentru „estin”, adica „este”.
Prin urmare, caracterul de Taina al Euharistiei este cât se poate de evident.

Astfel, versetele de mai sus ne arata ca la Cina cea de Taina, Domnul a prefacut cu adevarat pâinea dospita în însusi trupul Sau, iar vinul în însusi sângele Sau, rostind pentru fiecare o rugaciune speciala si împartasind apoi cu fiecare pe ucenici. De aceea, Euharistia devine în crestinism slujba de multumire prin excelenta adusa lui Dumnezeu de catre întreaga Biserica. Relatarea paulina a Cinei celei de Taina nu exclude, ci implica acea ,,binecuvântare” pe care a aratat-o Mântuitorul asupra pâinii si vinului, despre care scriau evanghelistii sinoptici:,,…luând pâine si binecuvântând, a frânt …” (Mt 26, 26); ,,asemenea si paharul” dupa ce au cinat… ” (Lc 22, 20; I Co 11, 25), adica tot asa, la fel cum procedase cu pâinea: ,,a binecuvântat si multumind le-a dat lor”. Aceasta ,,binecuvântare” nu era o simpla împlinire a prescriptiei iudaice în legatura cu desfasurarea cinei, ci era un act prin care avea loc prefacerea elementelor euharistice în trupul si sângele Domnului. În sens liturgic, binecuvântare înseamna invocarea harului lui Dumnezeu asupra cuiva sau ceva. Binecuvântarea apartine lui Dumnezeu (Mt 25, 34; Gal 3, 8) si prin ea Hristos transmite harul si darurile Sale. Sa ne amintim de minunea inmultirii painilor, care s-a infaptuit dupa ce Iisus a binecuvantat painile.
Prin urmare, cuvintele de instituire trebuie întelese în sens propriu, în sens literal, fara nici un fel de interpretare. Ele sunt în deplina concordanta cu ceea ce spunea tot Mântuitorul dupa minunea înmultirii pâinilor si saturarea color 5000 de barbati: ,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine manânca din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu (sarx = este carnea Mea) … Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 51.54).

Expresiile: ,,se frânge”, ,,se varsa”, ,,sânge”, ,,moarte”, sau ,,Legea cea noua intru sângele Meu” si ,,se varsa spre iertarea pacatelor” au caracter sacrificial-cultic, scotând în evidenta ideea de jertfa liturgica. Daca cultul Vechiului Testament avea la baza sacrificii animale repetabile, cultul Noului Testament are la baza jertfa unica a Mântuitorului Iisus Hristos, care se actualizeaza prin Sf. Euharistie.
Mântuitorul, vorbind despre trupul Sau care ,,se frânge” si sângele Sau care ,,se varsa”, se raporteaza direct atât la jertfele obisnuite, cât si la mielul pascal, a carui jertfa reprezenta centrul cultului iudaic si de care se leaga si contextul în care El rostea aceste cuvinte. De aceea, Sf. Pavel spune: ,,Pastile nostru, Hristos, pentru noi s-a jertfit” (I Co 5, 7). În sens prefigurativ, jertfele Vechiului Testament preînchipuiau jertfa Mântuitorului prin care omul, în mod real si deplin, este eliberat de pacat si intra în legatura cu Dumnezeu. Hristos, care era ,,Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii” (In, 29), se aduce pe Sine jertfa pentru iertarea pacatelor întregului neam omenesc, devenind totodata ,,Agnetul” (agnus = miel) euharistic, care sta în fata Tatalui în permanenta stare de jertfa (FAp 5, 6).
Prezentele ,,se da”, ,,se frânge”, ,,se varsa” arata ca este vorba de o jertfa prezenta, de jertfa euharistica prin care Domnul a savârsit anticipat, în chip nesângeros jertfa de pe cruce.
Pentru crestini, jertfa se savârseste chiar în momentul sfintirii; nu înainte si nici dupa ea si, de aceea, putem spune ca este o jertfa adevarata: este jertfa Mielului lui Dumnezeu, care s-a adus o data (pe cruce). Jertfa însasi consta din prefacerea pâinii în Mielul înjunghiat.

Totodata, însusi faptul ca Apostolii vorbesc separat despre ,,sânge” si ,,trup” arata caracterul de jertfa al Sf. Euharistii si relatia sa actuala cu jertfa de pe Cruce unde, prin ,,junghierea” Victimei, sângele curge din rani, separându-se de trup.

Moartea lui Hristos a fost un sacrificiu ,,pentru voi”, adica pentru toti, ceea ce înseamna ca este un sacrificiu rascumparator – pe de o parte (Rom 3, 24), dar si un sacrificiu preotesc – pe de alta parte (II Co 5, 21). Aceasta jertfa se aduce ,,spre iertarea pacatelor” si are caracter universal, devenind jertfa a Legii celei Noi. De altfel, însusi caracterul de taina al Sf. Euharistii îl implica pe acela de jertfa, caci ,,a te împartasi ceremonial din ceea ce s-a jertfit, înseamna a participa la actul sacrificial si la tot ceea ce implica acest act”.

 

Si in Vechiul Testament gasim referinte la Sfanta Euharistie:

Facerea 14,18: Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt.

Ps 109,4: Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec„.

Zah 9,15: Domnul Savaot îi va ocroti şi ei vor sfâşia şi vor călca în picioare pietrele de praştie şi vor bea sângele ca pe vin. Şi vor fi plini ca o cupă de jertfă, ca şi coarnele jertfelnicului.

Pilde 9,1-6: Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, A înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii:”Cine este neînţelept să intre la mine!” Şi celor lipsiţi de buna-chibzuială le zice: „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii!”

Iez. 2:8-10; 3:1-3 – Dumnezeu ii ordona lui Iezequiel sa manance Cuvantul lui Dumnezeu.

,,Acest pahar este Legea cea noua întru sângele Meu (…)” (I Co 11, 25) înseamna ca Noul Legamânt încheiat de Dumnezeu cu oamenii s-a realizat prin si în Hristos si a fost pecetluit cu sângele Lui. Daca Legamântul sinaitic fusese pecetluit cu sângele viteilor (Ies 24, 1-8), Legamântul Nou a fost pecetluit cu sângele Domnului.
Prin jertfa lui Hristos, întreaga umanitate se sfinteste si se uneste cu Dumnezeu; cu sângele Domnului se împaca întreaga fire cu Dumnezeu si se realizeaza în mod desavârsit mântuirea universala. Prin Sf. Euharistie, Hristos moare aici si acum pentru mine si pacatele mele; Sângele Sau îmi spala pacatele, ma curateste si ma sfinteste, iar trupul Sau ma îndumnezeieste. De aceea, cei care se împartasesc sunt adevarati hristofori = purtatori de Hristos, sau teofori = purtatori de Dumnezeu.

 

Daca, dintre sinoptici, numai Sf. Luca reda, dupa formula de instituire
referitoare la pâinea euharistica, si cuvintele lui Iisus: ,,Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19b), la Sf. Pavel acest îndemn al Mântuitorului apare de doua ori, si dupa formula pentru pâine si dupa cea pentru pahar (I Co 11, 24; 25).
Mai mult decât atât, Apostolul tine sa explice ca Sf. Euharistie este o ,,vestire” a mortii (si, desigur, a Învierii) Domnului: ,,Caci, de câte ori veti mânca aceasta pâine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti, pâna când va veni” (I Co 11, 26).
Potrivit acestui îndemn – porunca primit de la Mântuitorul, Sfintii Apostoli au înteles ca Sf. Euharistie trebuie sa devina o permanenta în viata liturgica a Bisericii din toate timpurile, ceea ce s-a si întâmplat.
Sf. Euharistie se aduce ,,spre pomenirea Mea” (I Co 11, 24-25), adica ,,spre pomenirea” Mântuitorului, Cel care a instituit-o. Întâlnim aici expresia: amamnesis= ,,spre (întru) pomenirea Mea”, expresie care nu poate avea sensul de ,,comemorarea Mea”, ,,simpla mea amintire”. Termenul indica actiunea de a readuce în memorie, a aduce aminte, a pomeni. Dar, aceasta ,,aducere aminte”, sau ,,pomenire” presupune o prezenta reala sacramentala; prezenta persoanei pe care o pomenim. Anamneza este ,,un act în care persoana, sau fapta comemorata este facuta prezenta, actuala, este adusa actual în planul de aici si acum”.

Traducerea literala este „touto poieite tan eman anamnasin.” Asta inseamna „oferiti acestea ca jertfa mea memoriala”. Cuvantul „polein” se refera la o jertfa  (a se vedea Iesirea 29:38-39). Cuvantul “anamnesis” (pomenire) se refera la o jertfa care este,intr-adevar,reactualizata prin puterea lui Dumnezeu  (Evr. 10:3; Num. 10:10).

Cu alte cuvinte, „jertfa” este „pomenirea”. Daca Euharistia nu ar fi o jertfa, apostolul Luca ar fi folosit cuvantul “mnemosunon” (care e folosit cand se descrie un memorial nonsacrificial – Mat. 26:13; Marcu 14:9; Fapte 10:4).

Euharistia ne aduce aminte de persoana divino-umana a Mântuitorului si, mai mult decât atât, Îl re-aduce pe Hristos, real, aici si acum.

