Rugaciunea neincetata

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum­nezeu. Prin ea, sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni­ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau, cum spune Evagrie monahul : „Rugaciu­nea este urcusul mintii spre Dumnezeu” (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea, sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar, in acelasi timp, omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a se intalni cu Dumnezeu, Care e prezent acolo, prin harul divin si experiind, in acest fel, prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu mai multa in­tensitate, cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a prezentei Man­tuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade sub simturi si este trecator, in acea masura ajungem la contemplarea lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru.

Aceasta contemplare se face cu ajutorul ru­gaciunii lui Iisus : „Doamne Iisus   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, care devine rugaciunea mintii in faza ei superioara, cand nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu inima.

Misterul rugaciunii nu se indeplineste in anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei la anumite ore, imprejurari sau locuri, tot timpul care ramane in afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci tre­buie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului : „rugati-va ne­incetat” (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugaciunea mintii, credinciosul se detaseaza de taramul lumii inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste Hristos – Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu, acolo este si cerul, acolo este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului : imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru (Luca 17, 21).

Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti. Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate.

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu, in adancimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din ea, facand-o sa devina fara forma, ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii, inseamna lipsa continutului (curatirea mintii de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor).

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10) si în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). Dumnezeu este Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă, în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui (a se citi mai multe in „Psihoterapia Ortodoxa”). De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”.
Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu Dumnezeirea).
Astfel, contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.

Simtirea Harului

Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă, care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”. Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea
concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.
După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o
linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru.
La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi, a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii,
Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.
Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Dionysios Farasiotis descrie lucrarea Harului, in cartea sa, „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele… Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton… Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei. Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate. La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile. Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire. Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea. Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi”.

Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou.
Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce se întâmplă acest lucru ?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea
dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări
care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte
repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde
păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de
viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

Etapele rugaciunii isihaste

1) Rugăciunea orală

Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si „aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm.

2) Rugăciunea mintii

În această treaptă a rugăciunii, spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.

3) Rugăciunea inimii

În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.

Prin rugăciunea inimii, întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci, se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă. Atunci, Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră.

4) Rugăciunea de sine miscătoare

Când se întăreste în inimă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2): „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17). Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.

5) Rugăciunea cea văzătoare

Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.

6) Rugăciunea în extaz

În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.

7) Rugăciunea cea duhovnicească

Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului. Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune, spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului
Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci, mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.

Iata cum este descrisa o asemenea experienta, in cartea „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

„Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic… O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“. Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen. „

Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).

Roadele rugaciunii lui Iisus

Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos
decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare
mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.

Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia.

Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).

Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.

Al cincilea rod este evlavia.

Al saselea rod este frica de Dumnezeu.

Al saptelea rod – pomenirea mortii.

Al optulea rod este linistirea gândurilor.

Al nouălea rod este căldura harică a inimii.

Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.

Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.

Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.

Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului.
De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă, astfel, de tot idolul
si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa.

Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.

Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată
Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.

Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că, prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea, spune Sfântul
Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).

Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este
curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt.
După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.

Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire.

Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale – ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească.

Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate.
Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).

Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10).
Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).

Pregatirea pentru rugaciunea isihasta

Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a Duhului Sfânt,
trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa „Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să spună rugăciunea.
Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră, pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si veselindu-ne duhovniceste.
Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului (post, priveghere,
îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.), muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc), împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.
După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în suflet.

Inceperea rugaciunii

În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.
La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele. Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te
întrerupă. Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”. În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău. Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă. Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.
De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Surse:

Arhimandrit Vasile Prescure

Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie

Reclame

Cine este Hristos?

După cum precizează Clark Carlton, în „Calea de la protestantism la ortodoxie”, Sfânta Treime este foarte rar amintitã în bisericile protestante (exceptie fãcând botezurile) și este, în orice caz, irelevantã pentru felul în care bisericile protestante sunt organizate sau în care protestantii se considerã persoane create dupã chipul lui Dumnezeu. În protestantism, Treimea este pur si simplu soluția unei probleme teologice: “Cum poate Iisus sã fie deopotrivã Dumnezeu și diferit de Tatãl?”. Doctrina, așa cum este înțeleasã de majoritatea Protestanților, nu are nici o semnificație pozitivã aparte. Dacã s-ar înlãtura orice referire la Treime din imnurile și cãrtile protestante, puțini ar fi cei care și-ar da seama.

În fapt, toate ereziile protestante provin din minimalizarea dumnezeirii lui Hristos. Deși pare greu de crezut, protestanții nu se roagă niciodată Fiului, ci numai Tatălui, „în numele Fiului”. Închinarea protestantă, astfel, a rămas o închinare evreiască, iar credința în Sfânta Treime, doar o declarație oficială. Și felul în care orice protestant vorbește despre Hristos dă în vileag această gravă blasfemie. Aceștia se adresează lui Hristos-Dumnezeu pe nume, iar cântecele lor nu arată dumnezeirea Sa, ci mai degrabă o relație de prietenie obișnuita cu ei, proprie unui muritor de rând.

Într-adevăr, dacă Hristos este considerat mai mult om decat Dumnezeu, preacinstirea Maicii Domnului ca Nascătoare de Dumnezeu nu ar avea sens. Dacă rugăciunile catre Hristos lipsesc din cultul protestant, cum ar putea aceștia să se roage sfinților, care sunt mai mici decât Hristos? Cum pot accepta ei că Hristos poate fi reprezentat în icoane, dacă au rămas la concepția Legii Vechi, ca „nimeni nu L-a văzut pe Tatăl”, iar pentru ei doar Tatăl contează? Cum pot accepta puterea harului în sfintele Moaște și transmiterea acestuia prin Taina Preoției, dacă pentru ei Hristos nu se ridică la nivelul Tatălui?

Închinarea protestanta se rezumă la adorarea unei singure Persoane din Sfânta Treime, iar Hristos este tratat doar ca un bilet de trecere catre Tatăl. Ne întrebăm, așadar, la ce „relație personală cu Isus” fac referire protestanții în evanghelizările lor.

 

 

Despre reforma

Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor?

Din toate grozaviile pe care le-a nascut Apusul, cea mai mare, de departe, este erezia lui Martin Luther, protestantismul. Precum Lucifer, cand a cazut din cer, a luat cu el o treime din ingeri, Luther, in caderea lui, a luat, spre pierzanie, o sumedenie de suflete omenesti. Nebunia lui Luther a mers pana acolo incat a desfiintat Sfintele Taine (pastrand doua dintre ele, dar cu caracter simbolic, Botezul si Euharistia), fara de care nu se realizeaza opera mantuirii.

Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră, la un moment, dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă si, în teribilismul lui, rupe din Scriptură Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) pe care, numind-o „epistolă de paie”, o aruncă în râul Elba.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” lui Luther a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa lui personală.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă, în mod obiectiv, o situaţie.

Ocazia luptei exterioare îi fusese oferită lui Luther de practica vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi, printr-un edict, îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…

Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Pe baza principiului lui Luther, potrivit căruia fiecare poate interpreta Biblia, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti. Luther se vede nevoit să ia atitudine el însuşi împotriva acestora, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noua învăţătură se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther, însă, i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revolutiei din 1525, când tărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religiosi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoti catolici care nu acceptă lutheranismul sunt omorâti, iar mănăstirile şi bisericile lor, arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum, Luther îsi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva tăranilor, pe care-i numeste ‘oameni fără credintă’, ‘mincinosi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetătenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther – care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529, el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529), pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase, se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între lutherani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanti (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului, lansat de primii protestanţi („relatie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.  În cele lumeşti, această individualizare este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică a zonelor Reformei, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Dacă ne uităm pe hartă, la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…), vedem că nici una dintre ele nu a rezistat, din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral, sunt la pământ. Cu toate acestea, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” în ţara noastră – ar dori să vadă o Reformă şi în România. Dumnezeu, însă, nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta, pentru că ei se aşează pe sine în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Acum, când vedem roadele Reformei lui Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge, după o vreme, acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

Revenind la istorie, după mai putin de o sută de ani, cei care doreau o reformă mai radicală devin suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul este ‘biblic’, de la Dumnezeu şi adeverit de Duhul Sfânt. Tot ce contează este Biblia, luând naştere principiul clasic al protestantismului – Sola Scriptura (Numai Scriptura), care e însă interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul. Tradiţia Bisericii li se pare o sumă de porunci omenesti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare „biserică” nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O perioadă, lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr şi este usor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti şi că nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie cât mai bună. În Biblie, scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier şi diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităti şi renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică – cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti. Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Fărâmitarea protestantă merge mai departe şi, prin secolele 18 şi 19, apar cultele „neoprotestante”, cu învătături şi mai îndepărtate de Adevăr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriti bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici, Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali, nu. Tări majoritar luterane ca Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia, adoptă legi prin care „căsătoriile” între homosexuali sunt nu doar legale, ci şi „binecuvântate” în biserici. Reforma lui Luther produce roade care sunt din ce în ce mai departe de intentiile enuntate în secolul 16, dar duhul în care s-a umblat şi se umblă nu este Duhul lui Hristos, ci un duh lumesc, individualist şi inspirat de tatăl minciunii.

Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior „baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe feluri de baptisti, mai multe feluri de adventişti, mormoni, penticostali, martori ai lui Iehova,  etc.

