Cine este Hristos?

După cum precizează Clark Carlton, în „Calea de la protestantism la ortodoxie”, Sfânta Treime este foarte rar amintitã în bisericile protestante (exceptie fãcând botezurile) și este, în orice caz, irelevantã pentru felul în care bisericile protestante sunt organizate sau în care protestantii se considerã persoane create dupã chipul lui Dumnezeu. În protestantism, Treimea este pur si simplu soluția unei probleme teologice: “Cum poate Iisus sã fie deopotrivã Dumnezeu și diferit de Tatãl?”. Doctrina, așa cum este înțeleasã de majoritatea Protestanților, nu are nici o semnificație pozitivã aparte. Dacã s-ar înlãtura orice referire la Treime din imnurile și cãrtile protestante, puțini ar fi cei care și-ar da seama.

În fapt, toate ereziile protestante provin din minimalizarea dumnezeirii lui Hristos. Deși pare greu de crezut, protestanții nu se roagă niciodată Fiului, ci numai Tatălui, „în numele Fiului”. Închinarea protestantă, astfel, a rămas o închinare evreiască, iar credința în Sfânta Treime, doar o declarație oficială. Și felul în care orice protestant vorbește despre Hristos dă în vileag această gravă blasfemie. Aceștia se adresează lui Hristos-Dumnezeu pe nume, iar cântecele lor nu arată dumnezeirea Sa, ci mai degrabă o relație de prietenie obișnuita cu ei, proprie unui muritor de rând.

Într-adevăr, dacă Hristos este considerat mai mult om decat Dumnezeu, preacinstirea Maicii Domnului ca Nascătoare de Dumnezeu nu ar avea sens. Dacă rugăciunile catre Hristos lipsesc din cultul protestant, cum ar putea aceștia să se roage sfinților, care sunt mai mici decât Hristos? Cum pot accepta ei că Hristos poate fi reprezentat în icoane, dacă au rămas la concepția Legii Vechi, ca „nimeni nu L-a văzut pe Tatăl”, iar pentru ei doar Tatăl contează? Cum pot accepta puterea harului în sfintele Moaște și transmiterea acestuia prin Taina Preoției, dacă pentru ei Hristos nu se ridică la nivelul Tatălui?

Închinarea protestanta se rezumă la adorarea unei singure Persoane din Sfânta Treime, iar Hristos este tratat doar ca un bilet de trecere catre Tatăl. Ne întrebăm, așadar, la ce „relație personală cu Isus” fac referire protestanții în evanghelizările lor.

 

 

Reclame

Despre reforma

Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor?

Din toate grozaviile pe care le-a nascut Apusul, cea mai mare, de departe, este erezia lui Martin Luther, protestantismul. Precum Lucifer, cand a cazut din cer, a luat cu el o treime din ingeri, Luther, in caderea lui, a luat, spre pierzanie, o sumedenie de suflete omenesti. Nebunia lui Luther a mers pana acolo incat a desfiintat Sfintele Taine (pastrand doua dintre ele, dar cu caracter simbolic, Botezul si Euharistia), fara de care nu se realizeaza opera mantuirii.

Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră, la un moment, dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă si, în teribilismul lui, rupe din Scriptură Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) pe care, numind-o „epistolă de paie”, o aruncă în râul Elba.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” lui Luther a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa lui personală.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă, în mod obiectiv, o situaţie.

Ocazia luptei exterioare îi fusese oferită lui Luther de practica vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi, printr-un edict, îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…

Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Pe baza principiului lui Luther, potrivit căruia fiecare poate interpreta Biblia, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti. Luther se vede nevoit să ia atitudine el însuşi împotriva acestora, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noua învăţătură se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther, însă, i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revolutiei din 1525, când tărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religiosi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoti catolici care nu acceptă lutheranismul sunt omorâti, iar mănăstirile şi bisericile lor, arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum, Luther îsi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva tăranilor, pe care-i numeste ‘oameni fără credintă’, ‘mincinosi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetătenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther – care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529, el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529), pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase, se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între lutherani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanti (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului, lansat de primii protestanţi („relatie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.  În cele lumeşti, această individualizare este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică a zonelor Reformei, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Dacă ne uităm pe hartă, la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…), vedem că nici una dintre ele nu a rezistat, din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral, sunt la pământ. Cu toate acestea, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” în ţara noastră – ar dori să vadă o Reformă şi în România. Dumnezeu, însă, nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta, pentru că ei se aşează pe sine în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Acum, când vedem roadele Reformei lui Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge, după o vreme, acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

Revenind la istorie, după mai putin de o sută de ani, cei care doreau o reformă mai radicală devin suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul este ‘biblic’, de la Dumnezeu şi adeverit de Duhul Sfânt. Tot ce contează este Biblia, luând naştere principiul clasic al protestantismului – Sola Scriptura (Numai Scriptura), care e însă interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul. Tradiţia Bisericii li se pare o sumă de porunci omenesti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare „biserică” nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O perioadă, lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr şi este usor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti şi că nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie cât mai bună. În Biblie, scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier şi diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităti şi renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică – cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti. Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Fărâmitarea protestantă merge mai departe şi, prin secolele 18 şi 19, apar cultele „neoprotestante”, cu învătături şi mai îndepărtate de Adevăr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriti bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici, Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali, nu. Tări majoritar luterane ca Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia, adoptă legi prin care „căsătoriile” între homosexuali sunt nu doar legale, ci şi „binecuvântate” în biserici. Reforma lui Luther produce roade care sunt din ce în ce mai departe de intentiile enuntate în secolul 16, dar duhul în care s-a umblat şi se umblă nu este Duhul lui Hristos, ci un duh lumesc, individualist şi inspirat de tatăl minciunii.

Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior „baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe feluri de baptisti, mai multe feluri de adventişti, mormoni, penticostali, martori ai lui Iehova,  etc.

Roadele Reformei lui Luther sunt vizibile astăzi. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani, nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Drepturile omului, drepturile individului, acest idol modern, calcă în picioare drepturile comunităţii şi distrug comuniunea dintre oameni. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi urăsc, în vorbă şi în fapt, Sfânta Tradiţie, care este sigura busolă către dreapta învătătură creştină.

Luther – marioneta evreilor

Blasfemiile lui Luther

Mantuirea din afara Bisericii

„Va fac cunoscut, fratilor Evanghelia, pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, în care ati ramas, si prin care sunteti mântuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” (I Cor 15,1-2)

In anul 110, sfantul Ignatiu al Antiohiei scria: „Aveti grija, cei care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos sunt cu episcopul. Nu va inselati, fratilor: daca cineva urmeaza un schismatic, nu va mosteni Imparatia Cerurilor. Daca cineva are o doctrina straina, se impotriveste Patimilor. Deci, aveti grija, sa folositi o singura Euharistie, pentru ca,orice ati face, sa faceti potrivit cu voia lui Dumnezeu: pentru ca exista o singura Carne a Domnului Nostru si un singur potir pentru impartasania cu Sangele Sau; un altar, un episcop cu preotii si diaconii. (Epistola catre filadelfieni, 3:2-4:1)

 

Orice credinta mântuieste?

Nu. Daca orice credinta ar mântui, daca budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul si orice alta credinta ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie sa vina Hristos. Caci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). Iata deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, ca cine nu crede în El piere. Si doar cel ce crede în El are viata vesnica. Deci, repetam, cei ce nu cred în Hristos se osândesc.

Cum se face, atunci, ca exista minuni in afara Bisericii, chiar si in religiile necrestine?

Minunile – daca ele sint cu adevarat de la Dumnezeu si nu de la Cel Rau – nu sint o dovada (sau nu neaparat) a bunatatii umane a celui care face minunea, ci o dovada a milei lui Dumnezeu.

De ce este necesara o credinta dreapta?

Nu putem aduce slava la ceea ce nu cunoastem, iar credinta cea dreapta inseamna adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Cei care nu au credinta cea dreapta nu pot sa-L preamareasca pe Dumnezeu in chip drept. Acestora dreptcredinciosii le spun, si nu din mindrie, ci din recunostere umila a comorii ce li s-a dat, “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim” (Ioan 4:22).

Dar protestantii nu cred si ei în Hristos? Doar mereu declara ca Îl iubesc foarte mult.

Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsa pe care si-o fac despre El. Hristos este Adevarul, si cel care vrea sa Îl iubeasca pe Hristos trebuie sa învete a iubi Adevarul. Cel care iubeste imagini false este pur si simplu idolatru; si nu poate fi numit crestin. Protestantii sunt idolatri. Cel ce are poruncile mele si le pazeste, acela este care ma iubeste (Ioan 14, 21). Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, si nici pe cele pe care le au nu le pazesc. Si, de vreme ce protestantii nu au învatatura adevarata despre Hristos si credinta pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciuna. Iar minciuna nu mântuieste, ci duce la moartea vesnica. Sa nu uitam ca Hristos este Adevarul! Deci nu poate fi partasie între Adevar si minciuna, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciuna. Si nici nu poate avea pe Hristos cel ce traieste în minciuna.

Biserica lui Hristos, prin care inteleg in exclusivitate Biserica Ortodoxa, este singura Arca a mintuirii. Daca, asa cum Sf. Nectarie de la Optina a spus, au existat oameni in afara Arcai lui Noe care n-au murit, atunci exista si oameni in afara Bisericii care vor fi mintuiti. Dar nu am spus ca toti cei din Arca se vor mintui, pentru ca unii pot sa se arunce in afara prin faptele lor rele. Si nici n-am spus ca cei care inoata spre Arca si n-au apucat sa urce pina sa moara nu ar putea fi mintuiti. Cine poate sa zica ca Dumnezeu cel Atotstapinitor, Cel care cunoaste inimile tuturor, n-ar putea sa-si intinda mina catre cei care, din ignoranta sau circumstante potrivnice, n-au reusit sa suie in Arca inainte ca noaptea mortii sa se lase peste ei, dar care in inimile si mintile lor jinduiesc dupa adevar? “Toate le nadajduieste” (1 Corinteni 13:7).