Sf. Apostol Pavel întareste aceasta idee, spunând: ,,Caci de câte ori veti
mânca aceasta pâine si veti bea acest pahar, moartea Domnului veti vesti, pâna când va veni” (I Co 11, 26).
Sf. Liturghie nu este doar o comemorare a acestor evenimente întâmplate
cândva, în istorie, ci este participarea la aceste evenimente, care devin contemporane cu noi. Celebrarea Euharistiei în Biserica primara era o anamneza, sau o comemorare a mortii si Învierii lui Hristos, dar si un mijloc de unire a credinciosilor cu Hristos Cel prezent si o asteptare a venirii Lui viitoare.

În felul acesta, actul memorial – liturgic este simultan comemorare, prezenta si anticipare, el concentrând lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în tripla ei dimensiune: trecuta, prezenta si viitoare si se poate afirma ca ,,în Euharistie este concentrata toata mântuirea noastra pentru a ne-o însusi în mod personal … Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemeni Lui, imprimând si în noi starea capabila de jertfa, puterea învierii si a slavei vesnice … Prin Euharistie devenim concorporali cu Hristos (Ef 3, 6), se extinde în noi starea de mântuire, de înviere si de slava efectuata de Hristos în umanitatea asumata de El”.

3. Credinta apostolilor si a primilor crestini

 

Parintele Staniloae spune ca cel mai hotarâtor argument pentru sensul literal al cuvintelor Domnului este ca asa le-au înteles apostolii si ucenicii lor , precum ne arata Apostolul Pavel si istoria Bisericii de la începuturile ei.

Dupa ce a prezentat învatatura crestina despre Sf. Euharistie, accentuând sfintenia ei, Sf. Apostol Pavel abordeaza problema pregatirii pentru împartasirea euharistica. Fiind vorba de trupul si sângele Domnului, împartasirea nu se poate face oricum, ci fiecare crestin va trebui sa dea dovada de o pregatire deosebita, o pregatire care îl face pe acesta vrednic pentru a primi Sfintele Taine.
Sf. Pavel începe prin a prezenta un aspect negativ al vietii crestine din Corint, vrând parca sa scoata în evidenta gravitatea împartasirii cu nevrednicie:

,,Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sângele Domnului (I Co 11, 27).

Aceste cuvinte sunt în concordanta cu adevarurile cuprinse în versetele
anterioare: pâinea si paharul (continutul paharului = vinul) euharistice nu sunt pâine si vin obisnuite, ci sunt trupul si sângele Domnului, ceea ce scoate în evidenta, din nou, caracterul sacramental al Euharistiei. Cel ce primeste Sf. Împartasanie ,,cu nevrednicie” nu se face vinovat fata de pâine si vin, ci ,,fata de trupul si sângele Domnului”, adica fata de Hristos însusi. „A fi vinovat/raspunzator fata de” inseamna „a profana” (a se vedea Matei 17,24). Insa un simbol nu poate fi profanat.

Pentru a se face si mai bine înteles, autorul continua:

,,Caci, cel ce manânca si bea cu nevrednicie, osânda îsi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Co 11, 29).

Cuvântul ,,diakrinon ” (nesocoteste) se traduce prin: a separa, a face distinctie între un lucru si altul, a deosebi (I Co 4, 7); a estima corect. Deci, în contextul prezent, acest termen înseamna a nu face distinctie între trupul Domnului si pâinea obisnuita; a nu aprecia corect pe Hristos euharistic; a nu cinsti asa cum se cuvine Sf. Împartasanie; a nu realiza ca acea paine este, de fapt, chiar trupul lui Hristos.

Repercusiunile unui comportament nepotrivit al corintenilor se putea vedea usor, ceea ce arata ca Dumnezeu a judecat si a pedepsit:

,,De aceea, multi dintre noi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit (I Co 11, 30).
Împartasirea cu nevrednicie, adica fara sentimentul sincer al iubirii, dar mai ales fara acea ,,cercetare de sine” (spovedanie), aduce dupa sine ,,osânda”. Simbolurile nu pot ucide. Oare Dumnezeu ar permite ca niste oameni sa moara pentru ca au mancat paine si au baut vin fara sa isi aminteasca de momentul Cinei celei de Taina? De ce Iuda s-a „îndracit” la mâncarea cu nevrednicie din niste „simboluri”?  ,,Osânda” grea despre care vorbea mai înainte a adus cu sine si pedepse trupesti: neputinte, chinuri de moarte, caci ,,gânditi-va cu cât mai aspra va fi pedeapsa cuvenita celui ce a calcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu si a nesocotit sângele Testamentului cu care s-a sfintit si a batjocorit duhul harului” (Evr 10, 29).

In Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, capitolele 10, 11, gasim urmatoarele:

Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Priviţi pe Israel după trup: Cei care mănâncă jertfele nu sunt ei, oare, părtaşi altarului?

Sfantul Apostol Pavel nu vorbeste despre simboluri, ci afirma cu tarie ca cei ce beau din paharul binecuvantat se impartasesc cu Sangele lui Hristos si ca toti crestinii sunt un trup pentru ca se impartasesc dintr-o paine. Se poate spune ca suntem un trup pentru ca mancam aceeasi paine? Un crestin poate manca o paine si alaturi de un pagan, ceea ce nu inseamna ca devine un trup cu el. Crestinii sunt un trup pentru ca painea pe care o mananca nu e o simpla paine, ci chiar trupul lui Hristos.

Acelasi lucru, Pavel il spune si in Efes. 1:22-23; 5:23,30-31; Col. 1:18,24 si se refera la faptul ca unirea noastra cu Hristos este fizica:Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,   Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. […] Luand deci madularele lui Hristos le voi face madularele unei desfranate?„.

El afirma si ca cei care mananca jertfele sunt partasi altarului. Cu alte cuvinte, Sfantul Apostol afirma ca Sfanta Impartasanie este o jertfa, ci nu un simbol.

Mai departe, Sfantul Apostol Pavel spune:

1 Cor. 10:21 – Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor.

Evreii au inteles dintotdeauna ‘masa Domnului’ ca referindu-se la un altar de jertfa. A se vedea Maleahi 1:7,12,Lev. 24:6, Iez. 41:22; 44:16,.  Aceasta intelegere este confirmata si de cuvintele aceluiasi apostol, din Epistola catre Evrei 13,10: „Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” sau „Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul”(Evrei 8,2).

Tot in epistola catre evrei, Sfantul Apostol spune:

Să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălându-ne trupul în apă curată. Evrei 10,22

La ce se refera cand spune “curatindu-ne prin stropire inimile”?

Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, […] Şi de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Evrei 12,22-24

Vedem ca Sfantul Apostol se refera la stropirea cu Sangele lui Iisus.

In Evrei 13:15, este folosita expresia “jertfa laudei”. Daca ne uitam in  Lev. 7:12-15; 22:29-30, vedem ca se refera la jertfele de multumire care erau aduse, dar si mancate.

Sfantul Evanghelist Ioan ne spune: „Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” 1 Ioan 1:7

Pentru ca Sangele lui Hristos sa ne curateasca de pacate, trebuie sa avem contact cu el.

Luca 24:30-31,35 – Iisus este cunoscut de catre apostoli abia la frangerea painii.

Ideea unei Cine a Domnului ca simplu praznic de aducere aminte a ajuns la noi de la Ulrich Zwingli prin intermediul Puritanilor englezi.Si totusi, acei Protestanti care îl urmeazã pe Zwingli în aceastã privintã nu îsi dau seama cã el si-a enuntat teoria dintr-o întelegere indiscutabil ereticã a persoanei lui Hristos, ca urmare a unei distinctii atât de transante – si, s-o spunem pe sleau, Nestoriene – între divinitatea lui Hristos si natura Sa divinã.

În Biserica primarã, singurii care tãgãduiau cã Împãrtãsania este adevãratul Trup si Sânge al lui Hristos erau cei care tãgãduiau si intruparea Cuvântului. Astfel cã, din perspectiva Pãrintilor Bisericii primare, existã o legãturã strânsã si nemijlocitã între doctrina Întrupãrii si Prezenta Realã a lui Hristos în Împãrtãsanie. A o nega pe una echivaleazã cu a o nega pe cealaltã.

Anul 60 – Didahia celor 12 Apostoli:

„Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor»“  

Anul 80 – Sfantul Clement (al treilea successor al Sf Apostol Petru):
„Domnul ne-a ordonat sa aducem jertfe si servicii, la anumite ore fixe”. (Scrisoare Corintenilor)

Anul 202 – Sfantul Clement din Alexandria:

„El spune:”Mancati Trupul Meu” si “Beti Sangele Meu”. Domnul ne hraneste cu aceasta hrana de natura intima. El ne trimite Carnea Sa si Sangele Lui.Si nimic nu lipseste pentru cresterea fiilor Lui.O,mister incredibil!”. (Instructorul copiilor)

Anul 80-110 –  Sfantul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia si ucenic direct al apostolilor:
Nimeni sa nu se însele ! Chiar puterile cele ceresti, slava îngerilor si stapânitorii vazuti si nevazuti, daca nu cred în sângele lui Hristos, si ei sunt osânditi. Uitati-va la cei care gândesc altfel despre harul lui Iisus Hristos, pogorât peste noi ! Ei sunt împotriva gândirii lui Dumnezeu. De Euharistie si de rugaciune se departeaza, pentru a nu marturisi ca Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul, care a patimit pentru pacatele noastre si pe care Tatal, cu bunatatea Sa, L-a înviat. Asadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu, mor datorita tagadei lor. Se cuvine, dar, sa va departati de uni ca acestia si sa nu vorbiti cu ei nici în particular, nici în public; sa ne tinem strâns de profeti si mai ales de Evanghelie, în care patimile ne sunt aratate, iar învierea se împlineste. Fugiti de dezbinari, ca ele sunt începutul relelor.” (Epistola catre Smirneni).