Roadele Reformei lui Luther sunt vizibile astăzi. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani, nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Drepturile omului, drepturile individului, acest idol modern, calcă în picioare drepturile comunităţii şi distrug comuniunea dintre oameni. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi urăsc, în vorbă şi în fapt, Sfânta Tradiţie, care este sigura busolă către dreapta învătătură creştină.

Luther – marioneta evreilor

Blasfemiile lui Luther

Mantuirea din afara Bisericii

„Va fac cunoscut, fratilor Evanghelia, pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, în care ati ramas, si prin care sunteti mântuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” (I Cor 15,1-2)

In anul 110, sfantul Ignatiu al Antiohiei scria: „Aveti grija, cei care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos sunt cu episcopul. Nu va inselati, fratilor: daca cineva urmeaza un schismatic, nu va mosteni Imparatia Cerurilor. Daca cineva are o doctrina straina, se impotriveste Patimilor. Deci, aveti grija, sa folositi o singura Euharistie, pentru ca,orice ati face, sa faceti potrivit cu voia lui Dumnezeu: pentru ca exista o singura Carne a Domnului Nostru si un singur potir pentru impartasania cu Sangele Sau; un altar, un episcop cu preotii si diaconii. (Epistola catre filadelfieni, 3:2-4:1)

 

Orice credinta mântuieste?

Nu. Daca orice credinta ar mântui, daca budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul si orice alta credinta ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie sa vina Hristos. Caci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). Iata deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, ca cine nu crede în El piere. Si doar cel ce crede în El are viata vesnica. Deci, repetam, cei ce nu cred în Hristos se osândesc.

Cum se face, atunci, ca exista minuni in afara Bisericii, chiar si in religiile necrestine?

Minunile – daca ele sint cu adevarat de la Dumnezeu si nu de la Cel Rau – nu sint o dovada (sau nu neaparat) a bunatatii umane a celui care face minunea, ci o dovada a milei lui Dumnezeu.

De ce este necesara o credinta dreapta?

Nu putem aduce slava la ceea ce nu cunoastem, iar credinta cea dreapta inseamna adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Cei care nu au credinta cea dreapta nu pot sa-L preamareasca pe Dumnezeu in chip drept. Acestora dreptcredinciosii le spun, si nu din mindrie, ci din recunostere umila a comorii ce li s-a dat, “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim” (Ioan 4:22).

Dar protestantii nu cred si ei în Hristos? Doar mereu declara ca Îl iubesc foarte mult.

Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsa pe care si-o fac despre El. Hristos este Adevarul, si cel care vrea sa Îl iubeasca pe Hristos trebuie sa învete a iubi Adevarul. Cel care iubeste imagini false este pur si simplu idolatru; si nu poate fi numit crestin. Protestantii sunt idolatri. Cel ce are poruncile mele si le pazeste, acela este care ma iubeste (Ioan 14, 21). Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, si nici pe cele pe care le au nu le pazesc. Si, de vreme ce protestantii nu au învatatura adevarata despre Hristos si credinta pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciuna. Iar minciuna nu mântuieste, ci duce la moartea vesnica. Sa nu uitam ca Hristos este Adevarul! Deci nu poate fi partasie între Adevar si minciuna, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciuna. Si nici nu poate avea pe Hristos cel ce traieste în minciuna.

Biserica lui Hristos, prin care inteleg in exclusivitate Biserica Ortodoxa, este singura Arca a mintuirii. Daca, asa cum Sf. Nectarie de la Optina a spus, au existat oameni in afara Arcai lui Noe care n-au murit, atunci exista si oameni in afara Bisericii care vor fi mintuiti. Dar nu am spus ca toti cei din Arca se vor mintui, pentru ca unii pot sa se arunce in afara prin faptele lor rele. Si nici n-am spus ca cei care inoata spre Arca si n-au apucat sa urce pina sa moara nu ar putea fi mintuiti. Cine poate sa zica ca Dumnezeu cel Atotstapinitor, Cel care cunoaste inimile tuturor, n-ar putea sa-si intinda mina catre cei care, din ignoranta sau circumstante potrivnice, n-au reusit sa suie in Arca inainte ca noaptea mortii sa se lase peste ei, dar care in inimile si mintile lor jinduiesc dupa adevar? “Toate le nadajduieste” (1 Corinteni 13:7).

Din punct de vedere dogmatic, putem si trebuie sa afirmam ca, asa cum Sf. Ciprian al Cartaginei zice, “nu exista mintuire in afara Bisericii” (Sf Ciprian, Despre unitatea Bisericii). Domnul Hristos Insusi a spus si a intarit: “Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Si din nou: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).

Mai mult, daca noi ne presupunem in mod arogant mai “milostivi” decit Domnul Insusi si ne indreptatim sa-i “iertam” pe cei care traiesc in religii false sau erezii, nu numai ca pacatuim prin incalcarea credintei asa cum este ea exprimata in dogma, dar si prin lipsa de iubire, pentru ca ne facem vinovati de incurajarea acelora in eroare, dindu-le sperante false ca pot ramine in minciuna fara sa-si puna in pericol sufletele nemuritoare, lipsindu-i astfel de teama de Dumnezeu si de motivatie pentru a cauta adevarul, conditii care pot singure sa-i duca la mintuire.

Si ce vrei sa spui? Ca nu exista oameni buni si in celelalte Biserici?

Nimeni nu este bun decit numai Unul Dumnezeu” (Matei 19:17). Omul, in conditia sa cazuta, nu este si nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.” (Psalmi 13:1,3). Chiar si Apostolii au fost numiti rai de catre Domnul (Luca 11:13). Omul poate deveni bun numai prin unire cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Aceasta unire este posibila numai tinind poruncile, iar prima porunca este sa te pocaiesti si sa te botezi. Poti spune despre om ca este bun in sens real numai atunci cind el se pocaieste si primeste botezul, singurul botez, cel al Bisericii celei Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostolica, prin aceasta primind in el bunatatea lui Dumnezeu. “Bunatatea” celui cazut, a omului nebotezat nu este buna in ochii lui Dumnezeu, ci doar “vesmint intinat”, in cuvintele Prorocului Isaia (64:6). Numai in Biserica pacatul poate fi cunoscut, pentru ca vointa lui Dumnezeu a fost facuta cunoscuta in toata plinatatea ei numai Bisericii. Daca noi nu stim care este vointa lui Dumnezeu, atunci nici nu ne putem pocai asa cum se cuvine cind Ii incalcam vointa. Biserica este unicul spital in care primim si diagnosticul corect al bolii, si vindencarea de boala.

Nu este posibila iertarea pentru toti oamenii? Nu s-a pocait David chiar in psalmul pe care l-ai citat si n-a primit el iertare de la Dumnezeu?

Ba da, dar mintuirea nu inseamna numai iertarea pacatelor, ci si dobindirea sfinteniei, sfintenie “fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) si pe care o capeti numai prin tainele Bisericii, insa pe care o poti pierde daca nu duci o lupta ascetica constanta impotriva pacatului. Mai mult decit atit, pacatul originar poate fi sters numai in cristelnita.
Nici macar David nu a fost mintuit inainte de venirea lui Hristos. Chiar si patriarhul Iacob si-a anticipat mersul in Infern (Sheol) dupa moarte impreuna cu Iosif, fiul sau cel drept: “plangand, ma voi pogori in locuinta mortilor la fiul meu” (Facerea 37:35). Si toti acestia [dreptii Vechiului Testament], marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi [dreptii Noului Testament] ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea” (Evrei 11).

Dar ce se intimpla daca un pagin sau un eretic n-a cunoscut niciodata adevarul sau Biserica sau a intilnit numai reprezentanti pacatosi sau ignoranti ai Bisericii? Putem spune despre unul ca acela ca este orb si ignorant si, prin urmare, care nu pacatuieste?

Totul depinde de natura si de nivelul de ignoranta. Exista ignoranta voluntara si exista ignoranta involuntara. Daca n-ar exista ignoranta involuntara, Domnul nu ar fi spus de pe Cruce: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Iar rugamintea Sa a fost ascultata, pentru ca, in ziua Cincizecimii, Petru i-a indemnat pe evrei sa se pocaiasca, zicind: “stiu ca din nestiinta ati facut rau” (Fapte 3:17), dupa care mii s-au pocait si botezat. La fel, si Apostolul Pavel zice: “am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta” (1 Timotei 1:13). Numai ca, te rog sa observi, au raspuns adevarului atunci cind le-a fost prezentat, de unde rezulta ca ignoranta lor a fost involuntara si, prin urmare, scuzabila.

De cealalta parte, exista o impietrire a inimii, care il opreste pe om sa raspunda la semnele pe care Dumnezeu le face cu privire la adevarul Sau, semne exterioare si indemn inauntrul fiintei. Aceasta este ignoranta voluntara. Oamenii care sint impietriti in acest fel nu cunosc adevarul din cauza ca nu vor sa il cunoasca. Acest refuz incapatinat este ceea ce Domnul numeste “hula impotriva Duhului” (Matei 12:32), care nu va fi ieratata nici in veacul de apoi.

Dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?

Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Înca înaintea primului Sinod Ecumenic, Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea sa îl ierte pe Arie si sa ridice anatema pe care o daduse asupra acestuia. Sa luam aminte la raspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemnitat pentru ca l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceti voi sa ma înduplec la rugaciunile voastre si sa îl iert pe Arie care nu a vrut sa asculte învatatura mea si sa îsi vie în simtire? Daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat noaptea. Caci rugându-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit în temnita o lumina mare si L-am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânar ca de doisprezece ani, iar fata Îi stralucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era îmbracat cu o camasa alba de in, însa rupta de sus pâna jos, pe care o strângea la piept cu amândoua mâinile, acoperindu-si goliciunea Sa. Vazând eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere, rugându-ma Lui, am zis: „Mântuitorule,cine ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am câstigat cu sângele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti în sânul Bisericii, pentru ca are viclene si rele gânduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage sa îl ierti. Dar tu sa nu-i asculti si sa nu primesti în turma un lup în chip de oaie.

Asa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei si, daca ne-ar vorbi noua astazi, ne-ar spune acelasi lucru: sa nu ne lasam prinsi de ispita falsei iubiri fata de cei care surpa Biserica lui Hristos.

Nu este toleranta o forma de iubire? Si nu este tot ce-i ura nepermis crestinului?

Nu. Domnul Dumnezeu nostru este un Dumnezeu fierbinte. El asteapta ardoare de la noi – ardoare pentru ceea ce-i bun si ura pentru ceea ce-i rau. “Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96:10). Cea ce El uraste cel mai mult este lipsa de ardoare: “Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” … asa ca “sarguieste dar si te pocaieste” (Apocalipsa 3:15-16,19). Sf Grigore din Nyssa a scris astfel: “Cel ce face legea vietii ne-a indreptatit la un singur fel de ura. Vreau sa spun aceea fata de sarpe, si pentru nimic altceva nu sintem ingaduiti sa ne exercitam aceasta insusire de a uri, ci doar ca resursa impotriva raului” (Sf. Grigore de Nyssa, Scrisoarea a VII-a catre Eustathia, Ambrosia siBasilissa).

„Mireasa lui Hristos nu poate fi adultera, e incoruptibila si pura. Are o singura casa[…].. Oricine e despartit de Biserica si e legat de o adultera, e despartit de promisiunile Bisericii; cine a abandonat Biserica lui Hristos nu se poate astepta la recompensele Lui, este un strain, un profanator,un dusman. Nu mai poate sa-L aiba pe Dumnezeu drept Tata cel care nu are Biserica drept Mama.” Ciprian, Despre unitate, 251 i.Hr

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Mitr. Serafim de Pireu

Vladimir Moss

Biblia protestanta

În 1921, este efectuată o nouă traducere a Bibliei de către diaconul Dumitru Cornilescu. Acesta, în perioada efectuării traducerii, părăseşte Biserica Ortodoxă şi înfiinţează „Biserica Evanghelică Română”. Acest pas influenţează şi traducerea Bibliei, din care sunt eliminate, modificate pasaje, noţiunile incomode pentru protestanţi şi neoprotestanţi. Traducerea Cornilescu conţine numeroase greşeli, iar însuşi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de înţelesuri din traducerea ortodoxă. Traducerea acestuia este totalmente protestantizata.

Cititorul neavenit devine protestant prin simpla citire, caci sensurile sunt atat de deformate incat nici nu mai este nevoie de vreo explicatie exegetica protestanta. Cornilescu a cunoascut bine teologia ortodoxa – mai bine decat oricare alt protestant din toate vremurile – si a stiut cu abilitate sa o indeparteze prin traducere. Biblia sa este mai patrunsa de duhul sectar decat orice alta traducere protestanta engleza.

Intreaga traducere reflecta teologia protestanta: omul a cazut total si este indreptat total, ca printr-o hotarare. Se neaga rolul activ al omului, prin credinta prin iubire lucratoare, la mantuirea sa. Mantuirea obiectiva inlocuieste complet mantuirea subiectiva. Mantuirea subiectiva dispare cu totul.

 

Mantuire

Cea mai mare si mai importantă greşeală apare la traducerea cuvintelor cu privire la mântuire. În timp ce în traducerea ortodoxă este folosit un timp gramatical continuu – creştinii se mântuiesc – în traducerea lui Cornilescu scrie că acestia “sunt mântuiţi”, în spiritul învăţăturii protestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viata credinciosului si că este sigură. Originalul grecesc cuprinde un timp gramatical asemănător prezentului continuu din limba engleză – creştinii sunt mântuiţi (se mântuiesc) în cadrul unui proces duhovnicesc prin care vieţile lor sunt transformate (vezi si cuvintele Sf. Ap. Pavel despre alergarea către ţintă). Această traducere eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradictie cu cuvintele Apostolului Pavel, în care el afirmă că nu este mântuit si că încă aleargă după cunună. Verbul “a indrepta” (dikaioun) este ocolit, si inlocuit cu verbe la diateza pasiva (a fi socotit neprihanit, a fi iertat etc), care convin radicalismului protestant, caci verbul ‘a (se) indrepta’ prezinta o actiune de durata mai lunga si cu participarea omului, atunci cand e la forma reflexiva. De peste o suta de ori traduce Cornilescu dikaios (drept) cu neprihanit, dand impresia lipsei de pacat la crestini, adica la membrii sectei. Dikaios (drept) presupune indreptarea, lucrarea de sfintire a firii, prin conlucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. Neprihanirea neoprotestanta se obtine ca un dat de la Dumnezeu in schimbul credintei, ca un edict sau iertare si neputinta de a pacatui.

BO: Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Iacov 2,14-15

BP: “Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?”

 

BO: ”Stiind ca nu se indrepteaza omul din faptele Legii, nu, ci prin credinta lui Iisus Hristos, si noi in Iisus Hristos am crezut…”. Gal 2,16

BP: “Stim ca omul nu este socotit neprihanit,prin faptele Legii, ci numai prin credinta în Isus Hristos, am crezut si noi în Hristos Isus”.

Ca este gresita adaugirea “numai” a lui Cornilescu, rezulta si din contradictia in care intra cu Iacob 2, 24: ”Vedeti dar ca omul este socotit neprihanit prin fapte, si nu numai prin credinta.”

Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)

În zadar Cornilescu modifică pasajul: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: „Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.

Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

Sfanta Traditie

Altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la tradiţii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: “Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

Cuvântul tradus aici “învăţăturile” este cuvântul grecesc ‘paradosis’, acelaşi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult nişte porunci omeneşti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăţi împotriva tradiţiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşi sa tina tradiţia pe care au preluat-o de la el. Aceasta tradiţie era atât scrisa, cât si orală.Pana si versiunea New King James a tradus corect, numai Cornilescu, nu.

BO: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după traditia pe care aţi primit-o de la noi. II Tes 3,16

BC: Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Icoane

Textul ortodox “ruşinaţi cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu “ruşinaţi cei care se închina icoanei“. În Apocalipsa, “chipul fiarei” devine pentru Cornilescu “icoana fiarei”. Icoana e totuşi un termen care apare mult mai târziu. În textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu,însă,apare.

Fecioara Maria

BO: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” Matei 1,20

BP: “…Pe Maria, nevasta ta!

BO: Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc. Luca 11,28

BP: Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!”

BO: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Luca 1,29

BP: Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta.

BO: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Luca 1,30

BP: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

BO: “Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

BP: “Că iată de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita”.

Este o înjosire adusă Maicii Domnului. Verbul “a ferici” inseamna “a slavi”.

BO: “Bucură-te, cea plină de har”

BP: “Plecăciune ţie…”

In limba greacă scrie: “Berete” – bucură-te (în româneşte) – altă falsificare,pentru a nu recunoaste harul Sfintei Fecioare!

BO: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? Înca n-a venit ceasul Meu. Ioan 2,4

BP:  Isus i-a raspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit înca ceasul.

Nasterea de sus

În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discuţia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: “Dacă nu se naşte cineva de sus, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză şi franceză ale Bibliei (neoprotestanţii îl laudă totuşi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie “dacă nu se naşte cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a naşterii din nou a creştinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii. Textul original grecesc – gennisi anothen – înseamnă “să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân, Cornilescu adaugă de la sine “…din nou”.

Mia de ani

În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre „mii de ani”, Cornilescu traduce „o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a „împărăţiei de o mie de ani”.

Ierarhie

La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: “dar Iisus are o preoţie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie “Dar El, fiindcă rămâne “în veac”, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanţi pentru a justifica necredinţa lor faţă de succesiunea apostolică.

La I Tim 3,1: “De doreşte cineva să fie Episcop…”

BP : ”.. .să fie episcop”‘ cu explicaţia, episcop=privighetor, supraveghetor.

În Biblia ortodoxă, găsim cuvântul preot sfinţit de apostoli. La protestanti, cuvântul preot=bătrân, deci un om oarecare de rând, mare greşeală. Preotul este preot pus de sfinţii Apostoli. Vezi Iac 5, 14.

BO: „Cand vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada” II Tim 4,13

BP: „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa„.

FELÓN, feloane, s.n. Pelerină scurtă pe care preotul o îmbracă (pe cap) peste celelalte veșminte, când oficiază slujba.

Sfinti

“Laudati pe Domnul intru sfintii lui” (Ps 150,1) devine, pentru protestanti, ”Laudati-l In Locasul Lui cel sfant”.

BO: Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfânt. II Petru 1,21

BP: Caci nici o prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt.