Din punct de vedere dogmatic, putem si trebuie sa afirmam ca, asa cum Sf. Ciprian al Cartaginei zice, “nu exista mintuire in afara Bisericii” (Sf Ciprian, Despre unitatea Bisericii). Domnul Hristos Insusi a spus si a intarit: “Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Si din nou: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).

Mai mult, daca noi ne presupunem in mod arogant mai “milostivi” decit Domnul Insusi si ne indreptatim sa-i “iertam” pe cei care traiesc in religii false sau erezii, nu numai ca pacatuim prin incalcarea credintei asa cum este ea exprimata in dogma, dar si prin lipsa de iubire, pentru ca ne facem vinovati de incurajarea acelora in eroare, dindu-le sperante false ca pot ramine in minciuna fara sa-si puna in pericol sufletele nemuritoare, lipsindu-i astfel de teama de Dumnezeu si de motivatie pentru a cauta adevarul, conditii care pot singure sa-i duca la mintuire.

Si ce vrei sa spui? Ca nu exista oameni buni si in celelalte Biserici?

Nimeni nu este bun decit numai Unul Dumnezeu” (Matei 19:17). Omul, in conditia sa cazuta, nu este si nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.” (Psalmi 13:1,3). Chiar si Apostolii au fost numiti rai de catre Domnul (Luca 11:13). Omul poate deveni bun numai prin unire cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Aceasta unire este posibila numai tinind poruncile, iar prima porunca este sa te pocaiesti si sa te botezi. Poti spune despre om ca este bun in sens real numai atunci cind el se pocaieste si primeste botezul, singurul botez, cel al Bisericii celei Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostolica, prin aceasta primind in el bunatatea lui Dumnezeu. “Bunatatea” celui cazut, a omului nebotezat nu este buna in ochii lui Dumnezeu, ci doar “vesmint intinat”, in cuvintele Prorocului Isaia (64:6). Numai in Biserica pacatul poate fi cunoscut, pentru ca vointa lui Dumnezeu a fost facuta cunoscuta in toata plinatatea ei numai Bisericii. Daca noi nu stim care este vointa lui Dumnezeu, atunci nici nu ne putem pocai asa cum se cuvine cind Ii incalcam vointa. Biserica este unicul spital in care primim si diagnosticul corect al bolii, si vindencarea de boala.

Nu este posibila iertarea pentru toti oamenii? Nu s-a pocait David chiar in psalmul pe care l-ai citat si n-a primit el iertare de la Dumnezeu?

Ba da, dar mintuirea nu inseamna numai iertarea pacatelor, ci si dobindirea sfinteniei, sfintenie “fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) si pe care o capeti numai prin tainele Bisericii, insa pe care o poti pierde daca nu duci o lupta ascetica constanta impotriva pacatului. Mai mult decit atit, pacatul originar poate fi sters numai in cristelnita.
Nici macar David nu a fost mintuit inainte de venirea lui Hristos. Chiar si patriarhul Iacob si-a anticipat mersul in Infern (Sheol) dupa moarte impreuna cu Iosif, fiul sau cel drept: “plangand, ma voi pogori in locuinta mortilor la fiul meu” (Facerea 37:35). Si toti acestia [dreptii Vechiului Testament], marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi [dreptii Noului Testament] ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea” (Evrei 11).

Dar ce se intimpla daca un pagin sau un eretic n-a cunoscut niciodata adevarul sau Biserica sau a intilnit numai reprezentanti pacatosi sau ignoranti ai Bisericii? Putem spune despre unul ca acela ca este orb si ignorant si, prin urmare, care nu pacatuieste?

Totul depinde de natura si de nivelul de ignoranta. Exista ignoranta voluntara si exista ignoranta involuntara. Daca n-ar exista ignoranta involuntara, Domnul nu ar fi spus de pe Cruce: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Iar rugamintea Sa a fost ascultata, pentru ca, in ziua Cincizecimii, Petru i-a indemnat pe evrei sa se pocaiasca, zicind: “stiu ca din nestiinta ati facut rau” (Fapte 3:17), dupa care mii s-au pocait si botezat. La fel, si Apostolul Pavel zice: “am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta” (1 Timotei 1:13). Numai ca, te rog sa observi, au raspuns adevarului atunci cind le-a fost prezentat, de unde rezulta ca ignoranta lor a fost involuntara si, prin urmare, scuzabila.

De cealalta parte, exista o impietrire a inimii, care il opreste pe om sa raspunda la semnele pe care Dumnezeu le face cu privire la adevarul Sau, semne exterioare si indemn inauntrul fiintei. Aceasta este ignoranta voluntara. Oamenii care sint impietriti in acest fel nu cunosc adevarul din cauza ca nu vor sa il cunoasca. Acest refuz incapatinat este ceea ce Domnul numeste “hula impotriva Duhului” (Matei 12:32), care nu va fi ieratata nici in veacul de apoi.

Dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?

Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Înca înaintea primului Sinod Ecumenic, Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea sa îl ierte pe Arie si sa ridice anatema pe care o daduse asupra acestuia. Sa luam aminte la raspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemnitat pentru ca l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceti voi sa ma înduplec la rugaciunile voastre si sa îl iert pe Arie care nu a vrut sa asculte învatatura mea si sa îsi vie în simtire? Daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat noaptea. Caci rugându-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit în temnita o lumina mare si L-am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânar ca de doisprezece ani, iar fata Îi stralucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era îmbracat cu o camasa alba de in, însa rupta de sus pâna jos, pe care o strângea la piept cu amândoua mâinile, acoperindu-si goliciunea Sa. Vazând eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere, rugându-ma Lui, am zis: „Mântuitorule,cine ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am câstigat cu sângele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti în sânul Bisericii, pentru ca are viclene si rele gânduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage sa îl ierti. Dar tu sa nu-i asculti si sa nu primesti în turma un lup în chip de oaie.

Asa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei si, daca ne-ar vorbi noua astazi, ne-ar spune acelasi lucru: sa nu ne lasam prinsi de ispita falsei iubiri fata de cei care surpa Biserica lui Hristos.

Nu este toleranta o forma de iubire? Si nu este tot ce-i ura nepermis crestinului?

Nu. Domnul Dumnezeu nostru este un Dumnezeu fierbinte. El asteapta ardoare de la noi – ardoare pentru ceea ce-i bun si ura pentru ceea ce-i rau. “Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96:10). Cea ce El uraste cel mai mult este lipsa de ardoare: “Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” … asa ca “sarguieste dar si te pocaieste” (Apocalipsa 3:15-16,19). Sf Grigore din Nyssa a scris astfel: “Cel ce face legea vietii ne-a indreptatit la un singur fel de ura. Vreau sa spun aceea fata de sarpe, si pentru nimic altceva nu sintem ingaduiti sa ne exercitam aceasta insusire de a uri, ci doar ca resursa impotriva raului” (Sf. Grigore de Nyssa, Scrisoarea a VII-a catre Eustathia, Ambrosia siBasilissa).

„Mireasa lui Hristos nu poate fi adultera, e incoruptibila si pura. Are o singura casa[…].. Oricine e despartit de Biserica si e legat de o adultera, e despartit de promisiunile Bisericii; cine a abandonat Biserica lui Hristos nu se poate astepta la recompensele Lui, este un strain, un profanator,un dusman. Nu mai poate sa-L aiba pe Dumnezeu drept Tata cel care nu are Biserica drept Mama.” Ciprian, Despre unitate, 251 i.Hr

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Mitr. Serafim de Pireu

Vladimir Moss

Biblia protestanta

În 1921, este efectuată o nouă traducere a Bibliei de către diaconul Dumitru Cornilescu. Acesta, în perioada efectuării traducerii, părăseşte Biserica Ortodoxă şi înfiinţează „Biserica Evanghelică Română”. Acest pas influenţează şi traducerea Bibliei, din care sunt eliminate, modificate pasaje, noţiunile incomode pentru protestanţi şi neoprotestanţi. Traducerea Cornilescu conţine numeroase greşeli, iar însuşi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de înţelesuri din traducerea ortodoxă. Traducerea acestuia este totalmente protestantizata.

Cititorul neavenit devine protestant prin simpla citire, caci sensurile sunt atat de deformate incat nici nu mai este nevoie de vreo explicatie exegetica protestanta. Cornilescu a cunoascut bine teologia ortodoxa – mai bine decat oricare alt protestant din toate vremurile – si a stiut cu abilitate sa o indeparteze prin traducere. Biblia sa este mai patrunsa de duhul sectar decat orice alta traducere protestanta engleza.

Intreaga traducere reflecta teologia protestanta: omul a cazut total si este indreptat total, ca printr-o hotarare. Se neaga rolul activ al omului, prin credinta prin iubire lucratoare, la mantuirea sa. Mantuirea obiectiva inlocuieste complet mantuirea subiectiva. Mantuirea subiectiva dispare cu totul.