„[…]sa frangem  o Paine, care e medicamentul nemuririi si antidot impotriva mortii, care ne face sa incepem sa traim, pentru totdeauna, in Hristos. (Scrisoare catre efeseni)

„Vreau Painea lui Dumnezeu, care este Carnea  lui Hristos, Fiul lui David;si, ca bautura, doresc Sangele Lui, care e dragoste ce nu poate fi distrusa.”(Epistola catre Romani)

Si încã, cum pot sã spunã cã trupul putrezeste si nu are viatã, vãzând cã el este hrãnit de Trupul si Sângele Domnului? Ei trebuie sau sã-si schimbe pãrerea sau sã înceteze sã aducã jertfele de care vorbesc. Pãrerea noastrã însã e de partea Împãrtãsaniei, iar Împãrtãsania ne îndreptãteste pãrerea. Noi Îi jertfim ceea ce este al Lui, pe bunã dreptate numind comuniunea si unitatea trupului si a duhului. Cãci precum pâinea, care vine din pãmânt, primeste invocarea lui Dumnezeu, si astfel numai este o pâine oarecare, ci Euharistie (Împãrtãsanie), are douã pãrti: pãmânteascã si cereascã, tot asa trupurile noastre, dupã Împãrtãsanie, nu mai sunt pieritoare, ci nãdãjduiesc la vesnica înviere (IV:18:25).

Teodor de Mopsuestia, care a trãit în secolul V, pare sã se fi adresat direct neoprotestantilor:

Atunci când (Hristos) a dat pâinea, El nu a spus, ‘Acesta este un simbol al trupului Meu’, ci ‘Acesta este trupul Meu’. În acelasi fel, El nu a spus ‘Acesta este un simbol al sângelui Meu’, ci ‘Acesta este trupul Meu’, pentru cã El a vrut sã le privim, dupã primirea harului si venirea Duhului Sfânt, nu dupã natura lor, ci asa cum sunt, trupul si sângele Domnului nostru.” (Omilii Catihetice 5:1).

Iustin Martirul și Filozoful (100-160):

Nu le primim pe acestea ca simplã pâine sau bãuturã; ci pentru cã Iisus Hristos Mântuitorul nostru a fost întrupat prin Cuvântul lui Dumnezeu si a avut trup si sânge pentru mântuirea noastrã, tot asa, dupã cum am fost învãtati, hrana care a fost fãcutã Euharistie prin rugãciunea lãsatã de El… este trupul si sângele Acelui Iisus întruopat.”  (Întâia Apologie, 66:1-20).
„În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce traiesc la orase sau la sate si se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament n.n.), câta vreme îngaduie timpul. Apoi, dupa ce cititorul înceteaza, întâistatatorul (episcopul sau preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfatuieste si îndeamna la imitarea acestor frumoase învataturi. Apoi, ne ridicam în picioare toti laolalta si înaltam rugaciuni; dupa care, încetând noi rugaciunea, ne îmbratisam unii pe altii cu sarutarea pacii si se aduce pâine si vin si apa, iar întâistatatorul înalta deopotriva rugaciuni si multumiri, cât poate mai multe, la care poporul raspunde într-un singur glas, rostind Amin. Si se da fiecaruia sa se împartaseasca din cele ce au fost consfintite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fata li se trimite euharistia acasa, prin diaconi.”

 Sf Irineu de Lion (115-200):

Astfel, bautura, care este parte din creatia Sa, El a numit-o Sângele Sau, hranindu-ne pe noi, iar pâinea, care tot creatia Sa este, El a numit-o Trupul Sau; hranindu-ne prin aceasta trupurile. Ori de câte ori paharul si pâinea pregatita de om primesc Cuvântul lui Dumnezeu, Împartasania devine Trupul lui Hristos si prin aceste elemente trupurile noastre primesc hrana si îngrijire.

„Dar ce folos au aceia care cred ca painea pentru care multumim e Trupul Domnului si vinul,Sangele Lui,daca nu cred ca El e Fiul lui Dumnezeu?

(Impotriva ereziilor)

Sfântul Grigore de Nisa:

„Pâinea este la început o pâine obisnuitã, însã atunci când TAINA o sfinteste, se preface si devine Însusi Trupul lui Hristos. La fel mirul tainic, la fel vinul. Dacã înainte de sfintire erau lucruri de putinã însemnãtate, dupã sfintirea lor de cãtre Duh fiecare din ele a cãpãtat o putere superioarã. Aceeasi putere a cuvântului îl face pe preot sã fie venerat si cinstit, separat de restul oamenilor prin noua binecuvântare revãrsatã asupra lui. Deunãzi era unul din multime, un ins oarecare; deodatã a devenit un dascãl de evlavie, învãtãtor al tainelor ascunse.”

Sfântul Chiril scria, în anul 350:

„Haideti acum, în deplinã cunostintã, sã ne împãrtãsim de trupul si de sângele lui Hristos. Cãci în chip de pâine trupul sãu vã este dat si în chip de vin sângele Lui, astfel cã împãrtãsindu-vã de trupul si de sângele lui Hristos, veti putea fi uniti în trup si în sânge cu El. Cãci astfel devenim purtãtori de Hristos. Trupul si sângele Sãu sunt distribuite prin mãdularele noastre. Si astfel devenim, potrivit spuselor fericitului Petru, pãrtasi ai naturii dumnezeiesti.”

Fr. Augustin spunea:

În pâinea euharisticã, primiti ceea ce a fost spânzurat pe cruce, si în pahar, aceea ce a curs din coasta lui Iisus Christos”.

Într-o predicã scrisã pe la anul 244, Origen confirmã aceeasi credintã în prezenta realã a trupului lui Hristos: „Doresc sã vã îndemn cu exemple din religia voastrã. Ati învãtat sã participati la tainele divine, deci stiti cã atunci când primiti trupul Domnului aveti grijã ca nici o fãrâmiturã sã nu cadã si nimic din darul consacrat sã nu se piardã. Vã considerati pe drept vinovati dacã o parte se pierde prin nebãgare de seamã.” (Omilii din Exod 13:3) .

Anul 246 – Sfantul Ciprian al Cartaginei:

“Primim Euharistia ca mancare zilnica a mantuirii…Cel care nu se impartaseste cu Trupul si Sangele Lui, e despartit de trupul lui Hristos si nu are mantuire”. Rugaciunea Domnului, cap. 18.

Chiril al Ierusalimului spune într-un discurs rostit la mijlocul secolului IV:

„Nu priviti deci pâinea si vinul doar asa cum le vedeti, cãci ele sunt, dupã cum ne-a spus Stãpânul nostru, trupul si sângele lui Hristos. Chiar daca simturile ti-ar sugera contrariul, credinta trebuie sã te întãreascã. În privinta aceasta nu judeca dupã gust, ci fi sigur prin credintã, fãrã a te îndoi cã ai fost fãcut vrednic de trupul si sângele lui Hristos” (Discursuri catihetice: Mistagogic 4:22:9).

 

Din toate aceste citate, cât si din alte surse întelegem cã în Biserica primelor veacuri nu a existat nici o controversã cu privire la realitatea trupului lui Hristos în Euharistie.  Crestinii primelor veacuri au luat dintotdeauna în mod literal cuvintele Mântuitorului.Documentele la care ne referim stau mãrturie pentru faptul cã primii crestini si-au conceput închinarea în termeni de jertfã. Protestantii, insa, sunt învãtati sã creada cã Jertfa lui Hristos pe cruce face inutilã orice altã jertfã. Si atunci, cum împãcãm practica Bisericii primare cu caracterul unic si final al lucrãrii lui Hristos?

4. Contraargumentele protestante

1. Primul contraargument adus de protestanti este acela ca, in Epistola catre Evrei, ni se spune ca “printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (10, 14). Astfel, Mantuitorul a adus o singura jertfa si, daca intelegem literal cuvintele de la Cina cea de Taina, ar insemna ca Se jertfeste de mai multe ori.

Intr-adevar, Hristos S-a jertfit o singura data si jertfa Lui nu se mai repeta, pentru ca, de s-ar repeta, ar insemna ca n-a avut efectul asteptat si ar fi fost asemenea jertfelor din Vechiul Testament. De vreme ce ea, insa, a avut acel efect, orice repetare a ei ar fi fara rost.Dar din aceasta mai rezulta ca Sfanta Euharistie nu poate sa fie jertfa unica a Domnului de pe Golgota, adusa in chip nesangeros. Ea repeta jertfa de pe Golgota, o ofera, o actualizeaza si o permanentizeaza, facand ca roadele ei sa fie intotdeauna prezente si vii in trupurile si sufletele noastre, pana la a doua venire, a Domnului. Jertfa euharistica repeta jertfa de pe Golgota, care atunci a fost in chip sangeros, iar acum nesangeros. Mantuitorul insusi ne-a indemnat ca jertfa Trupului si Sangelui Sau – si in acelasi timp aducerea ei – sa nu inceteze pana la venirea Sa cea de apoi (Luca, 22, 19; I Cor., 11, 25-26). Pe de alta parte, se spune ca jertfa Sa se aduce o singura data, iar pe de alta, ca acea jertfa va trebui sa o aducem pana la venirea a doua. Chiar Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre “jertfe”, referindu-se la Jertfa Domnului: “Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti īnseşi cu jertfe mai bune decāt acestea”(Evrei 9,23). Si proorocii Vechiului Testament vorbesc despre jertfele crestinilor:

Ieremia 33,18: „Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe„.