Secte

BO: Ma mir ca asa degraba treceti de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la alta Evanghelie,CARE NU ESTE ALTA, decât ca sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un înger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! Gal 1,6-8

BP: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.Nu doar că ESTE O ALTA Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

Din traducerea ortodoxa, rezulta ca Sfantul Apostol ne avertizeaza ca exista prooroci mincinosi care vorbesc de ACEEASI Evanghelie, dar ii modifica interpretarea. (asa cum si protestantii au aceeasi Evanghelie, dar cu interpretari diferite)

Din traducerea lui Cornilescu, rezulta ca prooroci mincinosi sunt doar aceia care propovaduiesc ALTA Evanghelie (adica paganii). A se observa si diferenta dintre ‘sa schimbe’/’sa rastoarne’.

Erezii

BO: Iar faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, …, eresuri,…; cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu. Gal 19,20

Cornilescu prefera sa foloseasca, in loc de eresuri,”certuri intre partide”. Lasand la o parte faptul ca expresia e ambigua, aceasta sugereaza ca sectele pot exista, dar ca nu trebuie sa se certe intre ele. Apostolul spune cu totul altceva.

EREZÍE, erezii, s.f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă.

 

Ascultarea de preoti

BO: Deci ei, trimisi fiind de Biserica, au trecut prin Fenicia si prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor si faceau tuturor fratilor mare bucurie.

BP: ”Dupa ce au fost petrecuti de Biserica pâna afara din cetate, si-au urmat drumul prin Fenicia si Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; si au facut o mare bucurie tuturor fratilor.” Fapte 15,3

Deoarece “a fi trimis de Biserica” include o Biserica vizibila, cu trepte ierarhice (mai exact, o preotie sacramentala), Cornilescu prefera sa dea de inteles ca totalitatea credinciosilor i-au condus pe cei trimisi pana in afara cetatii. Se contrazice cu un alt verset: “Cum voi propovadui, de nu voi fi trimis?”.

 

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate – „un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul „Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!

În ceea ce priveste calitatea de „teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept „teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.

După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea „Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul protestantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună pentru a sminti ortodocsii.

Surse:

Bogdan Mateciuc

Biblia sectara si Biblia ortodoxa

Harul si Sfintele Taine

 

Eroarea din inima credinţei protestante este aceasta: credinţa protestanţă nu ştie în mod real cum – în orice caz coerent – să se elibereze de raţionalizare, să deschidă uşa şi să-L trăiască pe Iisus. Iată ce-i face pe protestanţii devotaţi să caute permanent revigorare. Iată ce-i face să meargă la librăriile creştine, să caute titluri care promit să deschidă secretul către o relaţie profundă cu Dumnezeu. Tânjesc după o experienţă de zi cu zi a bogăţiei Prezenţei vii a lui Hristos. Dar credinţa lor nu le poate da asta.

Cred că toţi vom spune că cele mai bogate experienţe ale noastre cu Dumnezeu sunt simţite în inimile noastre, iar nu gândite în minţile noastre.
Atunci de ce acele momente preţioase împreună cu El se şterg? De ce nu durează? Asta pentru că raţionalismul protestant ne învaţă  că drumul spre a-L întâlni în mod real pe Hristos este să studiezi despre El. Aşa că, mai devreme sau mai târziu, credinciosul protestant trebuie să-şi întoarcă atenţia de la Hristos Care este pur şi simplu acolo către Iisusul interpretărilor scripturistice. În termenii analogiei mele, se întoarce de la Hristos care stă la uşă la Hristosul din dosar.  Credinciosul protestant continuă să ţină închisă uşa pentru Persoana lui Hristos, pentru a se concentra pe ideea de Hristos.

Ce le permite creştinilor ortodocşi să aibă o întâlnire vie cu Dumnezeu? Tainele Bisericii – acele ritualuri binecuvântate de slăvire a lui Dumnezeu prin care atingem Persoana vie a lui Hristos. Oricine merge pe calea sacramentală pe care Biserica adevărată a mers de la Cincizecime până în ziua de azi ajunge să-L cunoască pe Iisus Hristos ca un „Iubit ceresc” real şi apropiat.

Mantuirea noastra, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este in raport de intalnirea noastra cu Mantuitorul, care este calea, adevarul si viata si care ne spune ca: „Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine” (Ioan 14, 6).

Or, aceasta ar insemna ca, odata cu inaltarea Mantuitorului la cer, legatura noastra cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garantie a mantuirii ar inceta, ar disparea. Cuvintele Mantuitorului spun insa clar: „Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi” (Ioan 16, 7), si aici, si in cele ce urmeaza acestui verset, ni se reveleaza pentru prima oara importanta Sfintelor Taine pentru mantuirea noastra, Taine – de data aceasta in sensul restrans al cuvantului – in sensul de sacramente crestine.

Harul Duhului Sfant, trimis de Mantuitorul Apostolilor Sai si prin ei Bisericii Sale, are misiunea de a invata toate si a aduce aminte de toate cele spuse si faptuite de Mantuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Taine va face simtita prezenta Mantuitorului fata de toti oamenii: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).

Absenta intalnirii vizibile cu Mantuitorul va fi implinita de Harul revarsat in Sfintele Taine, care sunt o permanenta sarbatoare a Cincizecimii pentru sufletele credinciosilor, sarbatoare cu reale urmari ontologice.

Dar asteptarea „intalnirii depline” poate fi inteleasa numai prin faptul ca noi si acum il intalnim pe Domnul cel preamarit, caci El face vizibila si palpabila intre noi prezenta Sa harica, activa, prin Sfintele Taine”.

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu, care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos sunt următoarele:
1. Botezul. 2. Mirungerea. 3. Împărtăşania (cuminecătura). 4. Spovedania (Pocăinţa). 5. Preoţia (Hirotonia). 6. Nunta (Căsătoria). 7. Maslul.

Tainele absolut necesare pentru mantuire sunt Botezul, Mirungerea, Pocainta si Impartasania, fiecare din ele constituind trepte, etape, pe care trebuie sa le strabata fiecare credincios in stradalnica epectaza, pentru dobandirea cununii fagaduite de Mantuitorul (Filip. III, 13-14).

 

Deci, Sfintele Taine sunt lucrari vizibile, acte personale ale Mantuitorului, in vizibilitate pamanteasca, prin mijlocirea carora „ne intalnim cu Omul preamarit Iisus” si prin care venim „in contact viu cu misteriul cultic sfintitor al lui Hristos”.

Valoarea si importanta lor deosebita (pentru mantuire rezida in caracterul lor mai mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra credinciosului. Ele sunt si simboluri, dar mai mult decat atat; ele sunt simboluri in sensul in care simbolul este domeniul in care „vazutul este o parte a nevazutului si ca atare il cuprinde, caci o parte poate reprezenta intregul, pe baza participarii: de pilda, capul este trupul intreg”.

Important, in Sfintele Taine, este nu numai faptul de a preinchipui, dar si de a cuprinde o anumita putere, o anumita forta ce lucreaza asupra fiintei omenesti si anume aceea a harului care se pogoara asupra credinciosului.

Faptele Mantuitorului sunt fapte savarsite cu putere dumnezeiasca, mantuitoare prin trup, Sfintele Taine care se savarsesc intru pomenirea Lui ne vor impartasi aceeasi putere divina, mantuitoare a Iui Hristos. Mai mult decat atat, sacramentele crestine nu au ca scap obtinerea bunurilor naturale ei a celor spirituale, ele fiind o anticipare si o pregustare a realitatilor eshatologice.

Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preinchipuie ci si afirma realitatea legaturii intre om si Dumnezeu, prin harul si actiunea lui asupra credinciosului, actiune transfiguratoare si desavarsitoare.

Sfintele Taine desavarsesc lucrarea de propovaduire a Cuvantului lui Dumnezeu prin care suntem chemati la unire cu Hristos. Prin ele, ne impartasim de puterea lui Hristos si chiar mai mult ni se comunica El insusi unindu-Se real cu noi. Ca si Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credinta, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconstient, la radacinile constiintei noastre”, fapt care depaseste capacitatea noastra de a simti imediat puterea comunicata.

Propovaduirea invataturii crestine, a Cuvantului lui Dumnezeu revelat, nu face altceva decat sa pregateasca sufletul credincios pentru primirea mai rodnica a harului comunicat in Sfintele Taine.

Intre Cuvant si Sfintele Taine exista o interdependenta si o reciprocitate care le face sa se completeze, sa se implineasca intre ele. Credinta sadita prin cuvant indeamna si face apt pe om pentru primirea sfintelor taine, iar primirea sfintelor taine intareste credinta, o lumineaza, o face vie. Harul Duhului Sfant revarsat prin Taine intareste cunoasterea noastra prin credinta, ne conduce pe calea adevarului catre viata, sfintindu-ne in eforturile noastre pe aceasta cale.

Sfintele Taine sunt acte care transforma, pentru ca transformarea este tinta reala a lui Dumnezeu in actele Sale mantuitoare. Un teolog rus arata ca trebuie sa aflam ultimul inteles al ideii ortodoxe de mantuire in sarbatoarea Schimbarii la fata (a transfigurarii).

Sfintele Taine sunt acte care transfigureaza chipul desfigurat al omului cazut in pacat. Acest inteles il are si textul Sfantului Apostol Pavel, care sptme: „Privind ca in oglinda, cu fata descoperita, Slava Domnului ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Si intr-adevar, Sfintele Taine sunt oglinda prin care privind cu credinta, dar si cu fata descoperita, ne impartasim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, caci noi, ca fiinte create „dupa chipul” lui Dumnezeu, suntem chemati sa devenim „chip” a lui Dumnezeu, hristosi (Rom. VIII, 29) sa ajungem la asemanarea cu El.