 

Mantuire

Cea mai mare si mai importantă greşeală apare la traducerea cuvintelor cu privire la mântuire. În timp ce în traducerea ortodoxă este folosit un timp gramatical continuu – creştinii se mântuiesc – în traducerea lui Cornilescu scrie că acestia “sunt mântuiţi”, în spiritul învăţăturii protestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viata credinciosului si că este sigură. Originalul grecesc cuprinde un timp gramatical asemănător prezentului continuu din limba engleză – creştinii sunt mântuiţi (se mântuiesc) în cadrul unui proces duhovnicesc prin care vieţile lor sunt transformate (vezi si cuvintele Sf. Ap. Pavel despre alergarea către ţintă). Această traducere eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradictie cu cuvintele Apostolului Pavel, în care el afirmă că nu este mântuit si că încă aleargă după cunună. Verbul “a indrepta” (dikaioun) este ocolit, si inlocuit cu verbe la diateza pasiva (a fi socotit neprihanit, a fi iertat etc), care convin radicalismului protestant, caci verbul ‘a (se) indrepta’ prezinta o actiune de durata mai lunga si cu participarea omului, atunci cand e la forma reflexiva. De peste o suta de ori traduce Cornilescu dikaios (drept) cu neprihanit, dand impresia lipsei de pacat la crestini, adica la membrii sectei. Dikaios (drept) presupune indreptarea, lucrarea de sfintire a firii, prin conlucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. Neprihanirea neoprotestanta se obtine ca un dat de la Dumnezeu in schimbul credintei, ca un edict sau iertare si neputinta de a pacatui.

BO: Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Iacov 2,14-15

BP: “Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?”

 

BO: ”Stiind ca nu se indrepteaza omul din faptele Legii, nu, ci prin credinta lui Iisus Hristos, si noi in Iisus Hristos am crezut…”. Gal 2,16

BP: “Stim ca omul nu este socotit neprihanit,prin faptele Legii, ci numai prin credinta în Isus Hristos, am crezut si noi în Hristos Isus”.

Ca este gresita adaugirea “numai” a lui Cornilescu, rezulta si din contradictia in care intra cu Iacob 2, 24: ”Vedeti dar ca omul este socotit neprihanit prin fapte, si nu numai prin credinta.”

Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)

În zadar Cornilescu modifică pasajul: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: „Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.

Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

Sfanta Traditie

Altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la tradiţii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: “Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

Cuvântul tradus aici “învăţăturile” este cuvântul grecesc ‘paradosis’, acelaşi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult nişte porunci omeneşti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăţi împotriva tradiţiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşi sa tina tradiţia pe care au preluat-o de la el. Aceasta tradiţie era atât scrisa, cât si orală.Pana si versiunea New King James a tradus corect, numai Cornilescu, nu.

BO: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după traditia pe care aţi primit-o de la noi. II Tes 3,16

BC: Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Icoane

Textul ortodox “ruşinaţi cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu “ruşinaţi cei care se închina icoanei“. În Apocalipsa, “chipul fiarei” devine pentru Cornilescu “icoana fiarei”. Icoana e totuşi un termen care apare mult mai târziu. În textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu,însă,apare.

Fecioara Maria

BO: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” Matei 1,20

BP: “…Pe Maria, nevasta ta!

BO: Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc. Luca 11,28

BP: Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!”

BO: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Luca 1,29

BP: Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta.

BO: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Luca 1,30

BP: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

BO: “Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

BP: “Că iată de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita”.

Este o înjosire adusă Maicii Domnului. Verbul “a ferici” inseamna “a slavi”.

BO: “Bucură-te, cea plină de har”

BP: “Plecăciune ţie…”

In limba greacă scrie: “Berete” – bucură-te (în româneşte) – altă falsificare,pentru a nu recunoaste harul Sfintei Fecioare!

BO: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? Înca n-a venit ceasul Meu. Ioan 2,4

BP:  Isus i-a raspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit înca ceasul.

Nasterea de sus

În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discuţia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: “Dacă nu se naşte cineva de sus, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză şi franceză ale Bibliei (neoprotestanţii îl laudă totuşi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie “dacă nu se naşte cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a naşterii din nou a creştinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii. Textul original grecesc – gennisi anothen – înseamnă “să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân, Cornilescu adaugă de la sine “…din nou”.

Mia de ani

În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre „mii de ani”, Cornilescu traduce „o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a „împărăţiei de o mie de ani”.

Ierarhie

La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: “dar Iisus are o preoţie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie “Dar El, fiindcă rămâne “în veac”, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanţi pentru a justifica necredinţa lor faţă de succesiunea apostolică.

La I Tim 3,1: “De doreşte cineva să fie Episcop…”

BP : ”.. .să fie episcop”‘ cu explicaţia, episcop=privighetor, supraveghetor.

În Biblia ortodoxă, găsim cuvântul preot sfinţit de apostoli. La protestanti, cuvântul preot=bătrân, deci un om oarecare de rând, mare greşeală. Preotul este preot pus de sfinţii Apostoli. Vezi Iac 5, 14.

BO: „Cand vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada” II Tim 4,13

BP: „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa„.

FELÓN, feloane, s.n. Pelerină scurtă pe care preotul o îmbracă (pe cap) peste celelalte veșminte, când oficiază slujba.

Sfinti

“Laudati pe Domnul intru sfintii lui” (Ps 150,1) devine, pentru protestanti, ”Laudati-l In Locasul Lui cel sfant”.

BO: Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfânt. II Petru 1,21

BP: Caci nici o prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt.

Secte

BO: Ma mir ca asa degraba treceti de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la alta Evanghelie,CARE NU ESTE ALTA, decât ca sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un înger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! Gal 1,6-8

BP: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.Nu doar că ESTE O ALTA Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

Din traducerea ortodoxa, rezulta ca Sfantul Apostol ne avertizeaza ca exista prooroci mincinosi care vorbesc de ACEEASI Evanghelie, dar ii modifica interpretarea. (asa cum si protestantii au aceeasi Evanghelie, dar cu interpretari diferite)

Din traducerea lui Cornilescu, rezulta ca prooroci mincinosi sunt doar aceia care propovaduiesc ALTA Evanghelie (adica paganii). A se observa si diferenta dintre ‘sa schimbe’/’sa rastoarne’.

Erezii

BO: Iar faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, …, eresuri,…; cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu. Gal 19,20

Cornilescu prefera sa foloseasca, in loc de eresuri,”certuri intre partide”. Lasand la o parte faptul ca expresia e ambigua, aceasta sugereaza ca sectele pot exista, dar ca nu trebuie sa se certe intre ele. Apostolul spune cu totul altceva.

EREZÍE, erezii, s.f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă.

 

Ascultarea de preoti

BO: Deci ei, trimisi fiind de Biserica, au trecut prin Fenicia si prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor si faceau tuturor fratilor mare bucurie.

BP: ”Dupa ce au fost petrecuti de Biserica pâna afara din cetate, si-au urmat drumul prin Fenicia si Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; si au facut o mare bucurie tuturor fratilor.” Fapte 15,3

Deoarece “a fi trimis de Biserica” include o Biserica vizibila, cu trepte ierarhice (mai exact, o preotie sacramentala), Cornilescu prefera sa dea de inteles ca totalitatea credinciosilor i-au condus pe cei trimisi pana in afara cetatii. Se contrazice cu un alt verset: “Cum voi propovadui, de nu voi fi trimis?”.

 

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate – „un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul „Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!

În ceea ce priveste calitatea de „teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept „teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.

După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea „Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul protestantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună pentru a sminti ortodocsii.

Surse:

Bogdan Mateciuc

Biblia sectara si Biblia ortodoxa

Harul si Sfintele Taine

 

Eroarea din inima credinţei protestante este aceasta: credinţa protestanţă nu ştie în mod real cum – în orice caz coerent – să se elibereze de raţionalizare, să deschidă uşa şi să-L trăiască pe Iisus. Iată ce-i face pe protestanţii devotaţi să caute permanent revigorare. Iată ce-i face să meargă la librăriile creştine, să caute titluri care promit să deschidă secretul către o relaţie profundă cu Dumnezeu. Tânjesc după o experienţă de zi cu zi a bogăţiei Prezenţei vii a lui Hristos. Dar credinţa lor nu le poate da asta.

Cred că toţi vom spune că cele mai bogate experienţe ale noastre cu Dumnezeu sunt simţite în inimile noastre, iar nu gândite în minţile noastre.
Atunci de ce acele momente preţioase împreună cu El se şterg? De ce nu durează? Asta pentru că raţionalismul protestant ne învaţă  că drumul spre a-L întâlni în mod real pe Hristos este să studiezi despre El. Aşa că, mai devreme sau mai târziu, credinciosul protestant trebuie să-şi întoarcă atenţia de la Hristos Care este pur şi simplu acolo către Iisusul interpretărilor scripturistice. În termenii analogiei mele, se întoarce de la Hristos care stă la uşă la Hristosul din dosar.  Credinciosul protestant continuă să ţină închisă uşa pentru Persoana lui Hristos, pentru a se concentra pe ideea de Hristos.

Ce le permite creştinilor ortodocşi să aibă o întâlnire vie cu Dumnezeu? Tainele Bisericii – acele ritualuri binecuvântate de slăvire a lui Dumnezeu prin care atingem Persoana vie a lui Hristos. Oricine merge pe calea sacramentală pe care Biserica adevărată a mers de la Cincizecime până în ziua de azi ajunge să-L cunoască pe Iisus Hristos ca un „Iubit ceresc” real şi apropiat.

Mantuirea noastra, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este in raport de intalnirea noastra cu Mantuitorul, care este calea, adevarul si viata si care ne spune ca: „Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine” (Ioan 14, 6).

Or, aceasta ar insemna ca, odata cu inaltarea Mantuitorului la cer, legatura noastra cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garantie a mantuirii ar inceta, ar disparea. Cuvintele Mantuitorului spun insa clar: „Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi” (Ioan 16, 7), si aici, si in cele ce urmeaza acestui verset, ni se reveleaza pentru prima oara importanta Sfintelor Taine pentru mantuirea noastra, Taine – de data aceasta in sensul restrans al cuvantului – in sensul de sacramente crestine.

Harul Duhului Sfant, trimis de Mantuitorul Apostolilor Sai si prin ei Bisericii Sale, are misiunea de a invata toate si a aduce aminte de toate cele spuse si faptuite de Mantuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Taine va face simtita prezenta Mantuitorului fata de toti oamenii: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).