Maleahi 1,11: „Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri”, zice Domnul Savaot.

2. Un alt contraargument la poziţia ortodoxa ar fi acela că, în Marcu 14:25, Domnul vorbeşte despre „rodul viţei”, iar Sfantul Pavel, în 1 Cor. 11:26, 27, 28, vorbeşte despre pâine, în ambele cazuri după binecuvantare. Deci, chiar după binecuvantare avem de-a face doar cu pâine şi vin.

Dar cuvintele de mai sus (Marcu, 14, 25) au fost spuse de Mantuitorul cu privire la primul pahar care, in adevar, continea vinul natural, insa Sfanta impartasanie a fost asezata de Mantuitorul dupa cina, la al doilea pahar, caci atunci a zis Mantuitorul: “Acest pahar este Legea cea noua, intru Sangele Meu…” (Luca, 21, 17- 20). Deci, ceea ce la Marcu este incomplet se completeaza si se lamureste la Luca. Matei nu vorbeste decat de un singur pahar, anume de cel euharistie (al Cuminecaturii); la Luca insa observam ca este vorba de doua pahare – si ca Sfanta Taina a fost asezata la al doilea pahar. Astfel, cuvintele care se refera la primul pahar nu sunt in legatura cu Sfanta impartasanie, cum este cazul si cu citatul de la Marcu (14, 25).

Pe de alta parte, in Ioan 9 avem exemplul orbului din naştere, care este vindecat de Iisus în versetul 7, este numit „cel ce fusese orb mai înainte” în versetul 13, numai ca să fie numit din nou „orb” în versetul 17. Să înţelegem din versetul 17 că, de fapt, el nu fusese vindecat înainte de Domnul? În acelaşi fel, în Marcu 14:25 şi 1 Cor. 11:26, 27, 28 avem de-a face cu „rodul viţei” şi „pâine”, deşi aceste elemente au fost deja transformate în trupul şi sângele Mântuitorului (in Ioan 15:1,5, Mantuitorul spune: „Eu sunt vita”. Astfel, „rodul vitei” este sangele lui Iisus).

3. Un alt contraargument se gaseste in Evanghelia dupa Ioan, cap 6.: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. cuvintele, pe care vi le‑am spus Eu, sunt duh şi viaţă”. Din aceste versete, protestantii inteleg ca Mantuitorul ar fi vorbit doar metaforic.

Insa, din moment ce ne-a spus că viaţa veşnică se câştigă mâncând carnea Lui este puţin probabil să ne spună, pe urmă, că aceasta nu foloseşte la nimic. Deducem, deci, ca aceasta afirmatie are un alt sens. Inseamna ca ucenicii trebuie sa aiba o credinta supranaturala, nu logica, pentru a-I intelege cuvintele. In Marcu 14:38, Iisus foloseste, de asemenea, comparatia „carne/duh”. Trebuie sa pasim mai departe de natural ca sa accedem la supranatural. In 1 Cor. 2:14,3:3; Rom 8:5; si Gal. 5:17, si Sf Pavel foloseste aceasta opozitie „duh/carne”, ca sa ne invete ca oamenii neduhovnicesti nu primesc darul credintei, deoarece inca sunt „in trup”.

Sa observam ca Mantuitorul nu spune “Cuvintele pe care vi le-am spus sunt simboluri”. Nu exista nici un loc, in Scripturi, in care “duh” sa insemne “simbol’. Sintagma “duh si viata” se refera la ceva supranatural, ci nu la metafore. Si intr-adevar, prin Sfanta Euharistie, primim Duh Sfant si viata vesnica.

4. Un alt contraargument protestant este interdictia vechi-testamentara de a bea sange: „Nimeni din voi sa nu manance sange, si nici strainul care locuieste’ntre voi sa nu manance sange” (Deut 12:23)

Insa, in Rom. 14:14-18; 1 Cor. 8:1-13; 1 Tim. 4:3, Sf Pavel invata ca putem manca pana si jertfe idolesti, cu conditia sa nu smintim constiinta unui frate si sa le consumam cu multumire catre Dumnezeu.

Sa ne uitam, totusi, la motivul acestei interdictii: “pentru că sângele are în el viaţă şi să nu mănânci viaţa laolaltă cu carnea” (Deut 12,23)

Insa, prin faptul ca ne impartaseste cu Sangele Lui, Hristos nu Isi pierde viata, asa cum o fac animalele. Prin faptul ca Sangele lui este Viata, si noi vom avea viata vesnica, dupa cum am citit in Ioan 6.

5. In Evanghelia dupa Ioan, cap 6, este scris: Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.

Din acest verset, protestantii deduc ca ‘a manca’ si ‘a bea’ pe Hristos  inseamna a veni la El si, respectiv, a crede in El. Insa, sintagma „a manca trup sau sange”, folosita la modul simbolic, inseamna a distruge un dusman, nu a deveni apropiat al lui. A se vedea Psalmul 27:2; Isaia. 9:20; 49:26; Miheia. 3:3; 2 Sam. 23:17; Apoc. 16:6; 17:6, 16 .

Asadar, Mantuitorul nu putea folosi aceasta expresie la modul simbolic.

Sa observam si faptul ca, daca Mantuitorul s-ar fi referit la credinta, nu mai era nevoie sa vorbeasca despre Trup si Sange, ci acest verset ar fi fost suficient.

Pe de alta parte, acest verset nu demonstreaza ca Mantuitorul ar vorbi simbolic, ba din contra. El ne spune ca cine vine la El, nu va flamanzi. De ce? Pentru ca „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar painea pe care o voi da pentru viata lumii este Trupul Meu”. In Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, citim urmatoarele: Cei care mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi; şi cei care mă beau iar vor înseta (24:23).

Vedem, asadar, ca in timp ce cel ce vine la El nu va flamanzi, cel ce Il mananca va flamanzi din nou. Cu alte cuvinte, cel ce crede in El, nu va flamanzi, pentru ca se va impartasi cu Trupul si Sangele Lui, iar cel ce se va impartasi, ajungand la comuniunea cu El, va inseta si mai mult dupa Domnul.

6. Unul dintre cele mai folosite contraargumente protestante este acela ca Mantuitorul a vorbit simbolic de mai multe ori: „Eu sunt usa”, „Eu sunt vita”.

Este clar, în aceste cazuri, că Iisus nu este în sens literal o uşă sau o viţă. Problema cu astfel de exemple este că acestea nu sunt paralele. „Eu sunt uşa” ar fi un text paralel cu „Eu sunt painea”. Ori Iisus nu vrea să spună că persoana Sa ar reprezenta o uşă sau o viţă de vie, ci ca uşa, sau viţa îl reprezintă pe El.

Dacă voi spune că David este leul lui Iuda, vom înţelege fără greutate că avem de-a face cu o metaforă. David este curajos şi determinat precum un leu. Este şi cazul exemplelor din Ioan 10:9, 15:1 şi a altora echivalente. Dar dacă voi spune despre un leu că este David, arătând concret leul în cauză, atunci asta nu poate însemna decât că respectivul animal poartă numele de David şi nu că l-ar reprezenta pe David. Acest al doilea caz este paralel cu formula „acesta este trupul Meu”.

Insa, rostul pâinii nu este acela de a reprezenta ceva, ci de a fi mâncată. Nimic din pâine nu ne aduce aminte de carne sau trup, pentru că nu există nici o asemănare. De fapt, Domnul instituie corespondenţa dintre pâine şi trupul Său tocmai prin cuvintele Sale.

Sa observam si ca nimeni nu L-a intrebat pe Iisus daca este facut din lemn. L-au inteles fara probleme. Nu s-au intrebat „cum e usa, daca vedem ca respira?”, asa cum au facut-o in Ioan 6 ( „Cum ne va da trupul Lui, sa-l mancam?”).

Deci, nu putem lua astfel de paralele ca să ne lămurim dacă corespondenţa dintre pâine şi trup este una figurativă doar, sau avem de-a face cu o identitate între cele două.

La Dumnezeu, nimic nu este imposibil. Daca putem crede in Intrupare, cu siguranta putem crede si in Prezenta Realaa a lui Iisus in Euharistie.Venirea lui Dumnezeu catre noi prin elementele pe care le-a creat este o extensie a misterului Intruparii.