Sfintele Taine sunt cele prin care noi capatam puterea ca sa urmam Domnului pe muntele Taborului, din slava in taina, din slava in slava. Dar intalnirea cu fiecare Sfanta Taina presupune o pregatire prealabila, caci pregatirea si implinirea este ceea ce da ritm vietii Bisericii. Efort si bucurie, straduinta si sarbatoare, intre aceste doua puncte se desfasoara intreaga viata crestina.

Sfintele Taine sunt durerile (II Cor. VII, 9-10) si bucuriile prin care Hristos ia chip in noi. Astfel, devenim si noi impreuna, dar si fiecare in parte, trup tainic al Mantuitorului nostru. Devenim toti temple ale Duhului Sfant (I Cor. VI, 19) dar si toti impreuna un trup tainic in inteles de Biserica. Prin Sfintele Taine devenim totodata hristofori, prin participarea noastra ca parti la intreg.

Despre Sfintele Taine se poate spune ceea ce Mantuitorul spunea despre Sine; ele sunt: „Calea, Adevarul si Viata”, pentru ca El insusi este in ele, cu puterea Sa. Prin calea deschisa de ele ajungem la realitati mantuitoare care duc la viata vesnica (Ioan, XVII, 3). In ele aflam pe Hristos mereu prezent in jertfa Sa si in slava Sa cea de dupa Inviere, il aflam credincios fagaduintelor Sale facute Sfintilor Apostoli si prin ei tuturor oamenilor: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).

Sfintele Taine sunt sinteza cea mai minunata a pedagogiei divine pornite in cautarea oii celei pierdute, omenirea cazuta in pacat. Ele sunt o scara a lui Iacov ce duce catre Dumnezeu, cu puterea coborata de Ia El, dar si cu participarea efortului nostru de zi cu zi. Toate tainele invataturii crestine si cu atat mai mult Sfintele Taine isi au radacina in Mantuitorul Iisus Hristos, ca unic si originar Sacrament, Taina din care izvorasc toate si in care se rezolva toate.

Sfantul Apostol Pavel si impreuna cu el Sfintii Parinti vad in Hristos, Taina originara, Izvorul Tainelor: „Taina lui Hristos e tot una cu Hristos”. Intruparea Mantuitorului, chenoza e o taina care covarseste mintea (Fil. II, 5-9). Insusi Hristos este o taina, care a fost ascunsa neamurilor, dar s-a descoperit noua acum (Rom. XVI, 25).

Dupa cum prin taina intruparii Mantuitorului care este Fiul lui Dumnezeu si chipul Tatalui, ni se descopera Dumnezeirea care altfel ar fi ramas o taina de nepatruns pentru noi, tot asa Sfintele Taine constituie tot atitea trepte de urcus duhovnicesc, de crestere neincetata in cunoasterea, in trairea deplina, in unirea cu Fiul Sau intrupat, rastignit si inviat.

Dupa cum intruparea inseamna intr-un fel biruirea distantei dintre noi si Dumnezeu, taina ei punandu-ne in legatura cu Dumnezeirea, tot asa, analogic si real, Sfintele Taine inseamna biruirea distantei in timp si spatiu dintre noi si Mantuitorul, o continua apropiere a noastra de El, de puterea Sa, de harul Sau.

Surse:

Matthew Gallathin – Insetand dupa Dumnezeu

Emanuel Banu

Adevarata Biserica

Cum recunoastem Biserica adevarata?

Binecunoscutul autor si preot Ortodox, Anthony M. Coniaris, scria:

“Ce vrem sã spunem atunci când folosim cuvântul ‘bisericã’? Priviti la imensa varietate de grupuri care se numesc biserici. La urma urmei, s-a ajuns ca fiecare sã poatã sã întemeieze [acum] o bisericã…Dar sunt ele cu adevãrat biserici? Au fost ele întemeiate de Iisus si de cãtre Apostoli? Ce fel de legãturã istoricã au ele cu Apostolii?…Noi, crestinii Ortodocsi, întelegem, prin Bisericã, Trupul prin care Iisus este prezent în lume astãzi. A fost întemeiatã de cãtre Hristos, prin Apostoli, si a pãstrat o legãtura istoricã, vie, cu Apostolii, prin hirotonisirea clerului. Faptul cã episcopul care hirotoniseste un preot Ortodox astãzi poate sã-si traseze hirotonisirea istoriceste pânã la Apostoli si, prin ei, pânã la Hristos este o garantie cã Biserica Ortodoxã nu a fost întemeiatã de cãtre cineva numit Joe Smith cu câteva secole în urmã, ci de cãtre Hristos Însusi si îsi traseazã astfel existenta pânã la Hristos.”

În continuare, vom relata cîteva criterii cu ajutorul carora vom putea afla care este dreapta credinta lasata oamenilor de Dumnezeu.

Cronologia istorica. Acest criteriu este, probabil, cel mai distingator, deoarece bogatia istorica este unul din cele mai mari argumente al existentei oricarui lucru. În acest caz, este suficient sa aflam în ce an a aparut oricare confesiune care crede în Hristos si, daca ea nu îsi are începutul din secolul întîi, adica de la Hristos, atunci, cu siguranta, ea nu poate fi dreapta credinta. Sa luam, de exemplu, organizatia “Martorii lui Iehova”, care îsi are începutul de la americanul Charles Taze Russel (1852-1916). Este logic ca aceasta organizatie nu este de la Hristos, ci secta. Un alt exemplu este Adventismul de Ziua a Saptea, al carui întemeietor este americanul William Miller (1782-1849), ex-membru al confesiunii Baptiste (aparuta prin 1600).

Iata de ce este important sa luam cunostinta de istoria oricarei confesiuni care ne apare în cale, pentru a ne asigura daca ea este de la Hristos sau de la oameni. Unii membri ai diferitor confesiuni sustin ca dreapta credinta poate fi aflata doar cu ajutorul Sfintei Scripturi. Dar aceasta metoda nu da asigurari ca omul va afla dreapta credinta, fiindca Sfînta Scriptura poate fi citita de toti, dar nu exista nici o garantie ca cei ce o citesc vor întelege corect mesajul din Scriptura. Alt moment important este faptul ca tîlcuirea ei o pot face doar unii oameni cunoscatori ai Sfintei Scripturi, precum avem în Sfînta Scriptura cazul cu famenul (Fapte 8:30-31).

Pentru ca bisericilor protestante si neoprotestante le lipseste aceasta justificare istorica, se recurge la doua teorii: (a) doctrina „bisericii invizibile” si (b) prezentarea Bisericii istorice ca fiind corupta dupa actul de toleranta a lui Constantin, la începutul secolului patru.

Succesiunea Apostolica. În a cincea carte din Testamentul Nou, se descrie cînd, cum si unde s-a dezvoltat Biserica lui Hristos. Aici, vom atrage atentia anume la expresiile “punerea mînilor cu rugaciune” si “hirotonire” (a ridica un diacon la treapta de preot; a face pe cineva diacon, arhiereu etc. dupa canoanele bisericii crestine. DEX ““ 98). Pentru prima data, aceasta expresie se gaseste la Fapte 6:6, cînd s-au ales cei sapte barbati plini de Duh Sfînt si de întelepciune si au fost rînduiti în treapta de diaconi de catre Apostoli prin punerea mînilor cu rugaciune, pentru a sluji la mesele de fiecare zi. La Fapte 14:23, întîlnim expresia “hirotonindu-le preoti, […] rugîndu-se cu postiri […]”. Hirotonirea se facea prin punerea mînilor cu rugaciune, iar barbatii hirotoniti de catre Apostoli deveneau episcopi, preoti sau diaconi. Prin rînduiala hirotonirii, se transmitea un har deosebit, cu ajutorul caruia episcopul avea dreptul sa hirotoneasca preoti si diaconi (Tit 1:5; Timotei 5:22). Însusi Timotei a fost hirotonit de catre Apostolul Pavel ca episcop (2 Tim. 1:6), fiindca avea dreptul sa hirotoneasca (sa-si puna mîinile cu rugaciune) preoti sau diaconi (1 Tim. 5:22). Doar Apostolii si cei rînduiti de ei aveau dreptul sa lege si sa dezlege pacatele (Ioan 20:23; Matei 18:18, Fapte 19:18) si este chiar si porunca ca aceasta metoda de transmitere a harului sa fie transmisa si altora: “oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa învete si pe altii” (2 Tim. 2:2). Iar Apostolul Ioan îi preîntîmpina pe toti crestinii ca “oricine se abate si nu ramîne în învatatura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce ramîne în învatatura Lui, acela are si pe Tatal, si pe Fiul” (2 Ioan 9). Este vorba despre faptul ca acel har deosebit, care se transmitea prin punerea mîinilor (hirotonirea) Apostolilor asupra episcopilor, preotilor si diaconilor, trebuia, neapara,t sa aiba legatura de la Apostoli. Si aceasta responsabilitate o avea doar Biserica lui Hristos, care a pastrat aceasta Taina din generatie în generatie, pîna în prezent, numita Succesiunea Apostolica.