Absenta intalnirii vizibile cu Mantuitorul va fi implinita de Harul revarsat in Sfintele Taine, care sunt o permanenta sarbatoare a Cincizecimii pentru sufletele credinciosilor, sarbatoare cu reale urmari ontologice.

Dar asteptarea „intalnirii depline” poate fi inteleasa numai prin faptul ca noi si acum il intalnim pe Domnul cel preamarit, caci El face vizibila si palpabila intre noi prezenta Sa harica, activa, prin Sfintele Taine”.

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu, care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos sunt următoarele:
1. Botezul. 2. Mirungerea. 3. Împărtăşania (cuminecătura). 4. Spovedania (Pocăinţa). 5. Preoţia (Hirotonia). 6. Nunta (Căsătoria). 7. Maslul.

Tainele absolut necesare pentru mantuire sunt Botezul, Mirungerea, Pocainta si Impartasania, fiecare din ele constituind trepte, etape, pe care trebuie sa le strabata fiecare credincios in stradalnica epectaza, pentru dobandirea cununii fagaduite de Mantuitorul (Filip. III, 13-14).

 

Deci, Sfintele Taine sunt lucrari vizibile, acte personale ale Mantuitorului, in vizibilitate pamanteasca, prin mijlocirea carora „ne intalnim cu Omul preamarit Iisus” si prin care venim „in contact viu cu misteriul cultic sfintitor al lui Hristos”.

Valoarea si importanta lor deosebita (pentru mantuire rezida in caracterul lor mai mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra credinciosului. Ele sunt si simboluri, dar mai mult decat atat; ele sunt simboluri in sensul in care simbolul este domeniul in care „vazutul este o parte a nevazutului si ca atare il cuprinde, caci o parte poate reprezenta intregul, pe baza participarii: de pilda, capul este trupul intreg”.

Important, in Sfintele Taine, este nu numai faptul de a preinchipui, dar si de a cuprinde o anumita putere, o anumita forta ce lucreaza asupra fiintei omenesti si anume aceea a harului care se pogoara asupra credinciosului.

Faptele Mantuitorului sunt fapte savarsite cu putere dumnezeiasca, mantuitoare prin trup, Sfintele Taine care se savarsesc intru pomenirea Lui ne vor impartasi aceeasi putere divina, mantuitoare a Iui Hristos. Mai mult decat atat, sacramentele crestine nu au ca scap obtinerea bunurilor naturale ei a celor spirituale, ele fiind o anticipare si o pregustare a realitatilor eshatologice.

Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preinchipuie ci si afirma realitatea legaturii intre om si Dumnezeu, prin harul si actiunea lui asupra credinciosului, actiune transfiguratoare si desavarsitoare.

Sfintele Taine desavarsesc lucrarea de propovaduire a Cuvantului lui Dumnezeu prin care suntem chemati la unire cu Hristos. Prin ele, ne impartasim de puterea lui Hristos si chiar mai mult ni se comunica El insusi unindu-Se real cu noi. Ca si Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credinta, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconstient, la radacinile constiintei noastre”, fapt care depaseste capacitatea noastra de a simti imediat puterea comunicata.

Propovaduirea invataturii crestine, a Cuvantului lui Dumnezeu revelat, nu face altceva decat sa pregateasca sufletul credincios pentru primirea mai rodnica a harului comunicat in Sfintele Taine.

Intre Cuvant si Sfintele Taine exista o interdependenta si o reciprocitate care le face sa se completeze, sa se implineasca intre ele. Credinta sadita prin cuvant indeamna si face apt pe om pentru primirea sfintelor taine, iar primirea sfintelor taine intareste credinta, o lumineaza, o face vie. Harul Duhului Sfant revarsat prin Taine intareste cunoasterea noastra prin credinta, ne conduce pe calea adevarului catre viata, sfintindu-ne in eforturile noastre pe aceasta cale.

Sfintele Taine sunt acte care transforma, pentru ca transformarea este tinta reala a lui Dumnezeu in actele Sale mantuitoare. Un teolog rus arata ca trebuie sa aflam ultimul inteles al ideii ortodoxe de mantuire in sarbatoarea Schimbarii la fata (a transfigurarii).

Sfintele Taine sunt acte care transfigureaza chipul desfigurat al omului cazut in pacat. Acest inteles il are si textul Sfantului Apostol Pavel, care sptme: „Privind ca in oglinda, cu fata descoperita, Slava Domnului ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Si intr-adevar, Sfintele Taine sunt oglinda prin care privind cu credinta, dar si cu fata descoperita, ne impartasim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, caci noi, ca fiinte create „dupa chipul” lui Dumnezeu, suntem chemati sa devenim „chip” a lui Dumnezeu, hristosi (Rom. VIII, 29) sa ajungem la asemanarea cu El.

Sfintele Taine sunt cele prin care noi capatam puterea ca sa urmam Domnului pe muntele Taborului, din slava in taina, din slava in slava. Dar intalnirea cu fiecare Sfanta Taina presupune o pregatire prealabila, caci pregatirea si implinirea este ceea ce da ritm vietii Bisericii. Efort si bucurie, straduinta si sarbatoare, intre aceste doua puncte se desfasoara intreaga viata crestina.

Sfintele Taine sunt durerile (II Cor. VII, 9-10) si bucuriile prin care Hristos ia chip in noi. Astfel, devenim si noi impreuna, dar si fiecare in parte, trup tainic al Mantuitorului nostru. Devenim toti temple ale Duhului Sfant (I Cor. VI, 19) dar si toti impreuna un trup tainic in inteles de Biserica. Prin Sfintele Taine devenim totodata hristofori, prin participarea noastra ca parti la intreg.

Despre Sfintele Taine se poate spune ceea ce Mantuitorul spunea despre Sine; ele sunt: „Calea, Adevarul si Viata”, pentru ca El insusi este in ele, cu puterea Sa. Prin calea deschisa de ele ajungem la realitati mantuitoare care duc la viata vesnica (Ioan, XVII, 3). In ele aflam pe Hristos mereu prezent in jertfa Sa si in slava Sa cea de dupa Inviere, il aflam credincios fagaduintelor Sale facute Sfintilor Apostoli si prin ei tuturor oamenilor: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).

Sfintele Taine sunt sinteza cea mai minunata a pedagogiei divine pornite in cautarea oii celei pierdute, omenirea cazuta in pacat. Ele sunt o scara a lui Iacov ce duce catre Dumnezeu, cu puterea coborata de Ia El, dar si cu participarea efortului nostru de zi cu zi. Toate tainele invataturii crestine si cu atat mai mult Sfintele Taine isi au radacina in Mantuitorul Iisus Hristos, ca unic si originar Sacrament, Taina din care izvorasc toate si in care se rezolva toate.

Sfantul Apostol Pavel si impreuna cu el Sfintii Parinti vad in Hristos, Taina originara, Izvorul Tainelor: „Taina lui Hristos e tot una cu Hristos”. Intruparea Mantuitorului, chenoza e o taina care covarseste mintea (Fil. II, 5-9). Insusi Hristos este o taina, care a fost ascunsa neamurilor, dar s-a descoperit noua acum (Rom. XVI, 25).

Dupa cum prin taina intruparii Mantuitorului care este Fiul lui Dumnezeu si chipul Tatalui, ni se descopera Dumnezeirea care altfel ar fi ramas o taina de nepatruns pentru noi, tot asa Sfintele Taine constituie tot atitea trepte de urcus duhovnicesc, de crestere neincetata in cunoasterea, in trairea deplina, in unirea cu Fiul Sau intrupat, rastignit si inviat.

Dupa cum intruparea inseamna intr-un fel biruirea distantei dintre noi si Dumnezeu, taina ei punandu-ne in legatura cu Dumnezeirea, tot asa, analogic si real, Sfintele Taine inseamna biruirea distantei in timp si spatiu dintre noi si Mantuitorul, o continua apropiere a noastra de El, de puterea Sa, de harul Sau.

Surse:

Matthew Gallathin – Insetand dupa Dumnezeu

Emanuel Banu

Cum ne mantuim?

Rãspunsul pe care îl dau protestantii sau neoprotestantii la aceastã întrebare este o continuare a conceptiei lor juridice cu privire la mântuire. Dacã jertfa lui Hristos a avut caracterul unei tranzactii legale, în care s-a plãtit pentru o anumitã vinovãtie prin executarea unei pedepse, atunci primirea acestei mântuiri este tot o tranzactie legalã, în care omul trebuie sã semneze printr-un act bine stabilit în timp. Acest act este descris prin diferite expresii, cum ar fi „si-a predat viata lui Dumnezeu”, „L-a primit pe Hristos în inima lui” sau „L-a primit pe Hristos ca mântuitor personal”. Înainte de acest act, omul este pierdut. Dupã acest act, omul este mântuit.

Iatã cum descrie Iosif Ton, în cartea sa, Sã ne cunoastem crezul, o experientã tipicã de acest gen, în cazul lui Dumitru Cornilescu:

„Traducând Epistola cãtre Romani, a înteles într-un moment calea mântuirii. El a priceput cã, desi era preot-cãlugãr, el nu era mântuit pentru cã niciodatã nu-L primise pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci s-a aplecat pe genunchi, s-a predat Domnului, L-a primit ca Mântuitor si o mare bucurie a pus stãpânire pe inima lui. Apoi a început sã spunã si altora despre calea mântuirii. Fratele Cornilescu s-a pocãit, apoi a fost dat afarã din Biserica Ortodoxã.”

Acest scurt pasaj are anumite implicatii cu caracter polemic, încercând sã dovedeascã faptul cã (1) un preot sau cãlugãr nu este mântuit decât dacã are o experientã tipicã neoprotestantã si (2) cã Biserica Ortodoxã nu sufera în interiorul ei oameni cu adevãrat pocãiti. Lãsând la o parte continutul polemic, observãm caracterul clar juridic al acestei experiente, în care omul îsi depune semnãtura pe actul mântuirii.