Concluzie

Sfanta Euharistie îl ancoreaza pe credincios în eshaton, devenind ,,icoana” a lucrurilor viitoare eshatologice, caci ,,de câte ori veti mânca aceasta pâine si veti lua acest pahar, moartea Domnului vestiti pâna când va veni” (I Co 11, 26), adica pâna la Parusie, pâna la judecata din urma. Între Împaratia lui Dumnezeu si Biserica exista, practic, identitate: cel ce devine membru al Bisericii (al trupului tainic al Domnului) intra în Împaratie si de aceea, acolo unde este Biserica este si Împaratia Cerurilor. Prezenta Împaratiei în lume este data prin însasi prezenta Mântuitorului, prezenta care devine reala prin si în Sf. Euharistie. Cel care participa la Sf. Euharistie si apoi se împartaseste cu Hristos Cel euharistic, participa la comuniunea cu Dumnezeu din Împaratia Sa.
Savârsind Euharistia, Biserica se pune într-o stare de asteptare eshatologica (I Co 16, 22: ,,Maran atha! Domnul vine!”); o asteptare ce recheama Împaratia lui Dumnezeu ,,pâna când va veni” (I Co 11, 26). Este starea pnevmatologic-nuptiala a Bisericii (FAp 22, 17) ce-si asteapta Mirele, de a carui prezenta se bucura liturgic, fara sa înceteze sa invoce venirea desavârsita a acestei împaratii (Mt 6, 10).
Desavârsita unire eshatologica cu Hristos care va fi este implicata în unirea prezenta cu El. Prezenta Lui de acum nu se deosebeste de cea eshatologica, decât prin faptul ca acum ea ni se daruieste sub chipul pâinii si vinului, pe când atunci se va realiza unirea deplina cu El într-un cosmos transfigurat, unde Dumnezeu va fi ,,totul în toate” (I Co 15, 28).
Expresia “pâna când va veni”, în mod evident joaca un rol de ,,Maran atha” a Liturghiei, prin care Biserica se roaga pentru venirea eshatologica a Domnului.

Vorbim, deci, şi de o împărtăşire de Hristos cel jertfit şi înviat în viaţa viitoare, pe care o anticipează împărtăşirea în timpul de acum cu Acelaşi Hristos. În această împărtăşire eternă se încheie iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Iisus Hristos. Euharistia în viaţa de veci este, ca încoronare a iconomiei dumnezeieşti, acea unire desăvârşită între creaţie şi Hristos, în care „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Co 15, 28).

Asadar, crestinii, prin împartasanie, intra în Împaratia lui Dumnezeu si pregusta astfel bunatatile Ierusalimului celui ceresc.

„Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi. Dacă Fiul lui Dumnezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să Se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii şi îndumnezeirii lor, El nu Se putea mulţumi să Se întrupeze numai ca un om cu intenţia de a rămâne separat de ceilalţi, ci ca să meargă mai departe, întrupându-Se aşa zicând în toţi oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite şi neîncetând de a rămâne El Însuşi o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârşite. El trebuie să vină în noi, dar nu o singură dată, ci mereu, deci pe de o parte trebuie să fie în noi, pe de alta să rămână deosebit de noi şi mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi, spre sporirea continuă a relaţiei de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arată şi prin unirea trupului nostru cu trupul şi sângele Său preacurat.”

Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Apoc 19,9

Surse:

Drd Stelian Gombos

Pr.Drd. Ioan Voineag

Pr Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Mihai Sarbu

Canonul Vechiului Testament

Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate; astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvârsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun. (II Tim 3:16)

La ce Scripturi se referea Sf. Pavel când i-a scris acestea Sf. Timotei? Se referea el la cele 66 de cãrti ce alcãtuiesc astãzi Biblia pe care o citesc crestinii dupã Evanghelie? Ce a vrut Pavel sã spunã prin “toatã”?

Eram pe deplin convins de canonul Protestant al Vechiului Testament pânã când am cercetat ce se ascunde în spatele lui. Ceea ce aveam sã descopãr nu mi-a plãcut deloc. Dar totusi, aceasta m-a adus într-o relatie mai adâncã si mai bogatã cu Iisus Hristos. Dacã esti un crestin refractar la îndreptarea teologicãs, atunci aceste eseuri îti vor aduce supãrare. Dar dacã inima ta tânjeste sã cunoascã si sã trãiascã credinta crestinã, atunci cele ce urmeazã ar putea fi un nou si surprinzãtor început în relatia ta cu Dumnezeu.

În scrisoarea cãtre Sf. Timotei, Sf. Pavel nu se referã la Noul Testament – la vremea aceea cãrti precum Faptele Apostolilor si Apocalipsa nu erau încã scrise. Chiar si ceea ce fusese deja scris abia începuse sã circule prin diferite biserici, primele fiind cele din bazinul Mãrii Egee. Cu toate acestea, ca Evanghelici, am vrea ca acest pasaj sã includã si Noul Testament de vreme ce e unul din putinele versete ce sustin în mod direct învãtãtura noastrã despre inspiratia Bibliei.

Sf. Pavel s-a gândit desigur la Vechiul Testament când a scris acest pasaj. Vechiul Testament se citea în sinagogã si prin el s-au format întru neprihãnire Sf. Pavel, Timotei si multi alti crestini din Biserica primarã. Dar sã nu uitãm cã si Sf. Pavel si Timotei foloseau Septuaginta – traducerea greacã a Vechiului Testament alcãtuitã în secolul al III-lea î.Hr.

Septuaginta a fost îndeobste recunoscutã drept traducerea greacã autorizatã a Scripturilor iudaice si era cititã în sinagogile si bisericile din lumea elenã. Majoritatea citatelor din Vechiul Testament pe care le gãsim în Noul Testament sunt bazate pe Septuaginta, nu pe versiunea iudaicã a Scripturilor. De un interes deosebit este felul în care Pavel foloseste Septuaginta. Ca student a lui Gamaliel, e de presupus cã avea cunostintã de diferenta dintre versiunea greceascã si cea iudaicã a Scripturii.

Multi cercetãtori sunt sceptici în ceea ce priveste detaliile fabuloase tesute în jurul traducerii Septuagintei, dar au acceptat pânã la urmã faptele istorice de necontestat. Citatul de mai jos dintr-un autor crestin anonim din secolul al II-lea sau al III-lea nu numai cã ne relateazã întreaga poveste, dar reflectã si câteva opinii populare ale primilor crestini asupra acestui subiect.

Dacã cineva spune cã scrierile lui Moise si ale celorlalti profeti au fost de asemenea scrise în greacã, ar trebui sã citeascã si istoriile profane, si astfel sã afle cã Ptolemeu, faraonul Egiptului, atunci când a construit biblioteca din Alexandria si a înzestrat-o cu cãrti din fiecare parte a lumii, a auzit apoi cã strãvechi povestiri scrise în ebraicã se mai pãstrau încã; dorind sã le afle continutul, a trimis dupã saptezeci de întelepti din Ierusalim cunoscãtori de greacã si ebraicã si i-a însãrcinat cu traducerea acelor cãrti; si pentru ca sã-si  poatã duce la bun sfârsit, în tihnã si cât mai grabnic traducerea, Ptolemeu a dat poruncã sã se construiascã nu în cetate, ci cale de sapte stadii tot atâtea cãsute câti traducãtori fuseserã angajati, astfel ca fiecare sã poatã redacta propria sa traducere; de asemenea, a poruncit strãjerilor însãrcinati cu paza traducãtorilor sã le ofere sprijin în toate, dar sã le interzicã orice comunicare, temându-se cã dacã ar vorbi între ei, ar putea influenta într-un fel sau altul exactitatea traducerii.

Iar când a auzit cã cei saptezeci de traducãtori nu numai cã au gãsit acelasi sens, dar au folosit aceleasi cuvinte, cã au întrebuintat nu numai acelasi cuvânt, ci au scris aceleasi lucruri despre aceleasi lucruri, Ptolemeu a fost cuprins de uimire si a înteles cã traducerea a fost scrisã printr-o putere divinã, iar autorii ei sunt vrednici de toatã cinstea, ca alesi ai lui Dumnezeu; rãsplãtindu-i cu numeroase daruri, le-a poruncit apoi sã se întoarcã în tara lor. Tot minunându-se, cum era si firesc, în fata cãrtilor, le-a considerat în cele din urmã sfinte si le-a consacrat în acea bibliotecã. Aceste lucruri, voi bãrbati ai Greciei, nu sunt basme si nici nãscociri omenesti; noi însine, fiind în Alexandria, am vãzut cu ochii nostri rãmãsitele cãsutelor zidite din porunca lui Ptolomeu pentru traducãtori încã în picioare si, auzind despre aceste lucruri de la locuitorii de acolo, care le-au primit o datã cu traditia tãrii lor, vã spune ceea ce voi însivã puteti afla de la altii, mai cu seamã de la acei întelepti si bãrbati vrednici care au scris despre acestea: Filo, Iosif si multi altii. (Pseudo-Iustin, Hor. Greeks 13)

Este Septuaginta la fel ca Vechiul Testament?

În literatura evanghelicã de popularizare, apologetii pretind cã Septuaginta este foarte aproape de textul ebraic pãstrat pânã în ziua de azi. Aceastã afirmatie încearcã sã valideze traducerile moderne ale Bibliei din occident care se bazeazã pe textul ebraic. Este adevãrat? Si dacã da, cât este de aproape?

Este dificil sã sesizãm caracterul unic al Septuagintei înainte de a studia textul si de a-l compara cu traducerile moderne. La prima lecturã a Septuagintei, aveam sã fiu surprins de multe lucruri. Citind din Pentateuh, aveam sã observ multe diferente semnificative între versiunea ebraicã si cea greacã.

Genealogia de la Adam pânã la Noe în Septuaginta plaseazã Potopul cu 2242 de ani dupã Facere. Traducerile moderne bazate pe textul ebraic îl plaseazã cu 1656 de ani. Aceastã diferentã este cauzatã de faptul cã Septuaginta afirmã cã nasterea primilor nãscuti ai diferitilor patriarhi s-a petrecut mai târziu decât apare mentionat în textul ebraic.