Sinodul Apostolic. Aceasta este denumirea obisnuita a adunarii Apostolilor, preotilor si a întregii Biserici din Ierusalim, care s-a desfasurat în anul 49-50, fiind descris de Evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor 15:1-28. Sinodul a fost determinat sa se desfasoare pentru ca unii crestini din Iudeea, iudaizanti care s-au coborît la Antiohia, învatau pe frati ca “Daca nu va taiati împrejur, dupa rînduiala lui Moise, nu puteti sa va mîntuiti”. În Antiohia, era o puternica Biserica, care avea pagîni crestinati de Pavel si Barnaba; iar cei veniti din Iudeea se pare ca erau iudei crestinati, dar care tineau, cu rigurozitate, ca si pagînii crestinati sa primeasca taierea împrejur si sa pazeasca legea mozaica, pe care le socoteau mai presus de Evanghelie si de harul mîntuitor. “Si facîndu-se pentru ei împotrivire si discutie multa cu Pavel si Barnaba”, cei din Antiohia “au rînduit ca Pavel si Barnaba si alti cîtiva dintre ei sa se suie la Apostolii si la preotii din Ierusalim pentru aceasta întrebare”.

Dupa cuvîntarea Apostolului Petru, apoi a Apostolului Iacov, toti Apostolii si preotii care au participat la acel sinod au hotarît împreuna cu toata Biserica sa trimita la Antiohia, împreuna cu Pavel si Barnaba, pe Iuda si pe Sila, barbati cu vaza între frati, raspuns prin scrisoare, unde era scris: “Parutu-s-a Duhului Sfînt si noua… sa va feriti de cele jertfite idolilor si de sînge si de (animale) sugrumate si de desfrîu”. De asemenea, pagînii care vin la crestinism sa nu se taie împrejur, ci sa fie primiti prin ascultarea cuvîntului Evangheliei si prin credinta.

Acest sinod constituie începutul si modelul pentru toate Sinoadele Bisericii crestine care se vor tine peste timpuri, pentru modul sobornicesc în care Biserica îsi rezolva problemele.

Mitul caderii Bisericii

Pentru cei mai multi neoprotestanti, istoria Bisericii se împarte în douã perioade: epoca apostolicã si epoca de dupã Reformã. Ce s-a întâmplat între aceste douã perioade rãmâne în spatele unei perdele pe care putini neoprotestanti sunt interesati sau îndrãznesc sã o dea la o parte. Cei mai multi trãiesc un crestinism anistoric, inspirat fie din propriile lor interpretãri ale Scripturii, fie din experientele emotionale pe care le-au cunoscut în adunãrile lor. Ca baptist, am fost învãtat cã noi, baptistii, practicãm un crestinism autentic, asa cum a fost lãsat de Hristos si de Apostoli si cã noi suntem cei care ne-am întors la învãtãturile biblice dupã secole de rãtãciri. Baza credintei noastre era presupusã a fi doar Biblia, divortatã de istoria si de Traditia Bisericii, în conformitate cu învãtãtura protestantã despre Sola Scriptura.

În contrast cu aceastã atitudine, ortodocsii se referã adesea la istoria Bisericii. Orice carte de introducere în Ortodoxie mentioneazã nu doar epoca apostolicã, ci si marile controverse dogmatice din primele secole, consiliile ecumenice, miscarea monasticã sau extinderea crestinismului în primul mileniu. Credinciosii ortodocsi aud, la fiecare slujbã, numele unor sfinti sau martiri care au trãit sau murit pentru Hristos începând din primul veac pânã în zilele noastre. Ei sãrbãtoresc evenimente legate de istoria Bisericii, cum ar fi Duminica Ortodoxiei (legatã de al Saptelea Sinod Ecumenic) sau Duminica pãrintilor sinoadelor. La slujbele din zilele dedicate anumitor sfinti, se citeste un mic pasaj privitor la viata lor. Crestinul ortodox dobândeste, astfel, constiinta unei continuitãti si a unei comuniuni cu sfintii tuturor veacurilor.

Istoria Bisericii este, de fapt, continuarea Faptelor Apostolilor si ne învatã tot atât de mult ca si aceastã carte a Noului Testament. Din istoria Bisericii, învãtãm pericolele la care au fost expusi crestinii, atât dinãuntru cât si din afarã, învãtãm care era credinta lor si, prin urmare, care sunt învãtãturile ce trebuie tinute ca sã ne ferim de erezii sau schisme. În istoria Bisericii, gãsim exemple de culmi de viatã si spiritualitate, exemple de sfinti care au biruit ispitele si neputintele firii, de martiri care I-au fost credinciosi lui Hristos pânã la moarte, de nebuni pentru Hristos, de crestini care au pãrãsit plãcerile si slava lumii pentru o viatã de post si rugãciune.

Motivul pentru care neoprotestantii evitã sau ocolesc acest subiect este acela cã un cercetãtor nepãrtinitor al istoriei Bisericii descoperã cã Biserica primului mileniu, sau chiar a primelor secole dupã apostoli, era asemãnãtoare sau chiar identicã cu Biserica Ortodoxã, asa cum o cunoastem în zilele noastre.  Aceastã observatie îi pune pe neoprotestanti în defensivã si îi obligã sã explice si sã justifice diferentele cu Biserica istoricã.

În general, expunerea istoriei Bisericii de cãtre neoprotestanti cuprinde urmãtoarele puncte:

* Perioada apostolicã a fost prima perioadã de început a Bisericii si de extindere a crestinismului în lume. În ciuda unor frãmântãri locale, Biserica „primarã” era o Biserica curatã pe care o putem lua ca model.
* Biserica a trecut, apoi, prin epoca persecutiilor, care a durat pânã la edictul de la Milan al lui Constantin, prin care s-a dat libertate credintei crestine.
* Constantin a folosit Biserica pentru interesele lui politice. Astfel, Biserica a ajuns sã fie aservitã statului.
* În timpul lui Constantin si dupã el, milioane de oameni au fost fortati sã intre în Bisericã. Acestia erau crestini doar cu numele si au adus în Bisericã  „aspectele pãgâne” pe care le vedem astãzi în Biserica Ortodoxã: icoanele, cinstea datã Mariei, ierarhia bisericeascã, etc.
* În al doilea mileniu, au apãrut o serie de reformatori, care au încercat sã readucã Biserica pe fãgasul cel bun, dar care au fost excomunicati sau chiar omorâti de „biserica oficialã”.
* Reforma a reusit în cele din urmã prin Luther, care „din pãcate” nu a dus-o destul de departe.
* Neoprotestantii au dus Reforma pânã la ultimele ei consecintele Biblice.
* Neoprotestantii (evanghelicii) de astãzi practicã din nou învãtãturile Bisericii primare, în timp ce Biserica Ortodoxã si cea Catolicã au rãmas cu obiceiurile pãgâne însusite dupã Constantin.

Existã, desigur, mici variatii de la un autor la altul, de la un predicator la altul sau de la o confesiune la alta. În general,  manualele de Istorie a Bisericii editate de neoprotestanti sunt mai elaborate si mai nuantate, cu toate cã cele mai multe contin aceeasi teorie a coruperii Bisericii dupã Constantin.  Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti în Biserica Ortodoxã. Mai mult decât atât, lui Constantin i se mai dã si titlul de „Cel de o seamã cu Apostolii”. Dar cum ar putea fi considerat sfânt cel care a stricat Biserica? Ortodocsii nu recunosc aceastã „stricare” a Bisericii si observã cã actele lui Constantin au dus la o explozie a crestinismului în întreaga lume anticã. Probabil mai multi au ajuns sã-l cunoascã pe Hristos si sã fie mântuiti datoritã lui Constantin decât datoritã oricãrui alt om în istorie.

Teoria coruperii Bisericii în primele veacuri ne lasã cu douã mari întrebãri:

1. Cum a fost posibil sã se corupã atât de rapid aceeasi Bisericã care a rezistat atât persecutiilor cât si asalturilor eretice?

A fost oare posibil ca aceasi generatie de crestini care în anul 300 se jertfea pentru Hristos în urma persecutiilor lui Diocletian, sa devina corupta pâna la anul 320? A fost oare posibil ca aceiasi crestini care, doar cu câtiva ani înainte,, erau gata sa moara pentru Hristos, sa-i predea de bunavoie lui Constantin frâiele Bisericii?

Explicatia dupã care Biserica a fost coruptã prin simplul fapt cã a primit libertate si a fost favorizatã de cãtre stat pare a fi neverosimilã. În primul rând, majoritatea practicilor Bisericii pe care protestantii le resping au apãrut înainte de decretul lui Constantin. În al doilea rând,  teoria coruperii dupã Constantin contine presupunerea cã libertatea si acceptarea socialã a Bisericii duce în mod necesar la rapida ei corupere. Daca ar fi asa, ne-am astepta sã vedem acelasi fenomen si în alte perioade ale istoriei. În particular,  aceeasi „legitate” istoricã s-ar aplica si confesiunilor protestante. Dacã Biserica primarã s-a corupt într-o singurã generatie, de ce nu s-ar fi stricat în acelasi fel confesiunile moderne? Ne-am astepta ca baptistii care au fost liberi si chiar favorizati social si cultural în Statele Unite sã sufere acelasi proces de pãgânizare.

2. Cum a fost posibil ca Trupul lui Hristos sã fie „mort”, „corupt” sau „pãgân” timp de 1200 de ani din istoria lui de 2000 de ani?