Dar aceastã descriere a „experientei mântuirii” ridicã o serie de întrebãri. Dacã un cãlugãr renuntã la lume si din dragoste jertfitoare pentru Dumnezeu îsi dedicã întreaga viatã rugãciunii si slujirii Lui, este oare posibil ca el sã nu fie mântuit pentru cã nu a avut un moment în care „a invitat pe Hristos în inima lui” ? Ce se poate spune despre milioanele de credinciosi care de-a lungul veacurilor L-au iubit pe Dumnezeu dar nu au cunoscut practica neoprotestantã a rugãciunii de predare? A fost oare Biserica lui Hristos un esec total timp de 1600 de ani pentru cã nu a cunoscut aceastã practicã neoprotestantã? Se aflã oare în iad martirii din timpul persecutiei lui Diocletian pentru cã au fost botezati ca prunci si au crezut toatã viata, fãrã a avea o experientã de convertire? 

Atât Scriptura cât si traditia milenarã a Bisericii ne prezintã o conceptie mult mai bogatã cu privire la primirea mântuirii. Conceptia neoprotestantã este seducãtoare prin logica ei, dar sãrãceste si forteazã învãtãtura Scripturii. Neoprotestantii pun un semn de identitate între convertire si mântuire. Dar convertirea este un asentiment mintal, un eveniment necesar în viata celor care nu L-au cunoscut niciodatã pe Hristos. Ea reprezintã doar un început de drum. Multe din experientele descrise în Faptele Apostolilor sunt experiente de convertire pentru cã acolo este vorba de o lume care nu stia nimic despre Hristos. Convertirea era necesarã pentru cei care fuseserã farisei sau pãgâni. Era normal ca la un anumit moment acestia sã-si schimbe conceptiile, sã fie convertiti.

De ce avem nevoie de mântuire? Pentru cã în mod natural ne aflãm în pãcat si în moarte si suntem despãrtiti de Dumnezeu. Mântuirea înseamnã întoarcere cãtre viatã, unire cu Hristos si transformare a naturii noastre, transformare care se face numai prin puterea lui Dumnezeu, dar cu acordul si colaborarea omului. Aceastã transformare a devenit posibilã prin lucrarea de mântuire a lui Hristos.

Indreptatire si sfintire

Protestantii si neoprotestantii vãd o deosebire esentialã între îndreptãtire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptãtirea este un act exterior fãcut de Dumnezeu de la distantã, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În aceastã conceptie, îndreptãtirea este pur exterioarã si nu afecteazã natura omului. În ultimã instantã, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.

Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului sã fie schimbatã. Protestantii vãd aceastã schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea opereazã, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.

Dar Scriptura nu separã îndreptãtirea si sfintirea în acelasi fel. Cele douã apar împreunã ca o singurã lucrare care afecteazã fiinta omului. De multe ori, confuzia apare dintr-o citire gresitã a Epistolei cãtre Romani, în care Apostolul Pavel foloseste, în mod repetat, termenul de îndreptãtire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversã cu iudeii timpului sãu, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazatã pe faptele legii. Iudeilor care declarau cã sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le rãspunde cã îndreptãtirea noastrã se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptãtire, dar le rãstoarnã argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptãtirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamicã ce se primeste prin credinta care implicã o participare a omului. Îndreptãtirea este un proces care se dezvoltã în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.

  • În Romani 1:5, Apostolul Pavel ne spune cã el cheamã neamurile nu doar la credintã, ca o adeziune la o doctrinã, ci la ascultarea credintei.  Aceastã ascultare implicã un efort personal.
  • În Romani 6:12, Pavel ne îndeamnã, „Deci sã nu împãrãteascã pãcatul în trupul vostru cel muritor, ca sã vã supuneti poftelor lui.” Din nou, este vorba de o ascultare care cere efort personal, nu doar o adeziune sau o invitatie a lui Hristos în viata noastrã.
  •  În Romani 8:17, Pavel introduce o conditie a mântuirii care transcende acordul mintal. „Si dacã suntem fii, suntem si mostenitori – mostenitori ai lui Dumnezeu si împreunã-mostenitori cu Hristos, dacã pãtimim împreunã cu El, ca împreunã cu El sã ne si preamãrim.”
  • În 1 Corinteni 1:30, Pavel uneste sfintirea si justificarea si ne aratã cã le primim prin unirea cu Hristos: „Din El, dar, sunteti voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a fãcut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rãscumpãrare.”
  • Îndreptãtirea si sfintirea sunt alãturate si în 1 Corinteni 6:11: „Dar v-ati spãlat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru.” Sfintirea si îndreptarea nu apar ca fiind esential diferite.
  • În Galateni 5:5, Pavel foloseste termenul de îndreptãtire într-un sens dinamic, diferit de sensul static dupã care am fi declarati drepti în urma unei tranzactii legale. El scrie „Cãci noi asteptãm în Duh nãdejdea dreptãtii din credintã.” Aceasta înseamnã cã îndreptãtirea este ceva care se dezvoltã în noi prin prefacerea firii noastre si participarea la firea divinã, prin Duhul Sfânt.
  • În Filipeni 2:12, Pavel ne îndeamnã, „cu fricã si cu cutremur lucrati mântuirea voastrã”. Aceasta exclude conceptual protestant dupã care am fost mântuiti odatã pentru totdeauna prin actul precis al invitãrii lui Hristos în viata noastrã.   

Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptãtirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodatã de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separatã de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capãtã prin justificarea declaratã de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptãtirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucreazã în tot cursul vietii.

Fiind posibilã numai în urma lucrãrii lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumãrate texte care vorbesc despre acest efort.

  • În Predica de pe Munte, Hristos vorbeste despre schimbarea firii umane si nu despre un acord mintal. Toate fericirile se referã la o schimbare a naturii, nu la acordul mintal. Hristos promite binecuvântarea divinã pentru cei care manifestã o schimbare în natura lor. Acestia sunt cei umili, blânzi, milostivi si cu inima curatã.
  • În ce priveste acordul mintal, Hristos declarã, „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri.”. Conditia nu este nici mãcar sinceritatea, ci conformarea la voia Tatãlui. Cu alte cuvinte, recunoasterea mintalã a lui Hristos ca Domn nu este suficientã.
  • Hristos ne învatã de asemenea cã mântuirea cere un efort personal. „Din zilele lui Ioan Botezãtorul pânã acum împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã si cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Matei 11:12.
  • Apostolul Petru ne îndeamnã în 2 Petru 1:5-11 sã ne dãm toatã silinta … pentru a primi din belsug intrare în împãrãtia lui Dumnezeu. Si aici mântuirea apare ca un proces a cãrui rezultat final este intrarea din belsug în împãrãtia lui Dumnezeu.

Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul urmãtor:

… mântuirea este mai mult decât o schimbare externã a statutului nostru juridic, si mai mult decât o „imitare a lui Hristos” prin comportarea noastrã moralã. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atot-cuprinzãtoare a umanitãtii noastre. A fi mântuit înseamnã a participa cu toatã natura noastrã la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnã a afirma clar si într-un mod realist, „Viata Lui este a mea.”

Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de „primire a lui Hristos în inimã”, ci este un proces de o viatã, care cere cooperarea si efortul omului.

Credinta si faptele

Mântuirea se primeste prin credintã. Dar distinctia pe care protestantii si neoprotestantii o fac între fapte si credintã este pentru ortodocsi lipsitã de sens. Într-adevãr, ne întrebãm, asemenea lui Iacov în Epistola sa, ce înseamnã credintã fãrã fapte? Este un nonsens. Toate exemplele de credintã pe care le gãsim în Scripturã sunt exprimate prin fapte. Credinta adevãratã este întotdeauna credinta faptelor. Dar nici faptele fãcute în afara credintei nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu.  Credinta si faptele nu sunt separate, nici nu decurg una din alta într-o legãturã de cauzã si efect, ci sunt concomitente.  Ele se aflã, dupã cum spun teologii ortodocsi, într-o relatie de sinergie. Una nu poate avea loc fãrã cealaltã. Asa cum natura umanã si cea divinã a lui Hristos se aflã într-o relatie de sinergie, tot asa si faptele si credinta. A fi mântuit prin credintã nu înseamnã a fi mântuit în urma unui proces mintal, prin acceptarea chiar sincerã a unei afirmatii, ci în urma credintei care se manifestã prin fapte.

În acelasi timp, Ortodoxia respinge ideea cã faptele bune ne-ar crea merite prin care sã fim mântuiti. Conceptul de „merit” are o bazã juridicã, legalã, pe care am vãzut cã Ortodoxia o respinge. Orice idee cã omul si-ar putea reduce vina prin meritele faptelor bune este strãinã de gândirea ortodoxã. Si totusi faptele sunt importante, dar nu pentru „meritele” lor, ci pentru puterea pe care o au de a ne transforma. Efortul credinciosului de a face fapte bune duce în el însusi la îndumnezeirea omului, la împãrtãsirea naturii divine. Faptele sunt importante în mântuirea noastrã nu prin meritele pe care le-ar câstiga pentru noi, ci prin transformarea interioarã pe care o produc în noi.

Sf. Serafim din Sarov dã o explicatie foarte frumoasã a importantei faptelor. El spune, folosind un limbaj metaforic, cã prin faptele noastre bune noi „cumpãrãm Duh Sfânt”. Asemenea unui negustor care vinde lucrurile de care nu are nevoie si cumpãrã altele mai de pret, tot asa si noi ne golim de noi însine, ne debarasãm de egoismul nostru si primim mai deplin Duhul Sfânt în viata noastrã. Golirea noastrã de natura pãcãtoasã prin practicarea faptelor bune are ca urmare umplerea de natura divinã. Faptele noastre bune nu au ca scop acumularea de merite, ci transformarea fiintei noastre si implicit progresul pe cale mântuirii. Nu este vorba de o stare juridicã, ci de una ontologicã, care tine de fiinta si natura noastrã.