Ultimele zece capitole din Iesirea si întreaga carte a lui Ieremia contin un numãr de pasaje diferite în care multe versete sunt sau omise, sau parafrazate, sau complet revizuite. Uneori textul ebraic este mai bogat în versete decât Septuaginta, alteori se întâmplã ca aceasta sã continã mai multe versete decât textul ebraic.

În III Regi 12-14, evenimentele din viata regelui Ieroboam sunt aranjate într-o ordine diferitã si includ o poveste, nerelatatã în textul ebraic, despre cum a ajuns el sã se cãsãtoreascã cu Ano, sora cea mai mare a sotiei faraonului din vremea aceea, Susakim.

Acestea sunt patru din marile diferente dintre textul Septuagintei si textul ebraic. Convins fiind cã cele douã variante sunt la fel, am fost, mãrturisesc, dezamãgit sã constat cã m-am înselat. De exemplu, „Evidente care cer un verdict” de Josh McDowell considerã Septuaginta „foarte apropiatã” de textul masoretic. Cât de aproape înseamnã însã aproape? Sã fi citit oare Dl. McDowell Septuaginta?

Rolul Septuagintei in Noul Testament

Rolul Septuagintei în Noul Testament si Biserica primarã ne ajutã sã întelegem ce a vrut Pavel sã spunã prin „toatã Scriptura”.  Asa cum arãtat pânã acum, aceasta este cea mai citatã versiune din Noul Testament. De asemenea, în anumite situatii, pretentiile Noului Testament depind, teologic vorbind, de particularitãtile Septuagintei.

De exemplu, Evrei 10:5 citeazã Psalmul 39:9 ca pe o profetie mesianicã:

Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jertfã si prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup”.

Autorul a citat nemijlocit din Psalmul 39. Iatã ce aflãm în Bibliile actuale, potrivit trimiterii la textul ebraic:

Jertfã si prinos oferind, Tu n-ai voit; ochii Tu mi i-ai deschis.

Dacã ne luãm dupã varianta a doua, autorul cãrtii Evrei nu numai cã a citat gresit acel pasaj, dar si-a compromis si argumentul. Doar interpretarea Psalmului 39 confirmã caracterul mesianic al acestui pasaj. Sã fi gresit autorul Evreilor? Sã fie vorba de o eroare inspiratã?

În Fapte 7:14, Sf. Stefan relateazã povestea poporului Israel fãcând referire la 75 de oameni din familia lui Iacov, ce au cãlãtorit din Canaan spre Egipt. Bibliile noastre amintesc de numai 70 de strãmutãri. Septuaginta însã enumerã 75, confirmând cifra transmisã de Sf. Stefan, cu diferentele date de nepotii si strãnepotii lui Iosif (Gen 46:20-22).

Mai presus de toate, trebuie stiut cã numai în Septuaginta se pomeneste de profetia lui Isaia în legãturã cu Nasterea din Fecioarã (Is 7:14). Textul ebraic foloseste cuvântul „femeie” („marah”) în loc de „fecioarã” („parthenos”). Încã de la începutul confruntãrilor cu crestinii, evreii au obiectat vehement mai cu seamã în privinta acestui verset, care fusese folosit pentru a sustine mesianismul lui Iisus. Evreii pretindeau cã profetia lui Isaia se referea la Regele Ezechia si nicidecum la o miraculoasã nastere din fecioarã. Septuaginta, spuneau ei, fusese coruptã. Primii crestini, pe de altã parte, au rãspuns cã nu ei, ci evreii au fost cei care, din invidie, au trunchiat textul ebraic. (Iustin Martirul, Trifo, 71-73)

Dacã dãm crezare evreilor din vechime cã traducerea Septuagintei a fost inexactã, de ce este acest text minor parte din Sfânta, Inspirata Scripturã? Dacã urmãm Noul Testament nu putem decât spune cã Septuaginta a fost versiunea autorizatã si preferatã de Apostoli. Aceastã abordare este în armonie cu mãrturia Bisericii Primare în lumea greacã unde, asa cum au arãtat si citatele patristice de mai sus, a fost consideratã o traducere inspiratã si competentã.

Nu a fost usor sã fac fatã acestei dileme, fiind un crestin cu o puternicã credintã în Biblie. Am simtit cã, încercând sã mã lupt cu chestiuni legate de text, ajungeam sã contest autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doream decât sã fiu integru în credinta mea crestinã. Cu timpul, în timp ce mã luptam cu astfel de dileme, mi-am dat seama cã trebuie sã mã apropii de Scripturã acceptând conditiile ei, fãcând abstractie de pretentiiile mele de occidental din secolul XX. Aceastã dorintã de integritate m-a ajutat si m-a determinat sã încep sã studiez canonul Vechiului Testament.

Ce gasim in Septuaginta?

Toatã Scriptura este inspiratã si, în întelegerea Sf. Pavel si a Sf. Timotei, aceasta însemna Septuaginta. Pânã aici totul e limpede. Septuaginta însã continea cãrti numite azi Apocrife.

Cele mai vechi editii ale Bibliei grecesti pe care le avem (Codex Alexandrinus si Codex Siniaticus) din secolele al IV-lea si al V-lea includ cãrtile apocrife. Ele nu sunt plasate într-o sectiune separatã la sfârsitul codexului, ci distribuite fiecare dupã genul literar cãruia îi apartin: cãrtile istorice alãturi de Regi si Paralipomena, cãrtile de întelepciune alãturi de Pilde si Cântarea cântãrilor si asa mai departe.

Aceste cãrti erau folosite de comunitãtile elenice de evrei si de anumite grupãri de evrei palestinieni precum esenii. Cãrtile apocrife erau pretuite în diferite comunitãti evreiesti chiar si la treizeci de ani dupã moartea lui Pavel când fariseii, în cadrul consiliului de la Iamnia, au dezbãtut câteva chestiuni, printre care si canonul ebraic. Desi influenta acestui consiliu este controversatã, rãmâne clar cã în perioada urmãtoare lui cãrtile apocrife au fost vehement respinse de fariseii care aveau sã domine de atunci iudaismul.

Pare inexplicabil faptul cã majoritatea crestinilor dupã Evanghelie de azi adoptã hotãrârile de la Iamnia atunci când îsi definesc canonul. La urma urmei, participantii la acel consiliu nu erau crestini. Am putea spune chiar cã se opuneau vehement lui Hristos si Apostolilor încercând sã îi înlãture din viata iudaicã. Primii crestini nu au luat în considerare sinodul de la Iamnia si au continuat sã foloseascã Apocrifele, si pe bunã dreptate. Sã citim, de exemplu, ce scrie în Cartea Întelepciunii:

„Sã vânãm pe cel drept, fiindcã ne stinghereste si se împotriveste isprãvilor noastre si ne scoate vinã cã stricãm legea si ne învinovãteste cã nu umblãm cum am fost învãtati din copilãrie. El se face pe sine cã are cunostintã despre Dumnezeu si se numeste: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândã a gândurilor noastre si ne este greu chiar când ne uitãm la el. Cãci viata lui nu seamãnã cu viata celorlalti si cãrãrile lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem socotiti ca necurati si de cãile noastre se fereste ca de o spurcãciune; el fericeste sfârsitul celor drepti si se laudã cã are pe Dumnezeu drept tatã.Deci sã vedem dacã cuvintele lui sunt adevãrate si sã cercetãm ce I se va întâmpla iesind din aceastã viatã. Cãci dacã dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apãra si-l va scoate din mâna potrivnicilor sãi. Sã-l încercãm cu ocãri si cu chinuri, ca sã vedem cât este de rãbdãtor si sã încercãm suferinta lui. Sã-l dãm unei morti de ocarã cãci, dupã vorba lui, Dumnezeu va avea grijã de el”. (Întelepciunea lui Solomon 2:12-20)

Sã fie oare o întâmplare aparitia unui pasaj mesianic înainte de Hristos? Sau sã fi fost Apocrifele o Scripturã inspiratã?

Apocrifele nu pot fi inspirate din pricina…

Ce? Apocrifele inspirate? Niciodatã! Crestini dupã Evanghelie fiind, am fost învãtati sã credem cã Vechiul Testament contine numai 39 de cãrti unice si fãrã asemãnare. Nici un crestin adevãrat nu ar putea crede în Apocrife! Aceastã atitudine este demonstratã cu competentã de Geisler si Nix care, în cartea lor De la Dumnezeu la noi, aduc argumente pentru respingerea Apocrifelor datoritã…

…mãrturiei lui Iisus si a scriitorilor Noului Testament

Este adevãrat cã în Noul Testament nu gãsim nici un citat direct din Apocrife. Totusi, înainte de a trage niste concluzii pripite, trebuie sã recunoastem prezenta aluziilor la Apocrife, ceea ce înseamnã cã sunt luate în considerare.

De exemplu, atunci când saducheii au venit la Iisus sã-l încerce în privinta Învierii (Matei 22:23-33), se folosesc de cazul celor sapte frati care, unul dupã altul, s-au cãsãtorit cu aceeasi femeie, murind înainte de a avea copii. Aceastã relatare nu este nici absurdã, nici inventatã. Este mai curând o speculatie bazatã, probabil, pe situatia Sarei din Tobit (Tobit 3:7-17). Ea s-a pãstrat însã curatã, nici unul din bãrbatii ei nu s-a atins de ea, toti murind în noaptea nuntii. „La înviere, deci, a cãrui dintre cei sapte va fi femeia?” au întrebat saducheii referindu-se la situatia Sarei.

Parabola lui Iisus despre vãduvã si judecãtorul nepãsãtor (Luca18:1-8) e o variatiune a unei set de proverbe gãsite în Întelepciunea lui Iisus Sirach (Ecclus 35:13-15).

Sf. Pavel face numeroase aluzii la întelepciunea si puterea lui Dumnezeu care se aseamãnã mult cu Cartea Întelepciunii lui Solomon, a cãrei teologie este profund crestinã. Un exemplu în acest sens aflãm în Romani:

De aceea, precum printr-un om a intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru cã toti au pãcãtuit în el. (Rom 5:12)

Aceastã întelegere a Cãderii nu depinde numai de pasajul din Facerea, care nu pune existenta pãcatului din ziua de azi pe seama neascultãrii lui Adam. Exegeza Sf. Pavel asupra acestui pasaj este iluminatã de Întelepciune:

Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoascã. (Întelepciunea lui Solomon 2:24)

Este adevãrat cã autorii Noului Testament nu considerã aceste cãrti inspirate. Dar care sunt cãrtile pe care ei le considerã cu adevãrat inspirate? Argumentul poate sustine ambele ipoteze. Noul Testament nu citeazã din 17 cãrti: Iosua Navi, Cartea Judecãtorilor,  Iezechiel, Ezdra/Neemia si Cronici, ca sã amintim doar câteva. Sã le privim atunci cu suspiciune? Cea mai apropiatã referintã la Cronici este ilustrarea detaliatã pe care o face Iisus cu privire la uciderea unui anume Zaharia (Matei 23:35, Luca 11:51). Sã fie Cronicile inspirate doar datoritã unei astfel de referinte indirecte? La urma urmei, în afarã de pasajul din II Timotei, Biblia nu considerã în mod explicit nici o carte inspiratã. De ce am face-o noi?

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: „celelalte fapte pe care le-a facut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel”. Aceasta carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se afla în Biblie si este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai exista (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Traditiei e faptul ca acelasi tip de trimitere exista si pentru carti care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie „Faptele lui David, cele dintâi si cele de pe urma, sunt scrise în însemnarile lui Samuel vazatorul si în însemnarile lui Natan proorocul si în însemnarile lui Gad vazatorul”. Si iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, ca „celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi pâna în cele de pe urma, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Silonitul si în vedeniile lui Ido vazatorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat”. Mai sunt si alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar si acestea sunt de ajuns pentru a întelege doua lucruri. Întâi, ca Biblia trimite limpede si direct la carti aflate în afara sa, adica la ceea ce se numeste în limbaj obisnuit „Sfânta Traditie”. Ca aceste carti sunt adevarate (deci beneficiaza de o anume inspiratie dumnezeiasca) este evident tocmai prin faptul ca Sfânta Scriptura le recomanda ca fiind demne de citit (deci adevarate). Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înteles din prezenta lor în Sfânta Scriptura este legat de faptul ca… au disparut! Deci care e rostul mentionarii lor, stiind ca Biblia este cuvânt vesnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit disparitiei? Este evident ca, prin exemplul lor, Dumnezeu a vrut sa arate ca exista o Traditie Sfânta, compusa din lucruri care, desi nu sunt consemnate în Biblie, sunt, totusi, vrednice de ascultare.

Probabil cã trebuie sã acceptãm cã, atunci când Noul Testament citeazã o carte sau se referã la vreunul din proorocii lui Iehova, autorii îsi asumã automat autoritatea spiritualã în ceea ce priveste scrierile lor.

…mãrturiei sinoadelor Bisericii primare

Scopul sinoadelor locale, înainte de aparitia sinoadelor ecumenice, era sã clarifice disputele locale, nu sã  stabileascã doctrinele fundamentale de credintã. Formularea unui canon al Scripturii nu a constituit niciodatã subiect de discutie. Dacã totusi ar fi fost asa, Apocrifele ar fi fost cu sigurantã acceptate fãrã rezerve. Iatã fragmente din continutul a douã sinoade locale:

…Sfânta Scripturã ne iese în întâmpinare si ne previne, spunând:…”Si de cuvintele omului pãcãtos sã nu vã temeti, cã mãrirea lui este gunoi si viermi. Astãzi se înaltã si mâine nu va mai fi, cãci s-a întors în tãrâna sa si planurile lui au pierit.” (I Mac 2:62,63).” Ciprian, Ep. 14, Al doilea sinod al Cartaginei, 252 d. Hr., (ANF V:339)

Baruch a spus: Noi, cei care trãim prin credintã, s-ar cuveni sã tinem rânduiala acelor lucruri care ne-au fost spuse din vreme spre învãtãturã. Cãci stã scris în Solomon: „Cel care este botezat din cele moarte (si iar se întoarce la cele moarte), la ce îi foloseste botezul?” Sinodul al VII-lea din Catargina, 256 d.Hr, (ANF V:568)

…mãrturiei slãvitilor Pãrinti ai bisericii primare

Origen, Chiril al Ierusalimului si Atanasie sunt, cu precãdere, citati de Geisler si Nix pentru pozitiile lor ostile fatã de Apocrife. Acest argument este cu atât mai curios, cu cât cel ce este familiar cu scrierile lor si ale altor Pãrinti ai Bisericii stie cã lucrurile stau tocmai invers.

Origen, în comentariile sale pe marginea Evangheliilor Sfintilor Ioan si Matei, citeazã din Cartea Iuditei, din Întelepciunea lui Solomon, din Eclesiasticul, din adãugirile la Daniel si Ezdra I. Chiar si alti pãrinti de dinaintea lui Origene, precum Clement al Romei, Policarp, Clement al Alexandriei si Irineu citeazã cu totii din Apocrife. Este greu de gãsit un Pãrinte al Bisericii care sã nu  considere Apocrifele drept parte din Scripturã.

Sf. Atanasie, în epistola sa festivã din anul 367, enumerã cãrtile Vechiului Testament si include în canonul sãu acele pãrti din Apocrife asociate cu Ieremia si Daniel, excluzând cu totul întreaga Carte a Esterei. De asemenea, recomandã alte cãrti din Apocrife pentru instructia crestinilor, fãrã sã le considere parte din Scripturã. Sf. Atanasie urmãrea astfel sã excludã evangheliile apocrife si false apãrute începând cu secolul al II-lea, nu scrierile pe care astãzi le cunoastem sub numele de Apocrife.

Origene, învãtatul teolog din secolul al III-lea, care era cunoscãtor de ebraicã si greacã, meritã amintit pentru interventiile lui pe marginea acestui subiect:

[C]ând observãm [diferentele canonice dintre textul ebraic si Septuaginta], suntem [îndemnati] sã respingem ca false editiile existente în Bisericile noastre si sã poruncim fratilor sã excludã cãrtile sfinte pe care le folosesc, fãcându-le astfel pe plac evreilor….Sã credem oare cã Domnul care prin sfintele Scripturi a vegheat la zidirea tuturor Bisericilor lui Hristos, a uitat de cei cumpãrati cu un pret, pentru care Hristos a murit…? În toate aceste cazuri e bine sã chibzuim dacã nu cumva ne-ar folosi sã ne amintim de cuvintele care ne spun: „Sã nu muti hotarul pus de pãrintii tãi.” (Ep Afr 4,5)

…mãrturiei lui Luther si a Reformatorilor

Este adevãrat cã Reformatorii, în general, au adoptat canonul ebraic. Dar nici ei mãcar nu au fost ostili fatã de Apocrife. Luther le-a inclus în traducerea sa a Bibliei, considerându-le folositoare de citit. Traducerea originalã a editiei King James cuprindea Apocrifele si ele au continuat sã figureze în editiile urmãtoare pânã în secolul al XIX-lea. Potrivit Cãrtii de Rugãciune Împreunã (The Book of Common Prayer) „Biserica [Anglicanã] le foloseste ca exemplu de viatã si model de comportament; totusi, ele nu sunt folosite pentru stabilirea niciunei doctrine…” (Art 6). Câte s-au întâmplat de atunci…Acum aceste cãrti ce se bucurau cândva de pretuire au ajuns obiect de batjocurã!

…inovatiei consiliului de la Trent

Desi consiliul de la Trent a avut loc mai târziu, nu a adus nici o schimbare în canon, reflectând mai degrabã felul în care a fost folositã Scriptura începând cu vremea Apostolilor. În general, nu este nevoie sã clarificãm ceea ce nu este subiect de disputã. Pânã atunci Roma nu avea nevoie sã îsi delimiteze canonul. Nici o bisericã din lume, din Armenia pânã în Etopia si Roma, nu a pus la îndoialã valoarea Apocrifelor. Numai Protestantii, preferând întelepciunea lor celei din restul crestinãtãtii, au cãutat sã defineascã canonul.

…mãrturiei lui Filo, Iosif si a Consiliului din Iamnia

Asa cum am arãtat în cele de mai sus, mãrturia (sau lipsa unei mãrturii) venitã din partea acestor învãtati evrei avea prea putinã însemnãtate pentru crestinii din veacurile primare. De ce ar avea atunci pentru noi? Erau oare urmasii fariseilor îndreptãtiti duhovniceste sã stabileascã canonul? Încercând sã repozitioneze autoritatea în chestiunea canonului dinspre lumea greacã spre cea iudaicã, Geisler and Nix afirmã:

„Palestina a fost patria canonului ebraic, nu Alexandria. Centrul cãrturãresc din Egipt nu avea nici o autoritate în ceea ce priveste stabilirea cãrtilor care apartineau Vechiului Testament ebraic.” (Geisler & Nix, 96)

Cu sigurantã cã Alexandria nu a fost „patria” canonului ebraic, dar cui apartine Vechiul Testament: evreilor sau crestinilor? Problema care se pune în cazul nostru este nu ce anume  cuprindea Vechiul Testament ebraic, ci din ce cãrti era format Vechiul Testament crestin! Care sunt autoritãtile competente în aceastã privintã? Dacã recunoastem decizia iudaicã referitoare la canon, nu trebui, rãmânând consecventi, sã ne reconsiderãm pozitia în ceea ce Îl priveste pe Mesia, Sabatul si Legea?

…mãrturiei Sf. Jerome

Pãrerile unui singur om nu reprezintã însã pozitia întregii Biserici. Fr. Augustin, contemporanul sãu, la fel ca Pãrintii de dinainte si de dupã el, avea o altã pozitie.

…mãrturiei învãtatilor Romano-Catolici din timpul Reformei

Geisler si Nix îi citeazã pe Cardinalii Cajetan si Ximenes care considerau Apocrifele un subiect aparte, pentru a arãta cã Roma avea pãrerile împãrtite în aceastã privintã. Aceasta poate rezulta din neîncetata rãstãlmãcire a Catolicismului de cãtre Evanghelici. De-a lungul istoriei, Catolicii au recunoscut diferentele existente în Vechiul Testament, nu doar în ce priveste Apocrifele, ci si în cazul Cãrtilor de istorie, a Profetilor si a Legii. Biserica Romano-Catolicã chiar face aceastã distinctie numind cãrtile apocrife deuterocanonice (al doilea canon). Catolicii disting, dar nu înlãturã, Apocrifele, ceea ce corespunde pe deplin gândirii savantilor Catolici pomeniti de mai sus.

Probleme existente in Apocrife

Apocrifele contin multe pasaje pe care multi crestini dupã Evanghelie le gãsesc supãrãtoare sau problematice. Si totusi, dacã e sã fim cinstiti pânã la capãt, acele pasaje îsi gãsesc corespondente în Vechiul Testament.

De exemplu, s-a bãtut mult moneda pe ceea ce, la o primã lecturã, ar pãrea o modalitate ocultã de a te folosi de animale, asa cum se întâmplã în Cartea lui Tobit. Înainte de a respinge aceastã istorie, haideti sã mai stãruim putin asupra ei. Sã ne amintim cum îsi îngrijea Iacob turma (Gen 30:25-43). Nu pare cã se folosea si el de magie popularã si alte tehnici oculte? Dacã acest episod nu ar fi fost inclus în canon si l-am fi citit acum pentru prima oarã, nu am reactiona la fel de circumspect? Nu seamãnã oare comportamentul ocult al lui Iacob cu acela al lui Tobit? Este posibil ca reactia noastrã fatã de acest tip de istorisiri sã fie provocatã nu de continutul lor, ci de faptul cã am fost educati într-o culturã secularã ce ridiculizeazã lucrarea miraculoasã a Domnului prin lumea fizicã.

Apocrifele contin destule astfel de întâmplãri neobisnuite care îsi asteaptã cititorii. Si totusi, sunt multe lucruri familiare, autentic crestine, pe care le aflãm în Apocrife. Unii crestini dupã Evanghelie gãsesc cã, dupã lectura acestor cãrti, se întorc la Scripturile cu care fuseserã obisnuiti si le redescoperã un plus profunzime si autenticitate. Altii, pur si simplu, încep sã înteleagã cã problema canonului Vechiului Testament nu este atât de transantã.

Partile Scripturii nu sunt egale in importanta

O astfel de afirmatie ar putea sã parã socantã. Dacã existã o afirmatie care sunã ca un afront la adresa Scripturii, ei bine, aceasta este.

Câteva explicatii preliminare se impun. În modul de închinare pre-crestin din sinagogã, congregatia rãspundea diferit la diferitele lecturi din Scriptura Vechiului Testament. Cãrtile istorice erau considerate ca fiind cele mai putin importante, urmate de Psalmi si Profeti. Când se citea din Pentateuh însã, toatã lumea se ridica în picioare. Aici se afla, pentru ei, esenta revelatiei lui Dumnezeu si, mai mult decât alte cãrti, Legea lui Moise merita toatã atentia.

Acelasi lucru s-a întâmplat în crestinismul primar, dupã moartea apostolilor. Atâta doar cã, în loc de Pentateuh, enoriasii se ridicau respectuosi în picioare când se citea din Evanghelii. Învãtãtura si cuvintele lui Iisus, Noua Lege Duhovniceascã, aveau sã fie considerate drept încununarea revelatiei Scripturii. Hermeneutica crestinã primarã a restului Bibliei începea si se încheia cu cuvintele lui Hristos. Evangheliile erau inima canonului crestin. Sf. Pavel a fost înteles în lumina lui Iisus, nu invers.

Este oare aceastã ierarhizare a Scripturii atât de stranie pe cât ar pãrea? Dar si noi însine o facem, desi nu ne place sã recunoastem! Dacã am lua în considerare toate predicile pe care le-am auzit si toate referintele fãcute la Scripturã, vom descoperi cã unele cãrti meritã mai multã atentie decât altele. În multe biserici Protestante, se pune accent pe Romani si Galateni si mai putin pe II Petru, Iacov si Iuda. Din Vechiul Testament, se citeste mai mult din Psalmi decât din Numeri. Dacã fiecare bisericã sau traditie ar cãuta sã acopere Scriptura în mod egal, ar trebui sã dedice de patru ori mai multe predici Vechiului Testament decât Celui Nou!

Credinta Septuagintei

Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã este credincioasã Vechiului Testament al Apostolilor. Crestinii Ortodocsi se cãlãuzesc dupã Septuaginta si, în general, se folosesc de ea pentru traducerile din Vechiul Testament. Fãrã sã pretindã o dovadã obiectivã pentru veridicitatea acestei traduceri, Biserica Rãsãriteanã a pãstrat ceea ce a fost transmis de Apostoli. Felul în care a abordat chestiunea canonului nu este nici filosofic si nici deductiv, ci duhovnicesc, încredintatã cã l-a stabilit Dumnezeu

În Occident, am luat totdeauna în derâdere aceastã credintã naivã, multumindu-ne cu solutii concrete si obiective. Si totusi, secolul XX avea sã confirme simplicitatea rãsãriteanã. Manuscrisele de la Marea Moartã stau mãrturie în favoarea credibilitãtii Septuagintei. În timp ce diverse pasaje din Biblie au fost traduse si publicate, cercetãtorii au înteles cã suspiciunea fatã de Septuaginta fusese neîntemeiatã. Pasaje din Pentateuh si din Cãrtile istorice au dezvãluit probe pentru o revizuire a textului ebraic ce îndreptãteste traducerea Septuagintei. În majoritatea cazurilor, manuscrisele de la Qumran sunt în favoarea versiunii grecesti:

Se pare cã, pentru cercetãtorii angajati în acest demers, Qumran a oferit noi motive de încredere în Septuaginta, cel putin în privinta cãrtilor istorice, situatie care ar trebui sã-i determine sã accepte cele mai bune lecturi ale acelei versiuni asa cum ar face-o dacã s-ar afla în versiunea ebraicã. Altfel spus, trebuie ca în viitor fiecare lecturã sã fie judecatã dupã meritele sale, nu conform unei notiuni preconcepute de pretinsã superioritate a editiei ebraice, pentru simplul fapt cã e ebraicã. (Allegro, 81)

Cercetãtorii Manuscriselor de la Marea Moartã nu s-au pronuntat în privinta validãrii unei traditii textuale în defavoarea celeilalte, dar au redeschis chestiunea traducerii Vechiului Testament. Rãspunsul la întrebarea cu privire la orientarea traducerilor viitoare va rãmâne de acum la latitudinea teologilor, nu a cercetãtorilor de text. Allegro si altii propun o traducere eclecticã a Vechiului Testament care i-ar intriga pe toti si nu ar satisface în cele din urmã pe nimeni. Totusi, în viitor vom putea sã ne întrebãm nu „Care versiune pare cea mai bunã?” ci „Care versiune Îl reflectã cel mai bine pe Hristos?” La aceastã din urmã întrebare rãspunsul asteaptã sã îl dea, de sute de ani, Septuaginta.

Regandind Vechiul Testament

Crestinii dupã Evanghelie au adus de cele mai multe ori argumente – în cel mai bun caz – ad hoc pentru canonul Vechiului Testament. Liderii si predicatorii Evanghelisti oferã o imagine simplistã si adesea primitivã a transmiterii Scripturii, ca si cum canonul ar fi legat în piele si ticsit de referinte. „Canonul este adevãrat pentru cã este evident de la sine, pentru cã este consecvent si pentru cã toate mãrturiile demne de luat în serios din perioada primarã sunt de acord cu noi” a devenit argumentul tipic al Evanghelicilor. Si când vedem cã lucrurile nu stau tocmai asa, adãugãm un lung sir de ‚dar’-uri si ‚exceptii’. Nu ajungem însã prea departe. Cu o astfel de abordare a Scripturilor, încercând sã le clintim din locul pe care îl ocupã în istorie, sã mai mire pe cineva de ce atât de multi crestini dupã Evanghelie au trecut de partea liberalilor, care, oricum,  sunt dispusi sã ia în considerare mul mai serios documentele istorice?

Sursa: Orthologia