A fost oare posibil ca Biserica lui Hristos sa cada într-o asemenea stare de coruptie pentru majoritatea istoriei ei?
Nu manifesta oare Luteranii o anumita lipsa de umilinta atunci când afirma ca, pâna la ei, Biserica lui Hristos era moarta?  Dar Baptistii, pentru care nici macar Luteranii nu reprezinta o adevarata trezirea Bisericii, dat fiind ca botezau copii? Dar Penticostalii, pentru care nici macar Baptistii nu reprezinta adevarata trezire a Bisericii, pentru ca nu practicau vorbirea în limbi? Ce concluzie se poate trage daca afirm ca Trupul lui Hristos a fost mort pentru 1500, 1700 sau 1900 de ani, pâna când am aparut eu?

Hristos i-a spus lui Petru: „… pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). Teoria coruperii Bisericii contrazice în mod direct cuvintele Mântuitorului. Conform acestei teorii, Biserica lui Hristos a suferit un lamentabil esec din care a fost salvatã doar de aparitia confesiunilor neoprotestante moderne. Cuvintele Mîntuitorului de la Matei 28:20 “Si iata Eu cu voi sînt în toate zilele, pîna la sfîrsitul veacului. Amin” ne arata ca adevarul va exista pîna la sfîrsit. Dovezile existentei încontinuu, fara întrerupere si pîna la sfîrsit a Bisericii lui Hristos sînt spuse iarasi de Iisus Hristos în pilda de la Matei 13:24-30: “Alta pilda le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împaratia cerurilor omului care a semanat samînta buna în tarina sa. Dar pe cînd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina printre grîu si s-a dus. Iar daca a crescut paiul si a fîcut rod, atunci s-a aratat si neghina. Venind slugile stapînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semanat tu, oare, samînta buna în tarina ta? De unde dar are neghina? Iar el le-a raspuns: Un om vrajmas a facut aceasta. Slugile i-au zis: Voiesti deci sa ne ducem si s-o plivim? El însa a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, sa smulgeti odata cu ea si grîul. Lasati sa creasca împreuna si grîul si neghina, pîna la seceris, si la vremea secerisului voi zice seceratorilor: Pliviti întîi neghina si legati-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunati-l în jitnita mea”. si tîlcuirea ei (Matei 13:36-43): “Lamureste-ne noua pilda cu neghina din tarina. El, raspunzînd, le-a zis: Cel ce seamana samînta cea buna este Fiul Omului. Tarina este lumea; samînta cea buna sînt fiii împaratiei; iar neghina sînt fiii celui rau. Dusmanul care a semanat-o este diavolul; secerisul este sfîrsitul lumii, iar seceratorii sînt îngerii. Si, dupa cum se alege neghina si se arde în foc, asa va fi si la sfîrsitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Sai, vor culege din împaratia Lui toate smintelile si pe cei ce fac faradelegea, si-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plîngerea si scrîsnirea dintilor. Atunci cei drepti vor straluci ca soarele în împaratia Tatalui lor. Cel ce are urechi de auzit sa auda”. În aceasta pilda, se arata continuitatea învataturii lui Hristos si a celei diavolesti, si anume prin faptul ca în aceasta pilda nu se spune nimic despre întreruperea sau disparitia învataturii lui Hristos fie total sau temporar, adica prin semanarea grîului si a neghinei (secolul întîi) se ajunge la seceris (sfîrsitul lumii), unde exista si grîul si neghina, fapt care vorbeste despre continuitatea fara întrerupere a învataturii lui Hristos si a învataturii diavolesti pîna la a doua venire a Mîntuitorului.

În timp ce Biserica a suferit perioade de boli si slãbiciuni, este cu totul gresit sã presupunem cã a fost „moartã” în majoritatea istoriei ei.

A fost oare posibil ca Biserica din secolul patru sa fi fost corupta si în acelasi timp sa ne dea Crezul Niceo-Constantinopolitan, acceptat de majoritatea crestinilor si sa stabileasca Canonul Noului Testament? În acest caz, ar trebui oare sa revizuim Crezul si Canonul Noului Testament, dat fiind ca nu mai putem avea încredere în hotarârile unor „corupti” sau”manipulati de puterea politica”?

Daca admitem, prin absurd, ca Biserica Ortodoxa a gresit, înseamna ca si Canonul biblic fixat de ea este gresit, caci acesta a fost fixat în baza unei doctrine apriorice (pe care noi o consideram inspirata de Duhul Sfânt) si care este identica cu cea a Bisericii Ortodoxe. Si daca Biserica a gresit, nu-i exclus ca si textul biblic transmis de Ea sa fie unul gresit sau modificat. Din toate acestea, reiese ca protestantii si neoprotestantii au un canon si un text biblic mostenit de la o Biserica despre care spun ca nu-i adevarata. Dar poate oare pomul rau sa dea roade bune?

Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria.

În sec. II-III, când Apostolii nu mai erau, dar nici împaratul Constantin nu venise si crestinismul era persecutat, simultan, în toate regiunile crestinate existau cel putin doua elemente mostenite de la Apostoli, pe care neoprotestantii le resping:
– Non sola Scriptura;
– Existenta ierarhiei bisericesti sacramentale (asa cum o are si acum Biserica Ortodoxa).

Cele mai vechi biserici crestine – care au supravietuit invaziei musulmane din Orientul Mijlociu si Apropiat – adica zona in care s-a nascut crestinismul nu sunt baptiste, evanghelice sau penticostale. Sunt Biserici numite: Biserica Ortodoxa a Alexandriei, Biserica Ortodoxa Greaca de Ierusalim, Biserica Greco-Ortodoxa a Antiohiei si a întregului Rasarit.

 

Epoca post-apostolica

Desi sunt putine, marturiile Sfintei Traditii din perioada Post-apostolica despre Biserica ierarhica sunt foarte clare si sigure.

În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflãm:

“Alegeti dintre voi episcopi si diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriti si nu iubitori de bani, plini de adevãr si încercati; pentru cã ei vã vor sluji ca profeti si învãtãtori. Nu îi dispretuiti, cãci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profetii si învãtãtorii.”

La o datã chiar mai timpurie (75-80), pe când amintirea Apostolilor era si mai vie, Sf. Clement al Romei, care fusese hirotonisit de cãtre Apostolul Petru, si care fusese numit si instruit de el personal, scria, în mod explicit, despre succesiunea episcopalã:

“[Hristos] a poruncit ca darurile si slujbele sã fie tinute nu în neglijentã sau în dezordine, ci la o vreme bine rânduitã. Mai mult decât atât, El a hotãrât, prin vointa sa supremã, unde si de cãtre cine sã fie ele tinute, astfel ca totul sã fie fãcut în sfintenie, potrivit bunei Sale plãceri, si sã fie bine primit de cãtre El…Marelui preot, într-adevãr, i se rezervã sarcini aparte, preotului i se dã si lui un loc bine definit, iar levitilor li se rezerva slujbe speciale.  Omul laic este legat prin laicitatea lui.  Fie ca fiecare dintre noi, fratilor, sã fim bineplãcuti lui Dumnezeu si sã avem o constiintã limpede, nu încãlcând buna rânduialã a slujirii Sale…Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouã aceste potriviri sunt, asadar, din voia Domnului…Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos cã va fi o bãtãlie mare pentru scaunul episcopal. Din aceastã pricinã, primind aceastã deplinã încredintare, ei au numit pe cei deja pomeniti, iar apoi au adãugat pe altii, ca, în cazul cã acestia vor muri, sã rãmânã cineva care sã-i înlocuiascã.”

Aceasta randuiala – zice Clement Romanul – Apostolii au facut-o conform sfaturilor si indemnurilor pe care ei le primisera de la Iisus Hristos. Ei au asezat episcopi si diaconi in fruntea Bisericilor. Si unora si altora ei le-au fixat functii diferite. Si pentru continuarea acestei randuieli ei au avut grija sa-si numeasca succesori, care vor lua – dupa moartea lor – puterea de a sfinti si instala slujitori lui Dumnezeu. Deci ca unii care ati gasit randuiala stabilita de Apostoli si voita de Iisus Hristos, recunoasteti-va greseala si supuneti-va de azi inainte preotilor vostri si faceti pocainta pentru iertarea nesupunerii voastre„. Valoarea acestui argument, care demonstreaza, in mod atat de evident, existenta ierarhiei prin succesiune directa de la Sfintii Apostoli in epoca care traieste Clement Romanul (97), este scutita de orice comentarii.

Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp (discipol al Sf. Ioan Evanghelistul), scria, în 180:

“Cãci Biserica, desi dispersatã peste toatã lumea pânã la capãtul pãmântului, a primit de la Apostoli si de la discipolii lor credinta într-Unul Dumnezeu…

Biserica, primind aceastã propovãduire si aceastã credintã, desi este rãspânditã în toatã lumea, este cu toate acestea pãzitã, ca si cum ar ocupa o singurã casã…Ea proclamã [adevãrul] în armonie, îl învatã si îl predã mai departe ca si când ar avea o singurã gurã. Pentru cã, în timp ce limbile pãmântului sunt diverse, autoritatea traditiei este una si aceeasi…

Nici unul din conducãtorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocventa, sã nu învete altfel, pentru cã nimeni nu este mai presus de învãtãtor.”

 „Astfel, – zice Sfantul Irineu -, traditia apostolica- manifestata in toata crestinatatea este prezenta aproape in fiecare Biserica… Totodata, avem episcopi care sunt consacrati si sfintiti de Apostoli si de urmasii lor pana la noi„. Succesiunea apostolica era deci evidenta in vremea Sfantului Irineu, deoarece el o aduce ca marturie puternica impotriva ereticilor.

Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Pãrinte apostolic, pentru cã i-a fost ucenic Apostolului Ioan. Cum am vãzut, în timpul cãlãtoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a sãvârsit martiriul sãu, Ignatiu a scris sapte epistole în care a subliniat si apãrat nu doar succesiunea apostolicã, ci si ordinul divin dat de Dumnezeu adevãratei Biserici, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti.

La ceasul martiriului sãu, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolicã cu atâta importantã încât si-a petrecut ultimele zile pe pãmânt apãrând cu strãsnicie forma bisericeascã de guvernãmânt stabilitã de Hristos. În anul 110 scria:

“Cãci Iisus, viata noastrã inseparabilã, este voia Tatãlui, la fel cum episcopii, care au fost numiti în toatã lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, asadar, ca voi sã trãiti în pace cu vointa episcopului.

…Sã fim cu bãgare de seamã, deci, ca sã dãm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne opune episcopilor.

Este limpede cã trebuie sã îl privim pe episcop ca pe Domnul Însusi. Într-adevãr, când dai ascultare episcopului asa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veti trãi nu dupã ale omului, ci dupã voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, ca prin credinta în moartea Lui sã fim noi însine izbãviti de moarte.

…Tot asa fie ca sã-i respectati pe diaconi asa cum L-ati respecta pe Iisus Hristos, asa cum si ei îl respectã pe episcop ca pe un tatã, pe preoti ca pe un consiliu al Domnului, al Apostolilor. Fãrã acestea nu se poate vorbi de Bisericã.

…Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus, oricine ar actiona fãrã un episcop, fãrã preoti si fãrã diaconi, nu are constiinta curatã.”

 „Episcopul – spune Sfantul Ignatie – este interpretul autorizat al invataturii lui Hristos, al Apostolilor, reprezentantul lui Dumnezeu in fiecare” Biserica locala.

Ca si Irineu, Tertulian ne informeaza ca Policarp al Smirnei si Clement Romanul sunt episcopi apostolici, adica episcopi hirotoniti direct de Apostoli, fiind in acelasi timp si ucenicii acestora.

Eusebiu de Cezareea, in primele sapte carti ale Istoriei sale, urmareste, in mod special, sa arate toate succesiunile apostolice despre care a gasit dovezi sigure. Astfel, ei arata numele episcopilor care au pastorit in succesiune apostolica Bisericile din Ierusalim, Roma, Antiohia si Alexandria; de asemenea, arata existenta aceleiasi succesiuni in Bisericile din Efes, Creta, Atena, Smirna, etc..

Prin urmare, contrar afirmatiilor criticilor protestanti, din marturiile Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii, constatam ca, atat ierarhia bisericeasca, cat si Biserica crestina ca organizatie vazuta, exista in mod evident si incontestabil chiar de la inceputul crestinismului primar.

Este absurd sã credem cã cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu – mostenitorii directi ai învãtãturii Apostolilor – au înteles gresit credinta crestinã si rânduiala divinã a guvernãrii bisericesti care le fusese propovãduitã. Este de-a dreptul o arogantã sã presupunem cã noi, douã mii de ani mai târziu, am sti mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericeascã decât cei care i-au ascultat pe Apostoli si pe cei din a doua generatie de episcopi crestini, multi dintre ei martirizati pentru credinta lor. Si totusi, ni se cere sã acceptãm exact contrariul, anume cã adevãratul crestinism al Bisericii primare este ‘crestinismul’ Protestant,  individualist si schismatic.

Sunt destui care trivializeazã autoritatea specialã datã lui Iacov, care a fost primul episcop al Bisericii în Ierusalim, lui Petru si altor Apostoli si episcopi pe care ei i-au numit, spunând cã aceastã autoritate a fost datã ‘tuturor crestinilor’. Aceastã credintã a fost, desigur, cauza anarhiei Anabaptiste si privatizãrii credintei de cãtre Quakeri. În aceste conditii, cuvintele clare ale Mântuitorului (Ioan 20.21-23) îsi pierd orice valoare, pentru a nu mai pomeni de întelegerea practicã a guvernãrii bisericesti de cãtre prima generatie de crestini, si toti cei care le-au urmat, pânã la rebela erã Protestantã a trecutului apropiat. Tot astfel, Epistolele lui Pavel cãtre biserici nu-si mai au nici un rost. În Epistole, vedem cum Pavel, Petru si ceilalti asteptau ca cei cãrora le erau adresate sã li se supunã. Fãrã o structurã organizatã si o disciplinã bisericeascã în Biserica primarã, însãsi existenta Epistolelor nu se justificã.

Minunile Ortodoxiei

a) Lumina Sfântă de la Ierusalim, care vine în fiecare Paşti doar la ortodocşi. Aceasta nu arde timp de 30 de minute.

Documentar    Video1   Video2    Marturii

Fotografii

Dovezi stiintifice

b) Iordanul isi întoarce cursul, în fiecare an pe 6 ianuarie, de Bobotează, ca în anul botezului Mântuitorului. Apele acestea se mişcă în sens invers câteva minute, când crucile creştinilor ortodocşi sunt aruncate în apă. Minunea este proorocita si in Psalmul 113.

Video

Marturia unui pelerin

Video2

Video3

c) Pe Muntele Taborului apare un nor, in ziua Inaltarii, in timpul Sfintei Liturghii.

Marturii

d) Sfintele Moaşte- trupurile neputrezite ale sfinţilor ortodocşi.

e) Sfânta Agheasmă Mare, care nu se strică.

Concluzie

Pentru ca notiunea de ‘Bisericã’ sã aiba mai mult decât un sens relativ, este nevoie sã fie înteleasã în cadrul contextului bine documentat al istoriei Bisericii si al învãtãturii ei de-a lungul veacurilor, cât si al documentelor de istorie secularã. Biserica a învãtat, dintotdeauna, cã, pentru a fi cu adevãrat în spiritul apostolic, cei care pretind cã sunt episcopi sau preoti trebuie sã fie în stare sã justifice neîntrerupta continuitate istoricã si relatie cu Biserica apostolicã din vechime care a fost întemeiatã de cãtre Hristos. Asa cum scria si Sf. Pavel: “Cãci nici o altã temelie nu mai poate nimeni adãuga, în afarã de cea care este deja: Hristos.” (1 Cor. 3.11)

Trãsãtura dominantã, distinctã, a Bisericii istorice este neschimbarea ei, continuitatea ei, consecventa ei de veacuri si succesiunea ei apostolicã. Potrivit Sfintei Traditii, misiunea Bisericii, aceea de a transmite ceea ce a fost început de cãtre Hristos, nu a fost un accident al istoriei, ci a fost în mod deliberat stabilitã de Hristos Însusi.

Pentru Ortodocsi, ca si pentru primii crestini, Biserica este un obiect al credintei pentru cã viata Ei este viata lui Hristos. Pentru Evanghelici, aceastã afirmatie sunã ciudat, eretic chiar. Ceea ce Evanghelicii trebuie sã înteleagã este cã Protestantismul este inovatia. Protestantismul este o traditie rivalã celei din Biserica primarã, manifestând o întelegere rivalã a însãsi naturii crestinismului. Asadar, dacã cineva tãgãduieste cã Biserica este un obiect de credintã – pentru cã “Biserica nu este Dumnezeu” – atunci Biserica nu este nici Trupul lui Hristos în nici un sens real al cuvântului.

Daca facem o analiza a celor spuse mai sus si o cercetare a criteriilor care conduc spre dreapta credinta, neaparat ajungem la Biserica Ortodoxa, care contine aceste rînduieli lasate crestinilor de Apostoli si, respectiv, de Mîntuitorul Iisus Hristos. Acel har prin care se hirotonesc episcopii, preotii si diaconii s-a pastrat pîna în prezent, la fel si problemele care apareau în Biserica crestina se rezolvau prin hotarîrile Sinoadelor Ecumenice sau Locale, fapt adeverit de istoria Bisericii crestine.

Dacă vreţi să ştiţi cum era viaţa în Biserica primară, priviţi la Biserica Ortodoxă din zilele noastre. Ea mărturiseşte încă Crezul niceeo-constantinopolitan fără modificări, încă botează prin întreita scufundare, păstrează încă drept zile de post Miercurea şi Vinerea, respectă cu stricteţe Postul Mare şi cel al Naşterii Domnului, şi săvârşeşte încă Sfânta Liturghie într-un chip foarte asemănător cu cel din veacul al VI-lea.

Însă, dacă tu cauţi o versiune a creştinismului „nouă şi îmbunătăţită”, atunci, fie că rămâi protestant sau romano-catolic, contează prea puţin. Găseşte o biserică sau o parohie care îţi împlineşte nevoile şi se potriveşte stilului tău de viaţă, una în care să te simţi confortabil – o biserică cu o sală de gimnastică ar fi cea mai bună.

Însă, dacă tu cauţi cu adevărat să te întâlneşti cu Dumnezeu cel viu, atunci uită de toate gândurile şi de confortul vieţii. Caută adevărul şi nu te mai preocupa de altceva. Eu îţi pot spune că vei afla adevărul în Biserica Ortodoxă. Aici Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Aici vei găsi îndrumarea de care ai nevoie pentru tămăduirea şi mântuirea sufletului tău.

 

Surse:

Clark Carlton – Calea

http://forum.teologie.net

http://orthologia.com

Veaceslav Bodarev