Când Pavel a scris ca prin credinta suntem mântuiti, nu prin fapte, el argumenta împotriva conceptiei fariseice care implica aceeasi acumulare de merite, complet divortata de starea interioara a inimii. Faptele fariseilor erau „desavârsite” pâna acolo încât ei plateau zeciuiala din cimbru sau marar. Ei credeau ca faptele legii sunt suficiente pentru mântuire. Împotriva acestei conceptii s-a ridicat Pavel, dar el nu a afirmat niciodata ca suntem mântuiti „numai” prin credinta. Doctrina lui Luther despre „numai prin credinta” contrazice imediat textul atât de clar din epistola lui Iacov, care subliniaza importanta faptelor. „Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are?” întreaba Iacov. Aceasta l-a deranjat pe Luther, care a cerut excluderea Epistolei lui Iacov din Canonul Noului Testament, împreuna cu Epistola lui Iuda si cartea Apocalipsei, cat si introducerea sintagmei  „numai prin credintă” in Epistola catre Romani, cu toate că „numai” nu exista în textul original.

 

Sa vedem cateva versete in care se vorbeste de necesitatea faptelor de credinta:’

  • Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Evr 12,14
  •  Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Iacov 2,14
  •  Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. Matei 11,12
  •  Şi dacă dreptul abia  se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? Pentru aceea, şi cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind fapte bune. I Petru 4,18-19
  •  Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Matei 16,27
  • Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Romani 2,13
  • Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Matei 19,16-19
  •  Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Matei 7,26-27
  •  Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori… Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)
  •  [Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui… Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii… căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.(nu obtinuta,ci mai aproape). (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)
  •  Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Matei 22,14
  •  Iar el – din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege? Romani 2,27
  • Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor. I Tim 5,24
  • 1 Cor. 9:25 – Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.
  • Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. I Cor 6,9-10
  •  „Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).”
  •  Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: Viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune,  Iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie. Romani 2,6-9
  •   „Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii.” Mat 12,36
  •  Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)
  •  Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)
  •  Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble… I Ioan 2,6
  • Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa,  La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia;  La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.  Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult. Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată.  Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. (II Petru 1)
  • Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Luca 8,14
  •  Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.  (Mat. 7:1-3)
  • Nevoiti-va sa intrati prin poarta cea strâmta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea. (Luca 13:23-24)
  • Si pentru ce Ma chemati: Doamne, Doamne, si nu faceti ce va spun?  (Luca 6: 46);
  • Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.  41. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;  (Mat. 25:40,45)
  • Că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”.  Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre. I Petru 1,16-17
  • Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Apoc 2,5
  •  Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Apoc 2,19
  •  Eu sunt Cel care cercetez rănunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre. Apoc 2,23
  •  Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu.  Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Apoc 3,2-3
  •  Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Apoc 3,15
  •  Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; Apoc 4,6

Atunci, de ce pare ca, in Epistola catre Romani, Sf Pavel sustine mantuirea doar prin credinta?

Raspunsul este simplu. Acesta se refera la mantuirea obiectiva.

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă). Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee – unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.

Cei mai multi neoprotestanti nu neagă importanta faptelor bune, dar ei afirmă că ele sunt doar o consecintă a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune.

Mai este nevoie sa spunem ca niciodata nu a existat asa ceva?

Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostoleasca de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) si dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a gresit totusi, chiar si dupa Pogorârea Sfântului Duh! Cum a gresit? Din nestiinta? Nu! Fatarnicindu-se (Galateni 2, 11-16).

Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?
Iar când Chefa [adica Petru] a venit în Antiohia, pe fata i-am stat împotriva, caci era vrednic de înfruntare. Caci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea si se osebea, temându-se de cei din taierea împrejur. Si, împreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, încât si Barnaba a fost atras în fatarnicia lor. Dar când am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: daca tu, care esti iudeu, traiesti ca pagânii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagâni sa traiasca ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri. Stiind însa ca omul nu se îndrepteaza din faptele Legii, ci prin credinta în Hristos Iisus, am crezut si noi în Hristos Iisus, ca sa ne îndreptam din credinta în Hristos, iar nu din faptele Legii, caci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).”

Iar Mantuitorul ne indeamna: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”.

Iata deci ca nu exista, chiar la sfinti, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, nascocit de protestantism.

Este adevarat ca Sf Ioan spune, in prima sa epistola 5:18, ca cine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste; dar mai spune si ca nu pacatuieste, deoarece se pazeste pe sine: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat” (II Ioan 1,8). In Ioan 1:18, acesta afirma clar ca Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Iata cum se dovedeste ca Legea nu este de folos spre îndreptare si ca nu se cuvine a fi tinuta de crestin. Si, totodata, se arata si ca si sfintii pot cadea în greseala. În acest fel se vadesc a fi mincinoase cuvintele despre „mântuirea din credinta, fara fapte”.

Siguranta mantuirii

Unii protestanti afirmă că mântuirea poate fi câstigată si pierdută. Dar aceasta creează o situatie paradoxală, în care ieri am fost mântuit, astăzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou să fiu mântuit.  Altii afirmă că odată câstigată, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnă aceasta că nu există apostazie? Experienta umană confirmă posibilitatea apostaziei. Este absurd să credem că cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împărătia cerurilor.

Mântuirea fiind un proces, nu un eveniment, este absurd sã spunem „Acesta este mântuit” sau „Acesta nu este mântuit”.  Starea de mântuire a omului o decide Dumnezeu, Care priveste din perspectiva vesniciei la întreaga viatã a omului si lastarea lui atunci când acesta trece din aceastã viatã.

  • Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. (Matei 10:22)
  • Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete, Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi. Luca 12,45-46
  • Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. I Cor 10,12
  • În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.
  • Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii… Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei…  si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)
  • Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.
  • Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Apoc 2,26
  • Iata, vin ca un fur. Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui! Apoc 16,15
  • Caci ne-am facut partasi ai lui Hristos, numai daca vom pastra temeinic, pâna la urma, începutul starii noastre întru El. Evr 3,14
  • Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc. Luca 3,9
  • Vezi deci bunatatea si asprimea lui Dumnezeu: Asprimea Lui catre cei ce au cazut în bunatatea Lui catre tine, daca vei starui în aceasta bunatate; altfel si tu vei fi taiat. Rom 11,22
  • Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii. (deci numele cuiva poate fi sters din cartea vietii). Apoc 4,5
  •  1 Cor. 9:24-27 – Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer,  Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic.

Pavel recunoaste ca, daca nu se antreneaza suficient, poate deveni “netrebnic”. In limba greaca, e folosit cuvantul “adokimos”, care inseamna “rupt de Hristos, renegat”. Folosit in Biblie, acest cuvant se refera, mereu, la cei condamnati de Dumnezeu. Nu are nici o legatura cu mai putine premii. De exemplu: Rom. 1:28; Titus 1:16; 2 Tim. 3:8; Heb. 6:8; 2 Cor. 13:5-7. Deci, Pavel credea ca isi poate pierde mantuirea. De ce,daca Pavel crede asta, protestantii nu cred ca si-o pot pierde?

Cand Pavel spune ca doar unul ia premiul, foloseste cuvantul “brabeion”.  Cuvantul are, mereu, o implicare soteriologica. De exemplu, vezi Fil. 3:14,unde “premiu” inseamna chemarea in Imparatie.

Mai departe, vedem ca Sf Ap Pavel are nadejdea mantuirii, ci nu siguranta mantuirii.

  •  Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Rom 5,2
  • Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Rom 5,5
  • Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,  Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,  Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi.  Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.  Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit,  Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus. Fil 3,9-14
  • După aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; Fil 1,20
  • Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră. I Tim 1,1
  • Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte. Tit 1,2

Odată mântuiti, cu biletul către cer în mână, de ce ne mai lasă Dumnezeu să asteptăm? Lumea acesta va trece oricum si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este că Dumnezeu ne lasă în viată pentru a-i aduce si pe altii la El. Aceasta explică de ce în lumea neoprotestantă se pune un accent mult mai mare pe evanghelizare iar nu pe căutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desăvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor după mântuire complet ratată?

Conceptia maximala cu privire la mantuire

Dacã mântuirea ar fi salvare de iad si bilet de intrare în cer, atunci ar fi natural sã ne întrebãm „Care sunt conditiile minime pentru a fi mântuiti?” De cele mai multe ori, protestantii sau neoprotestantii rãspund exact la aceastã întrebare atunci când descriu mântuirea, spunând „Singura conditie a mântuirii este credinta în Iisus Hristos”.  Ei insistã asupra învãtãturii lor cã faptele bune, Biserica, tainele, liturghia si icoanele nu sunt necesare mântuirii, sau sunt chiar dãunãtoare, pentru cã abat pe om de la „puritatea” credintei simple în Domnul Iisus.

Dar dacã mântuirea este unirea cu Hristos si îndumnezeirea omului, atunci întrebarea este alta: „Care sunt toate lucrurile care îmi ajutã sã fiu mântuit?”. Scriptura si Traditia ortodoxã oferã un rãspuns amplu la aceastã întrebare. Acest rãspuns cuprinde toate acele aspecte pe care protestantii le resping. Pentru ortodocsi nu numai credinta, dar si faptele bune, Biserica, liturghia, preotii, icoanele, rugãciunile, posturile si asceza, toate au un rol în mântuirea omului.

Protestantii întrebã, „Ce nevoie aveti de icoane?” sau „Ce nevoie aveti de preoti sau de liturghie?” Ortodocsii rãspund, „Toate acestea sunt date pentru mântuirea noastrã, pentru cã ne ajutã sã ne unim cu Hristos, sã ne curãtim inimile, sã ne transformãm si sã primim natura divinã.”

Cineva a spus odatã, „Preocupare excesivã pentru salvarea de iad este o urâciune.” Ortodoxia ne învatã nu atât sã scãpãm de iad, cât sã ne unim cu Hristos.

În conceptia ortodoxã, omul se uneste cu Hristos printr-o credintã care lucreazã, si aceastã unire aduce în fiinta omului îndreptãtire si sfintire. Asa cum declarã Apostolul Petru, scãpând de stricãciunea poftei din lume, ne facem pãrtasi firii dumnezeiesti. Tainele Bisericii si participarea activã la viata Trupului lui Hristos contribuie tocmai la aceastã unire misticã între credinciosi si Hristos. Botezul este identificarea – nu doar simbolicã, ci misticã si realã – cu moartea si învierea lui Hristos, iar euharistia este identificarea – nu doar simbolicã, ci misticã si realã – cu trupul lui Hristos. Tainele ne afecteazã nu doar mintea, ci întreaga noastrã naturã, care se pãtrunde de natura dumnezeiascã.

In concluzie, conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bune. Adica acela se mantuieste care face parte din adevarata Biserica, unde se poate impartasi de dumnezeiescul har, prin Sfintele Taine, unde dobandeste dreapta credinta in adevarul mantuitor si unde este indrumat sa savarseasca fapte bune.

Primirea harului dumnezeiesc este de neaparata trebuinta pentru mantuire, fiindca insusi Mantuitorul ne spune: „Fara de mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5), iar Sfantul Apostol Pavel zice: „In har sunteti mantuiti” (Efeseni 2, 5); credinta este si ea de neaparata trebuinta, fiindca „fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6) si „cel ce nu va crede se va osandi” (Marcu 16, 16); si tot asa de neaparata trebuinta sunt si faptele bune, caci „credinta fara de fapte este moarta” (Iacob 2, 26); iar cei „ziditi intru Hristos spre fapte bune” sunt ziditi (Efeseni 2, 10).

Când vorbesc despre „mântuire”, (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin „mântuire” ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.

Din punct de vedere etimologic, termenul „mântuire” înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema – izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul „mântuire” cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă („Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt”).

Deci, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă.

*Cuvantul „mantuire” mai are si sens de „vindecare”. Astfel, afirmatiile „credinta ta te-a mantuit”, spuse in urma vindecarilor miraculoase, nu se refera la intrarea in Rai, ci la vindecarea de boala.

 

În confesiunile neoprotestante, se propagã o conceptie truncatã si uneori falsã cu privire la mântuire. În aceastã conceptie, mântuirea este o scãpare de iad prin declaratia de neprihãnire fãcutã din exterior de Dumnezeu. Aceastã declaratie de justificare este posibilã pentru cã Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptã aceastã jertfã. Mântuirea are un aspect legal.

Biserica Ortodoxã a pãstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completã a mântuirii, ca o împlinire a chemãrii omului de a se transforma dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har.  Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnã o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainicã dar si vizibilã a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Aceastã schimbare a fost fãcutã posibilã de Hristos prin Întruparea, Rãstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatãlui. Ea este operatã de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de ascezã, rugãciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuã în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect legal, ci unul terapeutic.

Biserica Ortodoxã, vãzutã nu doar ca o institutie umanã, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos,  ca Bisericã apostolicã si soborniceascã (completã, întreagã), posedã cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învãtãturile ei.

Omul care îsi cautã mântuirea nu trebuie sã se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie sã caute oportunitãtile maxime, pe care le poate gãsi în aceastã Bisericã.

Protestantismul, rupându-se de vocea Parintilor Bisericii, cauta sa-i fure omului acea lupta cu patimi, agatându-se cu încapatânare de viata pamânteasca. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desavârsit”. Scopul vietii noastre este nu sa îngropam talantul, de frica unui stapân aspru, ci sa ne punem speranta într-un Dumnezeu al milei. Traind o viata cu teama sfânta, smeriti acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu sa câstigam batalia, (pentru ca, într-adevar, EL a câstigat batalia cu pacatul si moartea), ci ne cere sa devenim partasi la aceasta, sa-I permitem sa vina în vietile noastre, luptându-ne sa-I facem loc. Aceasta este o viata ortodoxa de pocainta continua, nu o viata de o “credinta sigura”, ci de o credinta nevazuta si totusi vie.

„Spuneti-le oamenilor: Desi am murit, iată ca sunt viu” (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).

În 1998 Sinodul Episcopal a decis canonizarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viata acestui sfânt nou gasim un raspuns triumfator la înselaciunea învataturilor protestante care au infectat societatea occidentala cu notiuni strâmbe despre iubire, pace si unitate, care par toate frumoase, bune si crestine, dar care slujesc la a ne departa de viata duhovniceasca de pocainta, orbindu-ne ca sa nu vedem cum suntem cu adevarat si ca sa nu obtinem adevarata biruinta asupra mortii si viata vesnica în Hristos.

Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieti îngeresti de care îsi batea joc Martin Luther, respingând-o ca fiind închipuita si imposibil de atins pentru om. Sa-l întrebam pe Martin Luther, daca putem: unde este închipuire la un om ale carui picioare au binecuvântat trei continente, înaltând frumoase temple în care se cânta imne de slava lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit scoli si orfelinate pentru cei nevoiasi, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori stiind prin descoperire de sus când omul urma sa moara si sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împartasanie? Unde este închipuire la un om care si-a pastorit turma de copii duhovnicesti raspândita efectiv în întreaga lume, pâna când si-au gasit locas de odihna? Si, în final, sa-l întrebam pe Luther care era sursa, puterea lui vladica Ioan pentru revarsarile lui de dragoste frateasca, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionara? Bunatatea sa nu se întemeia pe organizatii de caritate sau pe comentarii si dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teama sfânta, din dorinta de a pastra în cinste ce este al lui Dumnezeu, traind simplu si smerit viata tainica a Bisericii Ortodoxe si încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Si, ca sa nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trairea unei vieti ascetice ! Si-a strunit trupul cu somn putin, având grija sa fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictete si, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie si la Sfânta Împartasanie. Mintea si gândurile lui erau pline nu de cunostinte seci, seculare, ci „mereu si-a hranit sufletul cu Vietile Sfintilor, cercetându-le fiecare gând, vorba sau fapta, întelegându-le astfel gândul si duhul dintr-o alta lume si dobândindu-le si pentru sine” (Cântul al 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).

Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:

Crucea Domnului i-a despartit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclastii de azi – protestantii si ceilalti care resping sfintele icoane – la fel resping si Crucea Domnului… Cei care vor sa vadă crestinismul doar ca pe ceva roz si atractiv, care cred ca ar fi posibil sa dobândesti fericirea vesnica fără nici un efort, fără a se lupta cu sine, fără a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasa de tâlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însusi Domnul le-a dat si pe care i-a trimis pe Apostoli sa le propovăduiască în întreaga lume; ei resping acele reguli si scrieri care sunt păstrate cu sfintenie de Sfânta Biserica Ortodoxa.”

Care sunt acele „reguli si scrieri”, daca nu Sfânta Traditie – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Asa cum aratau Parintii de la Optina, Ortodoxia „a pastrat ceea ce este al lui Dumnezeu în cinste”, adica a ramas credincioasa mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela ca El e si Dumnezeu, si om. Astfel, Biserica Ortodoxa nu este doar o institutie istorica, ci prin taina Întruparii, „toti cei care cred în Hristos si se unesc cu El, dându-se Lui si primind Harul Divin, împreuna alcatuiesc Biserica lui Hristos, al carui cap este Hristos Însusi, iar cei care intra în ea sunt madularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos, atât pentru ca partile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât si pentru ca prin ea Hristos lucreaza în lume.”

Încercând sa-si justifice învatatura despre mântuirea prin credinta, protestantii vor spune ca tâlharul n-a facut nici o fapta buna. Ei se înseala, caci el a facut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, ca crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împaratie cereasca. În marturia lui adevarata gasim „fapta buna” a tâlharului cel bun. Aceasta fapta buna nu poate fi apreciata de protestanti, pentru ca, în loc sa înteleaga ca întreaga noastra viata trebuie sa fie o afirmare a Întruparii prin trairea unei vieti de pocainta ca pregatire pentru primirea Sfintei Împartasanii (aceasta fiind unirea noastra cu Dumnezeu si cu viata vesnica), ei nu recunosc ce este omul cu adevarat, cine este Hristos Dumnezeul-om si care este scopul vietii noastre aici pe pamânt. Ei îsi imagineaza utopii seducatoare, în loc sa se pregateasca prin lupta pentru adevarata Împaratie care va sa vina.

Aceasta gândire protestanta – nu a patruns ea în întreaga noastra societate? Lista celor mai bine vândute carti e plina de carti despre morti clinice (vezi Îmbracat în lumina de Betty Eadie) si tratate linistitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham si „capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenti secreti ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrari încearca sa ne asigure ca totul este în regula – mergem cu totii în cer.

Majoritatea fiind crescuti într-o religie protestanta, care s-a rupt de orice cunoastere reala a vietii de dupa moarte, americanii sunt neînarmati, incapabili de a accepta ceva, cu exceptia povestilor despre îngeri si a experientelor de moarte clinica care ofera impresia ca moartea va fi pasnica, o intrare într-un cer care arata exact cum vor ei, fără prea multe preocupari legate de judecata sau de felul în care ar trebui sa traim aici pe pamânt pentru a ne pregati pentru viata viitoare.

Nu în ultimul rând, acest „cer” nu este decât o proiectie si o continuare a unei împaratii pamântesti. Nu trebuie sa ne miram ca protestantii fundamentalisti au aceleasi credinte ca si cei liberali, si unii, si altii având de fapt aceeasi problema. Pe de-o parte avem crestinii numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de alta parte gânditorii moderni, poate nu cu virulenta lui Nietzsche, însa tot în ideea ca „Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, arata Soljenitin, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.

Bisericile cu credinta adevarata se împutineaza ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credinta adevarata, sedus fiind de un crestinism confortabil, fără vini. Când nu va mai ramâne nimeni care sa caute adevarul, motivul existentei pe pamânt si al continuarii omenirii va disparea. Poate ca putem ierta retorica presedintelui unei natiuni seculare, însa problema devine cu adevarat importanta daca ne gândim la cât de mult a patruns aceasta respingere a caii pregatite de Dumnezeu în gândirea ortodoxa moderna.

Nici un om cu inima împietrita sau unul care slujeste patimilor sale nu va merge în Împaratia cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, daca întreaga viata sa a slujit orgoliului lumesc, daca zi de zi a ars de împlinirea poftelor pamântesti sau si-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele ceresti si duhovnicesti? (Nu spun ca nu s-a îngrijit sa cultive acestea, ci ca nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (daca s-ar putea aceasta) si du-l în locasurile de sus. Se va plictisi, pentru ca nu va gasi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pamântesti cu care si-a mângâiat si si-a înselat inima. Dispozitiile si înclinatiile sufletului, dobândite aici, ne însotesc si acolo, si ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinatiile lor pacatoase, care mereu au sufocat si gâtuit nevoile duhovnicesti ale sufletului, fără a se pocai din inima de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, dupa cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinatiile noastre pacatoase, care traiesc si care nu mor nici dupa moarte si care nu pot fi satisfacute de nimic… Daca dorim într-adevar sa traim dupa moarte în ceruri, trebuie aici pe pamânt sa traim cereste.

Împaratia cerurilor este deschisa, dreptul Judecator asteapta sa ne întoarcem la El; ne cheama la El plin de mila si ne arata deja locasurile pregatite pentru cei care-L iubesc si se nevoiesc pentru El. El spune: Veniti la mine, voi cei care v-ati trudit, si Eu va voi da odihna (Mat. 11:27).”

Despre Sfanta Traditie

” Sa va feriti de orice frate care umbla fara rânduiala si nu dupa traditia pe care ati primit-o de la noi.” (2 Tes. 3,6)

Partea 2  Partea 3

În fiecare controversã doctrinarã a Bisericii primare, neîntelegerile au fost lãmurite nu printr-un apel la un text scriptural nud, ci prin interpretarea Scripturilor în contextul vietii dinamice a Bisericii. Întrebarea nu este, si nici nu a fost vreodatã, “Ce spun Scripturile?”, ci “Ce înseamnã Scripturile?”.

Întrebarea nu este care este mai mare, Biblia sau Tradiţia. Am văzut că Tradiţia include Biblia şi se bazează pe ea. Adevărata întrebare este cine este mai mare, eu sau Biserica? Protestantul sau neoprotestantul modern este învatat să interpreteze singur Biblia. Spiritul veacului nostru îl face pe om masura tuturor lucrurilor. Curentul istoric al Renaşterii a inceput in lumea catolică şi s-a continuat în cea protestantă. O anumită exaltare a omului, un anumit umanism străbate toată istoria, practică şi învăţătura protestantismului, asa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther şi cum se manifestă în zilele noastre.
În opoziţie cu acest curent, in Ortodoxie se recunoaste că Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaste că învăţătura şi practica de sute sau mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a întelege, interpreta sau inventa. În ultima instanţă, ortodoxului i se cere sa dea dovadă de o umilintă care este străină spiritului acestui veac.

Traditia Apostolilor este matricea de interpretare competentã în cadrul cãreia Scripturile sunt corect întelese. Scripturile Vechiului si Noului Testament sunt elementul scris primar– si cu sigurantã normativ – al traditiei apostolice. Luate din contextul interpretativ necesar, Scripturile devin un set de texte strãvechi, deschise la tot atâtea interpretãri câte poate sã conceapã mintea omeneascã. Reforma nu a înlãturat traditia; pur si simplu a înlocuit traditia Apostolilor si Pãrintilor Bisericii primare cu traditiile nominalistilor si umanistilor din secolul al XVI-lea.

Asadar, intrebarea este nu dacă am incălcat Sola Scriptura prin folosirea unei tradiţii (suntem siliţi să o facem), ci care este tradiţia pe care o folosim. Predicătorul, invăţatorul sau preotul nu ne explică doar Biblia, ci Biblia aşa cum este ea inteleasa şi interpretata in tradiţia acelei biserici.Vom accepta tradiţia introdusă acum treizeci de ani de un predicător popular, sau tradiţia Părinţilor Bisericii, tradiţie care a rezistat la 1800 sau 1500 de ani de istorie?

Scrierile Sfintilor Părinti si ale apologetilor din vechime sunt pline de mărturii, care dovedesc că Sfânta Traditie s-a bucurat totdeauna, în Biserica crestină, de aceeasi înaltă pretuire:

– Sfantul Apostol Luca spune ca Evanghelia scrisa de el a fost, de fapt, scrisa dupa Sfânta Traditie a Bisericii primare: „Deoarece multi s-au încercat sa alcatuiasca o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, asa cum ni le-au lasat cei ce le-au vazut de la început si au fost slujitori ai Cuvântului, am gasit si eu cu cale, prea puternice Teofile, dupa ce am urmarit cu de-amanuntul de la început, sa ti le scriu pe rând, ca sa te încredintezi despre temeinicia învataturii pe care ai primit-o” (Luca 1, 1-4)

– Sfântul Ignatie Teoforul, Părinte Apostolic, ucenic al apostolilor (f 107 d.Hr.), dupa cum ne mărturiseste istoricul Eusebiu dm Cezareea, îndemna pe credinciosii de pe vremea sa să se ferească de învătăturile ereticilor si să păzească numai Traditia apostolică;

– Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte Apostolic (f 156 d.Hr.), după mărturia aceluiasi istoric, a predat credinciosilor săi aceleasi cuvinte (învătături) pe care le-a auzit el direct de la apostoli;

– Hegesip, ne mărturiseste tot Eusebiu de Cezareea, s-a sârguit să adune la un loc toate traditiile apostolice, si a adunat mai multe din ele în cinci cărti, care, însă, cu timpul, s-au pierdut;

– Sfântul Irineu (f 202 d.Hr.) mărturiseste pentru traditie în scrierile sale: „Toti care voiesc să cunoască adevărul, trebuie să se îndrepte către Traditia apostolica, în toată lumea cunoscută”;

– Origen (+ 254 d.Hr.) scria: „Să fie păstrată Traditia bisericească predată prin ordinea succesiunii de la apostoli, care exista în biserici până în ziua de astăzi”.

– Sfântul Vasile cel Mare (f 379) mărturisea: „Dintre dogmele si propovăduirile pastrate în Biserica, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Traditia apostolilor, prin succesiune, în taină, nescrise; si acelea si acestea au aceeasi putere către evlavie”.

– Sfântul Epifanie (f 403 d.Hr.) zicea: „Trebuie păstrată Traditia, pentru că nu este cu putintă a afla toate în Sfânta Scriptură; Sfintii Apostoli au depus unele în scrisori, altele în Traditie…”.

– Sfântul Ioan Gură de Aur (f 407) scrie: „De aici (din II Tes. 2, 15) se vede că Apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fară scrisori, dar si acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Traditie, atunci nu căuta nimic mai mult”.

– Sfântul Grigorie de Nyssa (+ 394) scria: „Avem Traditia ajunsă la noi de la pârinti, ca o mostenire prin succesiune de la apostoli, transmisă prin sfintii ce au urmat .

– Clement Alexandrinul (f 215 d.Hr.) zice: „Aceia care explică Scriptura contra Traditiei bisericesti, au stricat norma adevarului.

– Tot asa de hotârât în această privintă scria si Sfântul Ciprian (+ 258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Traditiei dumnezeiesti, atunci se va curma rătăcirea omeneasca”.

Protestantii s-au rupt de viata tainica a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încapatânare întelegerea Scripturii asa cum a fost ea facuta de catre cei care au perseverat într-o viata prin Duhul, Apostolii si mai apoi Sfintii Parinti.

Când într-un sat se deschide o nouă biserică ortodoxă, preotul nu inventează un nou program de servicii religioase. El oficiază aceeaşi slujbă ca in zecile de mii de biserici ortodoxe de aproape două mii de ani. Participând la această slujbă, ajung să simt cea ce au simţit şi să gândesc ceea ce au gândit milioane de credincioşi ortodocşi de-a lungul veacurilor. Aceasta este unitatea Bisericii, o unitate si comuniune care transcende nu numai distanţele, ci şi veacurile. De aceea, ortodocşii nu ascultă de o oarecare tradiţie, ci de Sfânta Tradiţie.

Pentru Evanghelici, crestinismul este un “sistem de adevãr” care e “ infailibil pãstrat” numai în Scripturã. Pentru Pãrintii Ortodocsi însã, crestinismul nu este un “sistem”, ci viatã în Hristos. Nu o imitare eticã a lui Hristos, ci o unire organicã cu El în Trupul Sãu, Biserica. Aceastã viatã nu poate fi redusã numai la idei enuntate în scris.
Prin urmare, a reduce crestinismul la un set de idei ce pot fi continute într-o carte înseamnã a “mutila însãsi Evanghelia” – adicã a o vãduvi de chiar viata sa: pentru cã litera ucide, iar duhul face viu. (2 Corinteni 3:6)

Traditia nu este altceva decât Evanghelia trãitã de-a lungul istoriei. Nu se cade ca eu sã judec traditia apostolicã si sã decid cum sau dacã s-o includ în traditia mea religioasã; mai degrabã este sfânta traditie aceea care mã judecã si îmi cere socotealã pentru felul în care am valorificat “acea Zestre Bunã” care a fost încredintatã crestinilor.

 

Surse:

Orthologia, Pr. Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa