Rugaciunea neincetata

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum­nezeu. Prin ea, sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni­ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau, cum spune Evagrie monahul : „Rugaciu­nea este urcusul mintii spre Dumnezeu” (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea, sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar, in acelasi timp, omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a se intalni cu Dumnezeu, Care e prezent acolo, prin harul divin si experiind, in acest fel, prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu mai multa in­tensitate, cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a prezentei Man­tuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade sub simturi si este trecator, in acea masura ajungem la contemplarea lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru.

Aceasta contemplare se face cu ajutorul ru­gaciunii lui Iisus : „Doamne Iisus   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, care devine rugaciunea mintii in faza ei superioara, cand nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu inima.

Misterul rugaciunii nu se indeplineste in anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei la anumite ore, imprejurari sau locuri, tot timpul care ramane in afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci tre­buie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului : „rugati-va ne­incetat” (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugaciunea mintii, credinciosul se detaseaza de taramul lumii inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste Hristos – Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu, acolo este si cerul, acolo este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului : imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru (Luca 17, 21).

Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti. Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate.

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu, in adancimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din ea, facand-o sa devina fara forma, ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii, inseamna lipsa continutului (curatirea mintii de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor).

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10) si în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). Dumnezeu este Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă, în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui (a se citi mai multe in „Psihoterapia Ortodoxa”). De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”.
Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu Dumnezeirea).
Astfel, contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.

Simtirea Harului

Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă, care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”. Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea
concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.
După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o
linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru.
La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi, a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii,
Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.
Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Dionysios Farasiotis descrie lucrarea Harului, in cartea sa, „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele… Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton… Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei. Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate. La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile. Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire. Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea. Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi”.

Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou.
Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce se întâmplă acest lucru ?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea
dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări
care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte
repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde
păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de
viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

Etapele rugaciunii isihaste

1) Rugăciunea orală

Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si „aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm.

2) Rugăciunea mintii

În această treaptă a rugăciunii, spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.

3) Rugăciunea inimii

În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.

Prin rugăciunea inimii, întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci, se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă. Atunci, Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră.

4) Rugăciunea de sine miscătoare

Când se întăreste în inimă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2): „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17). Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.

5) Rugăciunea cea văzătoare

Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.

6) Rugăciunea în extaz

În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.

7) Rugăciunea cea duhovnicească

Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului. Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune, spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului
Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci, mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.

Iata cum este descrisa o asemenea experienta, in cartea „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

„Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic… O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“. Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen. „

Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).

Roadele rugaciunii lui Iisus

Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos
decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare
mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.

Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia.

Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).

Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.

Al cincilea rod este evlavia.

Al saselea rod este frica de Dumnezeu.

Al saptelea rod – pomenirea mortii.

Al optulea rod este linistirea gândurilor.

Al nouălea rod este căldura harică a inimii.

Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.

Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.

Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.

Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului.
De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă, astfel, de tot idolul
si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa.

Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.

Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată
Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.

Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că, prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea, spune Sfântul
Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).

Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este
curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt.
După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.

Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire.

Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale – ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească.

Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate.
Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).

Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10).
Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).

Pregatirea pentru rugaciunea isihasta

Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a Duhului Sfânt,
trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa „Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să spună rugăciunea.
Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră, pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si veselindu-ne duhovniceste.
Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului (post, priveghere,
îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.), muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc), împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.
După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în suflet.

Inceperea rugaciunii

În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.
La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele. Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te
întrerupă. Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”. În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău. Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă. Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.
De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Surse:

Arhimandrit Vasile Prescure

Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie

Anunțuri

Cine este Hristos?

După cum precizează Clark Carlton, în „Calea de la protestantism la ortodoxie”, Sfânta Treime este foarte rar amintitã în bisericile protestante (exceptie fãcând botezurile) și este, în orice caz, irelevantã pentru felul în care bisericile protestante sunt organizate sau în care protestantii se considerã persoane create dupã chipul lui Dumnezeu. În protestantism, Treimea este pur si simplu soluția unei probleme teologice: “Cum poate Iisus sã fie deopotrivã Dumnezeu și diferit de Tatãl?”. Doctrina, așa cum este înțeleasã de majoritatea Protestanților, nu are nici o semnificație pozitivã aparte. Dacã s-ar înlãtura orice referire la Treime din imnurile și cãrtile protestante, puțini ar fi cei care și-ar da seama.

În fapt, toate ereziile protestante provin din minimalizarea dumnezeirii lui Hristos. Deși pare greu de crezut, protestanții nu se roagă niciodată Fiului, ci numai Tatălui, „în numele Fiului”. Închinarea protestantă, astfel, a rămas o închinare evreiască, iar credința în Sfânta Treime, doar o declarație oficială. Și felul în care orice protestant vorbește despre Hristos dă în vileag această gravă blasfemie. Aceștia se adresează lui Hristos-Dumnezeu pe nume, iar cântecele lor nu arată dumnezeirea Sa, ci mai degrabă o relație de prietenie obișnuita cu ei, proprie unui muritor de rând.

Într-adevăr, dacă Hristos este considerat mai mult om decat Dumnezeu, preacinstirea Maicii Domnului ca Nascătoare de Dumnezeu nu ar avea sens. Dacă rugăciunile catre Hristos lipsesc din cultul protestant, cum ar putea aceștia să se roage sfinților, care sunt mai mici decât Hristos? Cum pot accepta ei că Hristos poate fi reprezentat în icoane, dacă au rămas la concepția Legii Vechi, ca „nimeni nu L-a văzut pe Tatăl”, iar pentru ei doar Tatăl contează? Cum pot accepta puterea harului în sfintele Moaște și transmiterea acestuia prin Taina Preoției, dacă pentru ei Hristos nu se ridică la nivelul Tatălui?

Închinarea protestanta se rezumă la adorarea unei singure Persoane din Sfânta Treime, iar Hristos este tratat doar ca un bilet de trecere catre Tatăl. Ne întrebăm, așadar, la ce „relație personală cu Isus” fac referire protestanții în evanghelizările lor.

 

 

Crucea

sfanta_cruce

 

Cuvântul Cruce are înţeles îndoit: a) Crucea spirituală (suferinţa); b) Crucea materială, pe care S-a jertfit Mântuitorul nostru şi a sfinţit-o cu Preascump Sângele Său.

Pe amândouă aceste Cruci le-a purtat Mântuitorul nostru Iisus Hristos: crucea suferinţelor în suflet, răbdând până la moarte, iar crucea cea materială, pe umerii Săi până la Golgota.Tot aşa, se cuvine fiecărui credincios a urma lui Hristos şi a duce crucea suferinţelor în suflet până la moarte, iar Crucea lui Hristos cea materială a o cinsti şi a i se închina ca unui semn al Fiului Omului şi ca unui altar sfinţit cu Sângele lui Hristos.

 

Sfânta Cruce, in Scripturi

1. Crucea a fost prefigurată încă înainte de Legea Veche, când patriarhul Iacov a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile sale aşezate în chipul Crucii (Fac. 48, 13-15).

2. Iarăşi Crucea a fost prefigurată prin şarpele de aramă spânzurat pe lemn, care izbăvea de primejdia morţii pe cei ce priveau la el (Num. 21, 8-9), după cum adevereşte acest lucru Sfânta Evanghelie (Ioan 3, 14-15).

3. Crucea ca mijloc de mântuire a fost prefigurată şi de mâinile întinse ale lui Moise, ce au alcătuit împreună cu trupul său semnul crucii, prin care israeliţii au biruit în lupta cu Amalec (Ieş. 17, 11-13).

4. Crucea este pecetea lui Dumnezeu prefigurată prin însemnarea literei „T” (tau) pe frunţile celor aleşi ai lui Dumnezeu spre a scăpa de pierzare (Iez. 9, 4-6; Apoc. 7, 2-3).

5. Crucea este altarul cel preasfânt pe care S-a jertfit Hristos (Evrei 9, 28).

6. Crucea este steagul lui Hristos – cel prezis de Sfântul Prooroc Isaia -, care s-a ridicat peste neamuri (Isaia 62, 10).

7. Crucea s-a sfinţit ca jertfelnic cu preascump sângele lui Hristos, Care S-a jertfit pe ea; acest altar al Sfintei Cruci este preasfânt şi tot ce se atinge de el se sfinţeşte (Ieş. 29, 37).

8. Crucea este mijlocitoarea măririi lui Hristos, căci numai în urma morţii Sale pe Cruce a fost preaînălţat (Filip. 2,8-9). Prin moartea de Cruce Hristos a intrat întru slava Sa (Luca 24, 26), căci numai prin Cruce Hristos S-a preaslăvit (Ioan 17, 1).

9. Crucea este armă prin care noi am câştigat mântuirea (Ioan 12, 32-33; I Petru 2, 24 ş.a.).

10. Prin Cruce s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni (Efes. 2, 16; Col. 1, 19-20 ş.a.).

11. Prin Cruce, a fost biruit cel viclean(Col 2,14-15).

11. Crucea este emblema biruinţei şi semnul lui Hristos. Acest semn se va arăta pe norii cerului înaintea venirii a doua a Domnului care va fi cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

Interesant este faptul că, deși neoprotestanții resping Sfânta Cruce, acceptă fără probleme, ca simbol creștin, peștele. În contextul persecuției creștinilor din Siria, în care prigonitorii au însemnat casele acestora cu numele „nazarinean”, mulți dintre neoprotestanți au promovat acel simbol, în memoria martirilor.

 

 

Răspunsuri la obiecțiile neoprotestante

  • Protestanții: Crucea este o spânzurătoare si este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?

Răspuns: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea si a îmbrătisat-o cu iubire si a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată rusinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne rusinăm si să ne căim de păcatele noastre si să luptăm împotriva lor, îmbrătisând si noi Crucea cum a îmbrătisat-o Domnul; iar pe de altă parte, să ne înduiosăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre si să o slăvim. Asadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare si durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie si mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiti voi, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare si mai pretioasă jertfă cu putintă, pentru mântuirea noastră.

  • Protestanții: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.

Răspuns: Dar si în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci si sabia cu care a ucis pe Goliat, căci si ea a fost tinută cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum spune: Si a zis David către Abimelec: ”N-ai cumva la îndemânâ vreo sulită sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armâ…”. Preotul însă a răspuns: ”Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod…” (I Regi 21, 8-9). Mai știm că profanarea de către Belşaţar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsită de Dumnezeu cu moartea imediată (Daniel 5:2-30). Deci, cu atât mai mult, trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, asezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea si Marele Apostol o numeste puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar același David ne spune:  Intra-vom în locasurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui (Psalm 131:7). De asemenea, Iosua s-a închinat nu numai Domnului, ci Chivotului peste care era slava lui Dumnezeu (Iosua 7,6). Așa că, după cum Iacob, înainte de sfirșitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif (Facere 47,31) și, prin aceasta, a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce il ținea, așa și creștinii sunt datori sa cinstească crucea pe care Hristos a îmbrățișat-o.

  • Protestanții:Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci si piroanele, cununa de spini, pe Pilat si pe Iuda, pe arhiereii Ana si Caiafa, pe ostasii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit si acestia, cât si Crucea, la mântuirea noastră.

Răspuns: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostasii batjocoritori si ucigasi ai Domnului, pentru că trebuie să tinem seama de intentia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile si la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L rusina si de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveste cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim si pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcati cu Dumnezeu prin ele, si nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.

  • Protestanții: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu si toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătosi, nu pot fi sfinte si vrednice de a fi venerate.

Răspuns: Dar atunci si cu Biblia ar trebui să facem tot asa. Astăzi avem foarte multe Biblii si, prin asemănare cu cele ce spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu si pe toate celelalte tipărite de culegători si de tipografi păcătosi sau necrestini.

  • Protestanții: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici si în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.

Răspuns: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreste pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc si întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, si crucea dinlăuntrul nostru, ca simtământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afarâ. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeste si crucea cea dinlăuntru si cinsteste cu evlavie si semnul ei din afară.

Semnul sfintei Cruci

 

Orice crestin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos si care trăieste în viată cu evlavie si frică de Dumnezeu, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe fata sa, aducându-si aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfintit Crucea cu Preacurat si Preascump Sângele Său si ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului si ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la fata arcului (Ps. 59, 4) si iarăsi: .. .însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).

 

Participarea trupului la rugăciune

În Sfânta Scriptura, putem vedea că, că, la rugăciune, trebuie să ia parte si trupul nostru, cu toate mădularele sale. Intre acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii:

1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (asezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: …luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fata stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fata dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă si-a întins mâna sa cea dreaptă si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stânga si-a pus-o pe capul lui Manase. înadins si-a încrucisat mâinile, desi Manase era întâiul născut. Si i-a binecuvântat… (Fac. 48, 13-15).

2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii si pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeste Sfânta Scriptură astfel: Si, luându-i în brate, i-a binecuvântat, punându-Si mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: …i-a dus afară până spre Betania, si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).

3. Apostolii au asezat diaconi, preoti si episcopi prin rugăciune si punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preotiei era numită ”punerea mâinilor preotiei”. Tot prin rugăciuni si punerea mâinilor împărtăseau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăsirii Sfântului Duh celor botezati) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 s.a.). Împărtăsirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, ”punerea mâinilor”, spre deosebire de cea de mai sus care se chema ”punerea mâinilor preotiei”.

Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia, și el, parte, îndeosebi prin acest mădular al său, care este mâna. Trebuința de a lua parte și trupul sau cel puțin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Si în alt loc: Vreau deci ca bărbatii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie si fără sovăire (I Tim. 2, 8).

În Testamentul Vechi, de asemenea, se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor s.a. Psalmistul zice: Asa Te voi binecuvânta în viata mea, si în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5).

Ca si îngenuncherea, ca si plecarea capului, ca si metania sau ca si ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot asa si semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o tinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fata lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim si cu sufletul si cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).

Semnul Crucii, în Vechiul Testament, a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărtirii apelor Mării Rosii si a înecării lui faraon, în tinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (les. 17, 11-12).

Mai mult decât atat, semnul Sfintei Cruci este o mărturisire a dogmei Preasfintei Treimi. În acest sens, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă – simbolizând Sfânta Treime – (degetul mare, arâtătorul si cel mijlociu), iar celelalte două degete se tin strânse în palmă – simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască si omenească. Apoi se duc la frunte, la piept si la umărul drept si la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) si al Fiului (la piept) si al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem ”Amin!”

”În numele Tatălui” înseamna cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele ”si al Fiului” înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele ”si al Sfântului Duh”, înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu si împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu-Fiul.

Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.

Dovezi istorice

Tertulian (160 ,+ 240): «La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci» (Tertulian, De corona ., c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).

Ipolit al Romei (200-235): „Daca esti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne tinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.” (Tradiția Apostolică)

Minciu Felix, Tertulian și Origen mărturisesc că pagânii îi numeau pe creștini „închinători ai crucii” sau „slujitori ai crucii”. (Contra lui Celst, cartea a II-a, Nr 47, Apologia,c 16,: Catre neamuri I,12)

Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386):
” O, crestine, nici un lucru sa nu faci, pana nu faci semnul Sfintei Cruci, cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi; pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului”.

 

Surse:

Pr. Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Lumea Credintei

Despre reforma

Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor?

Din toate grozaviile pe care le-a nascut Apusul, cea mai mare, de departe, este erezia lui Martin Luther, protestantismul. Precum Lucifer, cand a cazut din cer, a luat cu el o treime din ingeri, Luther, in caderea lui, a luat, spre pierzanie, o sumedenie de suflete omenesti. Nebunia lui Luther a mers pana acolo incat a desfiintat Sfintele Taine (pastrand doua dintre ele, dar cu caracter simbolic, Botezul si Euharistia), fara de care nu se realizeaza opera mantuirii.

Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră, la un moment, dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă si, în teribilismul lui, rupe din Scriptură Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) pe care, numind-o „epistolă de paie”, o aruncă în râul Elba.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” lui Luther a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa lui personală.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă, în mod obiectiv, o situaţie.

Ocazia luptei exterioare îi fusese oferită lui Luther de practica vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi, printr-un edict, îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…

Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Pe baza principiului lui Luther, potrivit căruia fiecare poate interpreta Biblia, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti. Luther se vede nevoit să ia atitudine el însuşi împotriva acestora, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noua învăţătură se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther, însă, i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revolutiei din 1525, când tărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religiosi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoti catolici care nu acceptă lutheranismul sunt omorâti, iar mănăstirile şi bisericile lor, arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum, Luther îsi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva tăranilor, pe care-i numeste ‘oameni fără credintă’, ‘mincinosi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetătenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther – care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529, el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529), pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase, se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între lutherani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanti (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului, lansat de primii protestanţi („relatie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.  În cele lumeşti, această individualizare este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică a zonelor Reformei, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Dacă ne uităm pe hartă, la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…), vedem că nici una dintre ele nu a rezistat, din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral, sunt la pământ. Cu toate acestea, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” în ţara noastră – ar dori să vadă o Reformă şi în România. Dumnezeu, însă, nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta, pentru că ei se aşează pe sine în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Acum, când vedem roadele Reformei lui Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge, după o vreme, acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

Revenind la istorie, după mai putin de o sută de ani, cei care doreau o reformă mai radicală devin suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul este ‘biblic’, de la Dumnezeu şi adeverit de Duhul Sfânt. Tot ce contează este Biblia, luând naştere principiul clasic al protestantismului – Sola Scriptura (Numai Scriptura), care e însă interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul. Tradiţia Bisericii li se pare o sumă de porunci omenesti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare „biserică” nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O perioadă, lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr şi este usor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti şi că nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie cât mai bună. În Biblie, scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier şi diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităti şi renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică – cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti. Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Fărâmitarea protestantă merge mai departe şi, prin secolele 18 şi 19, apar cultele „neoprotestante”, cu învătături şi mai îndepărtate de Adevăr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriti bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici, Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali, nu. Tări majoritar luterane ca Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia, adoptă legi prin care „căsătoriile” între homosexuali sunt nu doar legale, ci şi „binecuvântate” în biserici. Reforma lui Luther produce roade care sunt din ce în ce mai departe de intentiile enuntate în secolul 16, dar duhul în care s-a umblat şi se umblă nu este Duhul lui Hristos, ci un duh lumesc, individualist şi inspirat de tatăl minciunii.

Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior „baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe feluri de baptisti, mai multe feluri de adventişti, mormoni, penticostali, martori ai lui Iehova,  etc.

Roadele Reformei lui Luther sunt vizibile astăzi. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani, nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Drepturile omului, drepturile individului, acest idol modern, calcă în picioare drepturile comunităţii şi distrug comuniunea dintre oameni. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi urăsc, în vorbă şi în fapt, Sfânta Tradiţie, care este sigura busolă către dreapta învătătură creştină.

Luther – marioneta evreilor

Blasfemiile lui Luther

Mantuirea din afara Bisericii

„Va fac cunoscut, fratilor Evanghelia, pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, în care ati ramas, si prin care sunteti mântuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” (I Cor 15,1-2)

In anul 110, sfantul Ignatiu al Antiohiei scria: „Aveti grija, cei care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos sunt cu episcopul. Nu va inselati, fratilor: daca cineva urmeaza un schismatic, nu va mosteni Imparatia Cerurilor. Daca cineva are o doctrina straina, se impotriveste Patimilor. Deci, aveti grija, sa folositi o singura Euharistie, pentru ca,orice ati face, sa faceti potrivit cu voia lui Dumnezeu: pentru ca exista o singura Carne a Domnului Nostru si un singur potir pentru impartasania cu Sangele Sau; un altar, un episcop cu preotii si diaconii. (Epistola catre filadelfieni, 3:2-4:1)

 

Orice credinta mântuieste?

Nu. Daca orice credinta ar mântui, daca budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul si orice alta credinta ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie sa vina Hristos. Caci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). Iata deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, ca cine nu crede în El piere. Si doar cel ce crede în El are viata vesnica. Deci, repetam, cei ce nu cred în Hristos se osândesc.

Cum se face, atunci, ca exista minuni in afara Bisericii, chiar si in religiile necrestine?

Minunile – daca ele sint cu adevarat de la Dumnezeu si nu de la Cel Rau – nu sint o dovada (sau nu neaparat) a bunatatii umane a celui care face minunea, ci o dovada a milei lui Dumnezeu.

De ce este necesara o credinta dreapta?

Nu putem aduce slava la ceea ce nu cunoastem, iar credinta cea dreapta inseamna adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Cei care nu au credinta cea dreapta nu pot sa-L preamareasca pe Dumnezeu in chip drept. Acestora dreptcredinciosii le spun, si nu din mindrie, ci din recunostere umila a comorii ce li s-a dat, “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim” (Ioan 4:22).

Dar protestantii nu cred si ei în Hristos? Doar mereu declara ca Îl iubesc foarte mult.

Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsa pe care si-o fac despre El. Hristos este Adevarul, si cel care vrea sa Îl iubeasca pe Hristos trebuie sa învete a iubi Adevarul. Cel care iubeste imagini false este pur si simplu idolatru; si nu poate fi numit crestin. Protestantii sunt idolatri. Cel ce are poruncile mele si le pazeste, acela este care ma iubeste (Ioan 14, 21). Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, si nici pe cele pe care le au nu le pazesc. Si, de vreme ce protestantii nu au învatatura adevarata despre Hristos si credinta pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciuna. Iar minciuna nu mântuieste, ci duce la moartea vesnica. Sa nu uitam ca Hristos este Adevarul! Deci nu poate fi partasie între Adevar si minciuna, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciuna. Si nici nu poate avea pe Hristos cel ce traieste în minciuna.

Biserica lui Hristos, prin care inteleg in exclusivitate Biserica Ortodoxa, este singura Arca a mintuirii. Daca, asa cum Sf. Nectarie de la Optina a spus, au existat oameni in afara Arcai lui Noe care n-au murit, atunci exista si oameni in afara Bisericii care vor fi mintuiti. Dar nu am spus ca toti cei din Arca se vor mintui, pentru ca unii pot sa se arunce in afara prin faptele lor rele. Si nici n-am spus ca cei care inoata spre Arca si n-au apucat sa urce pina sa moara nu ar putea fi mintuiti. Cine poate sa zica ca Dumnezeu cel Atotstapinitor, Cel care cunoaste inimile tuturor, n-ar putea sa-si intinda mina catre cei care, din ignoranta sau circumstante potrivnice, n-au reusit sa suie in Arca inainte ca noaptea mortii sa se lase peste ei, dar care in inimile si mintile lor jinduiesc dupa adevar? “Toate le nadajduieste” (1 Corinteni 13:7).

Din punct de vedere dogmatic, putem si trebuie sa afirmam ca, asa cum Sf. Ciprian al Cartaginei zice, “nu exista mintuire in afara Bisericii” (Sf Ciprian, Despre unitatea Bisericii). Domnul Hristos Insusi a spus si a intarit: “Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Si din nou: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).

Mai mult, daca noi ne presupunem in mod arogant mai “milostivi” decit Domnul Insusi si ne indreptatim sa-i “iertam” pe cei care traiesc in religii false sau erezii, nu numai ca pacatuim prin incalcarea credintei asa cum este ea exprimata in dogma, dar si prin lipsa de iubire, pentru ca ne facem vinovati de incurajarea acelora in eroare, dindu-le sperante false ca pot ramine in minciuna fara sa-si puna in pericol sufletele nemuritoare, lipsindu-i astfel de teama de Dumnezeu si de motivatie pentru a cauta adevarul, conditii care pot singure sa-i duca la mintuire.

Si ce vrei sa spui? Ca nu exista oameni buni si in celelalte Biserici?

Nimeni nu este bun decit numai Unul Dumnezeu” (Matei 19:17). Omul, in conditia sa cazuta, nu este si nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.” (Psalmi 13:1,3). Chiar si Apostolii au fost numiti rai de catre Domnul (Luca 11:13). Omul poate deveni bun numai prin unire cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Aceasta unire este posibila numai tinind poruncile, iar prima porunca este sa te pocaiesti si sa te botezi. Poti spune despre om ca este bun in sens real numai atunci cind el se pocaieste si primeste botezul, singurul botez, cel al Bisericii celei Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostolica, prin aceasta primind in el bunatatea lui Dumnezeu. “Bunatatea” celui cazut, a omului nebotezat nu este buna in ochii lui Dumnezeu, ci doar “vesmint intinat”, in cuvintele Prorocului Isaia (64:6). Numai in Biserica pacatul poate fi cunoscut, pentru ca vointa lui Dumnezeu a fost facuta cunoscuta in toata plinatatea ei numai Bisericii. Daca noi nu stim care este vointa lui Dumnezeu, atunci nici nu ne putem pocai asa cum se cuvine cind Ii incalcam vointa. Biserica este unicul spital in care primim si diagnosticul corect al bolii, si vindencarea de boala.

Nu este posibila iertarea pentru toti oamenii? Nu s-a pocait David chiar in psalmul pe care l-ai citat si n-a primit el iertare de la Dumnezeu?

Ba da, dar mintuirea nu inseamna numai iertarea pacatelor, ci si dobindirea sfinteniei, sfintenie “fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) si pe care o capeti numai prin tainele Bisericii, insa pe care o poti pierde daca nu duci o lupta ascetica constanta impotriva pacatului. Mai mult decit atit, pacatul originar poate fi sters numai in cristelnita.
Nici macar David nu a fost mintuit inainte de venirea lui Hristos. Chiar si patriarhul Iacob si-a anticipat mersul in Infern (Sheol) dupa moarte impreuna cu Iosif, fiul sau cel drept: “plangand, ma voi pogori in locuinta mortilor la fiul meu” (Facerea 37:35). Si toti acestia [dreptii Vechiului Testament], marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi [dreptii Noului Testament] ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea” (Evrei 11).

Dar ce se intimpla daca un pagin sau un eretic n-a cunoscut niciodata adevarul sau Biserica sau a intilnit numai reprezentanti pacatosi sau ignoranti ai Bisericii? Putem spune despre unul ca acela ca este orb si ignorant si, prin urmare, care nu pacatuieste?

Totul depinde de natura si de nivelul de ignoranta. Exista ignoranta voluntara si exista ignoranta involuntara. Daca n-ar exista ignoranta involuntara, Domnul nu ar fi spus de pe Cruce: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Iar rugamintea Sa a fost ascultata, pentru ca, in ziua Cincizecimii, Petru i-a indemnat pe evrei sa se pocaiasca, zicind: “stiu ca din nestiinta ati facut rau” (Fapte 3:17), dupa care mii s-au pocait si botezat. La fel, si Apostolul Pavel zice: “am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta” (1 Timotei 1:13). Numai ca, te rog sa observi, au raspuns adevarului atunci cind le-a fost prezentat, de unde rezulta ca ignoranta lor a fost involuntara si, prin urmare, scuzabila.

De cealalta parte, exista o impietrire a inimii, care il opreste pe om sa raspunda la semnele pe care Dumnezeu le face cu privire la adevarul Sau, semne exterioare si indemn inauntrul fiintei. Aceasta este ignoranta voluntara. Oamenii care sint impietriti in acest fel nu cunosc adevarul din cauza ca nu vor sa il cunoasca. Acest refuz incapatinat este ceea ce Domnul numeste “hula impotriva Duhului” (Matei 12:32), care nu va fi ieratata nici in veacul de apoi.

Dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?

Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Înca înaintea primului Sinod Ecumenic, Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea sa îl ierte pe Arie si sa ridice anatema pe care o daduse asupra acestuia. Sa luam aminte la raspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemnitat pentru ca l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceti voi sa ma înduplec la rugaciunile voastre si sa îl iert pe Arie care nu a vrut sa asculte învatatura mea si sa îsi vie în simtire? Daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat noaptea. Caci rugându-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit în temnita o lumina mare si L-am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânar ca de doisprezece ani, iar fata Îi stralucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era îmbracat cu o camasa alba de in, însa rupta de sus pâna jos, pe care o strângea la piept cu amândoua mâinile, acoperindu-si goliciunea Sa. Vazând eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere, rugându-ma Lui, am zis: „Mântuitorule,cine ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am câstigat cu sângele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti în sânul Bisericii, pentru ca are viclene si rele gânduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage sa îl ierti. Dar tu sa nu-i asculti si sa nu primesti în turma un lup în chip de oaie.

Asa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei si, daca ne-ar vorbi noua astazi, ne-ar spune acelasi lucru: sa nu ne lasam prinsi de ispita falsei iubiri fata de cei care surpa Biserica lui Hristos.

Nu este toleranta o forma de iubire? Si nu este tot ce-i ura nepermis crestinului?

Nu. Domnul Dumnezeu nostru este un Dumnezeu fierbinte. El asteapta ardoare de la noi – ardoare pentru ceea ce-i bun si ura pentru ceea ce-i rau. “Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96:10). Cea ce El uraste cel mai mult este lipsa de ardoare: “Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” … asa ca “sarguieste dar si te pocaieste” (Apocalipsa 3:15-16,19). Sf Grigore din Nyssa a scris astfel: “Cel ce face legea vietii ne-a indreptatit la un singur fel de ura. Vreau sa spun aceea fata de sarpe, si pentru nimic altceva nu sintem ingaduiti sa ne exercitam aceasta insusire de a uri, ci doar ca resursa impotriva raului” (Sf. Grigore de Nyssa, Scrisoarea a VII-a catre Eustathia, Ambrosia siBasilissa).

„Mireasa lui Hristos nu poate fi adultera, e incoruptibila si pura. Are o singura casa[…].. Oricine e despartit de Biserica si e legat de o adultera, e despartit de promisiunile Bisericii; cine a abandonat Biserica lui Hristos nu se poate astepta la recompensele Lui, este un strain, un profanator,un dusman. Nu mai poate sa-L aiba pe Dumnezeu drept Tata cel care nu are Biserica drept Mama.” Ciprian, Despre unitate, 251 i.Hr

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Mitr. Serafim de Pireu

Vladimir Moss

Despre secte

Mă mir că asa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decît că sînt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – SĂ FIE ANATEMA! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decît ați primit – SĂ FIE ANATEMA!

 

Trasaturile sectelor

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arata Sfânta Scriptura despre Biserica. Ele sunt felurite grupari religioase, nascute din dezbinare si pentru dezbinare si purtând în ele pecetea dezbinarii. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adica de orice fel de sfintenie. Ele sunt calcatoare ale apostolestilor predanii si ale cuvintelor Dumezeiestilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul razboiului duhovnicesc, distrugerea zidirii care este Biserica sau macar a cât mai multora dintre cei ce ar putea sa se mântuiasca. Lumeste vorbind, ele sunt alcatuiri facute dupa felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lacomie la trufie si înapoi). Înselaciunea ce sta la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte usor de înteles, daca privim felul în care apar ele. Caci ele apar, totdeauna, prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învatatura personala, pretins inspirata, înteleapta sau reformatoare, dar care nu tine seama de nimic din ceea ce a fost înainte.Problema consta în faptul ca întemeietorul rastalmaceste (explica gresit) Sfînta Scriptura si atribuie aceastei rastalmaciri adevarul lui Dumnezeu si, astfel, el cade în pacatul ereziei (adica devine eretic sau orb duhovniceste, precum este scris la Ioan 12:40: “Au orbit ochii lor si a împietrit inima lor”) si atrage dupa sine si pe alti oameni, care sînt mai slabi în credinta si care nu prea cunosc (sau deloc nu cunosc) Sfînta Scriptura. Acesti oameni sînt numiti diferit în Sfînta Scriptura: “prooroci mincinosi” (Fapte 13:6, 2 Petru 2:1, 1 Ioan 4:1, Apoc. 16:13), “învatatori mincinosi” (2 Petru 2:1), “frati mincinosi” (2 Cor. 11:26, Gal. 2:4).

Dar daca Luther, Calvin si ceilalti care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în cautarea lor, ar fi gândit astfel: „De vreme ce ne dam seama ca romano-catolicismul este pe o cale gresita, este firesc sa ne despartim de el, cautând adevarul. Si tot atât de firesc este sa întelegem ca, de vreme ce romano-catolicismul este gresit, înseamna ca s-a despartit de Biserica cea adevarata, cândva în istoria lui. Acea Biserica fara pata a lui Hristos, de care Vaticanul s-a despartit, trebuie noi sa o cautam, pentru a ne uni cu ea întru Adevar.” Iar cine cauta, gaseste! (Matei 7, 8). Si tot asa ar fi trebuit sa gândeasca, daca erau sinceri, si cei care, mai târziu, s-au despartit de ereziile lui Luther, Calvin si ale celorlalti asemenea lor. Reformatorii au fost perfect constienti de existenta Bisericii Ortodoxe. La un moment dat, s-au folosit de Ortodoxie în sprijinul ideii cã o Bisericã poate fi “catolicã” fãrã sã fie Romanã. Si totusi, nu au contactat Biserica Ortodoxã si nici nu au cãutat sã se uneascã cu Ea, pânã la mijlocul secolului al XVI-lea, când teologii luterani au trimis Mãrturisirea de la Augsburg (The Augsburg Confession) Patriarhului de la Constantinopole, ca fait accompli. Reformatorii nu au cãutat adãpost în Biserica Ortodoxã si nici nu au dorit sã intre în traditia Ei neîntreruptã. Au dat, în schimb, nastere propriei lor variante de crestinism, folosindu-se de mijloacele erudite de care dispuneau, cãutând, apoi, sã fie recunoscuti de cãtre Rãsãrit. De bunã seamã cã o astfel de recunoastere nu era posibilã. Ei n-au putut sa devina ortodocsi, deoarece, în despartirea lor de religia în care se nascusera, nu erau mânati de dragostea de adevar, ci de lacomie si mândrie, dupa cum este scris: „Vor fi între voi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce lor grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3) Fiind astfel nascute, din mândrie si pofte pacatoase, sectele poarta în ele pecetea pacatului. Asa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, si ca fiinta, si ca învatatura. Sectele sunt nenumarate si lipsite de unitate. Biserica este Apostolica, atât ca origine, cât si ca marturie de credinta. Sectele nu sunt de origine apostolica si nici nu respecta învatatura Sfintilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfintenie, mai ales ca si învatatura lor este mincinoasa, iar între Dumnezeu si diavol – tata minciunii – nu exista nici o împartasire. Deci, fiind lipsite de har si de sfintenie, fiind lipsite de putere sfintitoare, cei ce le apartin sau li se alatura se gasesc într-o stare mai rea decât pagânii. Caci, în vreme ce pagânii nu se pretind a fi adepti ai lui Hristos, protestantii pretind aceasta. De aceea, este mult mai greu ca ei sa vina la adevar si, în acelasi timp, prin învataturi gresite, ei fac sa fie hulit numele lui Dumnezeu printre pagâni, împiedicând crestinarea acestora. Spunem acestea cu durere, stiind ca multi vor fi raniti de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu sa spunem adevarul, caci nu exista alta cale spre Lumina. Si, trebuie spus, am fost cât de delicati în exprimare am putut fi, fara sa ne abatem de la adevar. De aceea, e necesar sa ne amintim pururea ca doar Adevarul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trai în minciuna este distrugator. Oricât ar fi de învelita în ciocolata picatura de otrava, tot otravitoare ramâne. Multi îsi fac iluzii, crezând ca asa cum pe un vârf poti ajunge pe mai multe cai, la fel si la Dumnezeu poti ajunge prin diferite religii. Comparatia, însa, este complet falsa. Daca vrei sa urci pe un munte, cu jungle, prapastii, capcane si multe alte primejdii, asa cum este drumul catre Dumnezeu, trebuie sa ai o calauza perfecta si o harta de asemenea perfecta, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamna pieire. Învatatura falsa este distrugere, asa cum o harta falsa va rataci pe cei care îi urmeaza, ducându-i la pieire. Bazate pe mândrie, pe rastalmaciri ale Bibliei si Istoriei, si promovând valori false, sectele determina o evolutie sufleteasca deviata a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, si, ca urmare, au loc noi si noi dezbinari. Cei care se bazeaza pe o credinta sincera sunt, pâna la urma, dezamagiti de ceea ce le ofera secta, dar, fie renunta sa caute adevarul – epuizati de greutatile si ispitele vietii, fie trec de la o secta la alta într-o cautare perpetua, care cu greutate se întâmpla sa ajunga la limanul adevarului. Sectele creaza, astfel, un univers haotic, plin de fagaduinte atragatoare, dar fara împlinirea visata, cu tot felul de drumuri promitatoare dar care, de fapt, nu duc decât la irosire si moarte. Culorile puternice cu care sectele îsi coloreaza promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însa, efectul – ca si în cazul medicamentelor si drogurilor chimice – variaza în functie de fiecare individ si caracteristicile si alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmpla multora dintre cei raniti de minciunile ereziilor este aceea ca, amagiti ori obositi de falsele lor promisiuni, ajung sa nu mai aiba putere si discernamânt nici pentru a crede în fagaduintele cele adevarate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmpla cu cei care cauta sincer adevarul. Pentru cei care cauta doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte ofera ceea ce doresc. Ceea ce înseamna, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16). De aceea, se cuvine a-si aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adica „în afara Bisericii nu este mântuire”. Si cu totul adevarat este acest cuvânt. Caci daca ar fi mântuire în afara de Biserica, atunci de ce ar mai fi venit Hristos si ar fi întemeiat Biserica? Si iarasi se cuvine a-si aminti fiecare de cuvântul ce zice ca Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp si temelie a adevarului (I Timotei 3, 15). Iar daca este temelie, este neclintita în pastrarea adevarului si asa si este, caci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Inconsistentele doctrinare ale gruparilor neoprotestante

Istoricul ereziilor si avertismentele Mantuitorului

Învatatori mincinosi, erezii si secte au existat de la începuturile Bisericii. Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de crestinii din Efes, pentru luminarea carora facuse nevointe imense, le spune preotilor si episcopilor: …stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dintre voi însiva se vor ridica barbati graind învataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei. Drept aceea, privegheati, aducându-va aminte ca, timp de trei ani, n-am încetat noaptea si ziua sa va îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum va încredintez harului lui Dumnezeu si cuvântului harului Sau, cel ce poate sa va zideasca si sa va dea mostenire între toti cei sfintiti (Fapte 20, 29-32). Iata, deci, ca, desi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi si pe preoti, stia ca dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, ca si Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeasi trista situatie cu apostolii, pentru ca dintre cei doisprezece unsprezece cu adevarat sfinti au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul. De altfel, despre acesti învatatori mincinosi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amagi (Matei 24, 4-5). si Multi prooroci mincinosi se vor ridica si vor amagi pe multi (Matei 24, 11). Iata, deci, ca amagirea – si, deci, amagitorul – trebuie sa vina, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Iar Sfântul Apostol Petru avertizeaza si el pe crestini asupra sectelor ce vor aparea prin feluriti învatatori mincinosi cu pretentii de „sfinti”, zicând: Si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si din pricina lor calea adevarului va fi hulita (II Petru 2, 1-2). Asa cum era de asteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin. Chiar din acele prime zile ale crestinismului, s-a ridicat Simon Magul care, nemultumit ca nu a primit statutul de conducator pe care si-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiintat o „biserica” proprie, anti-crestina. Alti eretici au fost dochetii, nicolaitii, iudaizantii etc. Toate aceste grupari s-au stins cu vremea, dar mereu au aparut altii si altii. Acestia au venit cu noi înselaciuni, sau au preluat ceea ce li se parea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Si la fel au facut si alti ereziarhi dupa ei. Alte secte au aparut nu din intentia unor oameni de a prelua puterea religioasa, ci din caderea lor (personala) fata de alte laturi ale adevarului de credinta. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane sa sustina învataturi mincinoase din ultranationalism. Desi crestinii sunt în primul rând cetateni ai Împaratiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus nationalitatea mai presus de credinta lui Hristos, ceea ce este erezie. Asa au aparut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învatatori mincinosi, ci si pe baza nationalismului religios, o erezie foarte grava. Astfel de manifestari au avut de-a lungul timpului o serie pe asa-zisi crestini, care în loc sa urmeze învataturile lui Hristos, au încercat sa subordoneze Biserica nationalismului. Astfel de înselaciuni au aparut si la bulgari, rusi sau la alte popoare. Au fost, desigur, si alte caderi personale ce au dus la despartirea de Biserica, la formarea de felurite grupari schismatice sau eretice. Indiferent de motivul din care apare, erezia ramâne erezie, adica lepadare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adopta, iadul, iar pentru Biserica, dezbinarea. Asa s-a întâmplat atunci când, la Roma, a biruit, în secolul VIII, prin ratacitul papa Nicolae, papismul (papistasismul), erezia dupa care papa de la Roma este „loctiitorul lui Hristos pe pamânt”, desi Hristos a spus ucenicilor Sai Eu sunt cu voi în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Biruiti de trufia acestei idei, ce contrazicea marturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc., apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decaderea care a urmat a determinat aparitia în apus a multor erezii, cea mai grava dezbinare aparând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât si de ura fata de fariseismul si lacomia din Romano-catolicism – unde multi preoti, episcopi, cardinali si pâna si papii aveau ibovnice, mergeau la vânatoare si petreceri si chiar la razboi. În conditiile în care el însusi traia în pacat si la fel si capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea ca, dupa învatatura Romano-catolica, nu exista sansa de mântuire pentru el si ceilalti asemenea lui. De aceea el a hotarât sa înlature învatatura ce spunea credinta fara fapte moarta este (Iacob 2, 20) si ierarhia care îl deranja. A folosit, pentru aceasta, puterea politica a printilor germani – alta practica pagâneasca, totdeauna interzisa de Biserica – iar exemplul sau a fost urmat si de altii. La fel ca si alti eretici, si el a maltratat Sfintele Scripturi – desi pretindea ca le respecta – taind din ele învataturile care nu îi conveneau si tratându-le cu dispret. Desigur, o asemenea purtare este cu totul straina de teama de Dumnezeu – care este începutul întelepciunii – si este cu totul opusa evlaviei crestine. Zwingli, Calvin si altii asemenea lor s-au alaturat lui Luther, inventând noi religii asa-zis crestine, iar apoi duhul dezbinarii s-a întarit si mai mult, aparând tot felul de secte noi, ca baptistii (urmasi de fapt ai anabaptistilor), menonitii, prezbiterienii, quakerii s.a.m.d. Astazi, s-a ajuns ca aproape imediat dupa înfiintarea unei secte, sa apara tot felul de dizidente si ramuri ale sectei respective. În Occident, exista peste 10.000 de secte, numarul lor schimbându-se mereu, dupa cum feluritele „asociatii religioase” apar si dispar. Toate aceste grupari nu au nici o legatura cu Adevarul si nu sunt crestine, desi pretind a fi. Toate aceste secte se bazeaza pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede ca poti întelege Biblia singur, desi chiar Biblia spune ca asa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalti. Trufia de a nu sta in locul pe care ti l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfintenia altora. Trufia de a te crede „mai destept”, „mai bun”, „mai curat” s.a.m.d. Trufia de a crede ca esti „ales” sa scoti paiul din ochiul celuilalt, desi tu ai în ochi o bârna cât toate zilele. Trufia de a crede ca esti calauza orbilor, desi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învatator, desi nici macar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminator al lumii, desi lumina din tine este întuneric. Si multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.

Efectul ereziilor si cum le priveste Dumnezeu

Demn de mentionat este faptul ca adevarata credinta peste tot se mentioneaza la singular în Sfînta Scriptura si are diferite titluri: “comoara cea buna.” (2 Tim. 1:14), “buna învatatura” (1 Tim. 4:6), “dreapta credinta” (ortho-doxa) (1 Tim. 4:7, 3:16, Tit 1:1), “învatatura sanatoasa” (Tit 2:1, 1:9). De aici, reiese ca dreapta credinta poate fi doar la o singura confesiune care Îl marturiseste pe Hristos si nicidecum nu poate fi la doua sau mai multe confesiuni concomitent, fiindca aceasta idee se contrazice cu Sfînta Scriptura.

Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaitii, dochetii si alti asemenea rataciti (Apocalipsa 2, 14-15; 20;3, 9) au facut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul sa scrie crestinilor cu durere o epistola de mare importanta pentru a întelege si existenta si gravitatea ereziilor si adâncimea prabusirii celor înselati: Iubitilor, punând toata râvna sa va scriu despre mântuirea cea de obste, simtit-am nevoie sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna.Caci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiti, care de mai înainte au fost rânduiti spre aceasta osânda, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, si care tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Voiesc deci sa va aduc aminte voua celor ce ati stiut odata toate acestea ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari. Tot asa, Sodoma si Gomora si cetatile dimprejurul lor care, în acelasi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare si au umblat dupa trup strain, stau înainte ca pilda, suferind pedeapsa focului celui vesnic. Asemenea deci, si acestia, visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc maririle. Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndraznit sa aduca judecata de hula, ci a zis: „Sa te certe pe tine Domnul!”. Acestia însa, defaima cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântatoare – stiu din fire, într-acestea îsi gasesc pieirea. Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core (Iuda 1, 3-11).

Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar si iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le întelege cât mai bine. Vedem, în primul rând, ca Sfântul Duh îl îndeamna sa scrie tuturor crestinilor despre mântuirea cea de obste. Aceasta „chinis imon sotirias” se traduce ad-literam prin mântuirea noastra comuna (generala). Este vorba, deci, de o învatatura de care depinde mântuirea tuturor. Iar aceasta învatatura atât de importanta se refera tocmai la eretici si erezii! Si cum începe învatatura despre acest subiect atât de grav? Simtit-am nevoia sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna. Vedeti? Porunca apostolica este foarte clara. E o porunca pentru toti crestinii, si cere imperativ sa se pastreze credinta data de la început si pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important sa tinem minte ca s-a dat credinta de la început si o data pentru totdeauna! Prin urmare, toate „credintele” sau „confesiunile” aparute ulterior sunt altceva decât credinta data o data pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor si ucenicilor Sai. De aceea, si Sfântul Apostol Iuda Tadeul arata, mai departe, ca cei ce vin cu noi credinte schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru ca Hristos este Adevarul si Cel care are – si ne-a dat – cuvintele vietii vesnice. Astfel ca orice propovaduire a unei învataturi gresite înseamna o lupta împotriva lui Hristos si a învataturii Sale. De aceea, spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevarat, ca ereticii schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Va dati seama de gravitatea acestui cuvânt? Va dati seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este sa pastrezi cu toata taria adevarata credinta, cea data dintru început si pentru totdeauna? Va dati seama sub ce osânda cumplita cad cei ce, în loc sa pastreze adevarul, credinta data sfintilor, o schimba? Va dati seama sub cei blestem înfricosator se afla cei care, schimbând învatatura lui Hristos dupa placul lor, se fac tagaduitori ai Acestuia? Daca nu, daca nu va dati seama de aceasta, va lamureste mai departe tot Sfânta Scriptura. Voiesc deci sa va aduc aminte […] ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce nu au crezut. Se cuvine si noi sa ne amintim ca Egiptul era pamântul pacatului, ca iesirea din Egipt înseamna tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învatatura de la Însusi Fiul lui Dumnezeu. Si daca si îngerii care nu si-au pazit vrednicia au fost aspru pedepsiti, ce poate astepta pe cei ce schimba harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului vesnic, dupa pilda data prin Sodoma, Gomora si celelalte cetati asemenea lor? Caci acestia, care sunt numiti nelegiuiti, adica fara lege – fara Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc (blasfemiaza) maririle.

Si cât de mare este vina lor ne arata Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparatia dintre atitudinea lor de razvratire fata de preoti si episcopi si atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, desi comandant al ostirilor îngeresti, nu a îndraznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a facut apel la Dumnezeu. Si ca sa întelegem si mai deplin cât de mare este ratacirea si vina lor, se adauga: Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core. Care e calea lui Cain? Calea celor care, vazând ca din pricina rautatii lor jertfa nu le e primita de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a carui jertfa e primita. Care e ratacirea lui Balaam? A blestema – „pentru plata”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvânteaza si îi are ca alesi ai Sai si a încerca sa-i atragi în pacat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e razvratirea lui Core? S-a ridicat Core, împreuna cu Datan, Abiron si multi altii împotriva lui Moise si Aaron, zicând: Destul! Toata obstea si toti cei ce o alcatuiesc sunt sfinti si Domnul este între ei. Pentru ce va socotiti voi mai presus de adunarea Domnului! Si pentru aceasta a deschis Dumnezeu pamântul si acesta i-a înghitit de vii pe razvratiti si familiile lor, care-i urmasera în razvratire (Numeri 16, 1-50). Toate aceste lucruri le fac si protestantii.

Si atunci, cum îi priveste Dumnezeu pe protestanti si pe toti ceilalti eretici? „pete de necuratie la mesele voastre obstesti, ospatând fara sfiala împreuna cu voi, îmbuibându-se pe ei însisi, nori fara apa, purtati de vânturi, pomi tomnatici fara roade, de doua ori uscati si dezradacinati, valuri salbatice ale marii, care îsi spumega rusinea lor, stele ratacitoare, carora întunericul întunericului li se pastreaza în vesnicie” (Iuda 1, 12-13). Sau, dupa cum este scris: Sminteala (adica, ratacirea) trebuie sa vina, dar vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Si …mai bine i-ar fi fost sa i se lege o piatra de gât si sa fie aruncat în mare. Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viata s-o aiba si s-o aiba din belsug prefera moartea smintelii! Cutremurator cuvânt!

Ce spune Sfanta Scriptura despre dezbinare?

Ioan 17:11 – Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Hristos S-a rugat ca urmasii lui sa fie uniti ca Persoanele Sfintei Treimi, iar existenta a sute de denominatii crestine este o încalcare directa a voii lui Dumnezeu.

Mat 12:25 – Iisus le-a zis: Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.

Rom 16:17 – Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

I Cor 1:10 – Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.

I Cor 1:12-13 – Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos?

Ioan 10:16 – Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

Rom 15:5 – Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos.

Efes 4:13 – Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Efes 4:3-5 – Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez.

Fil 1:27 – Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei.

Fil 2:2 – Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare.

I Petru 3,8 – În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi.

I Cor 14:33 – Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.

I Ioan 2,19 – Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.

Evrei 10,25 – Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.  Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă,  Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.  Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; . Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.

II Petru 2,1-2 – În norod s-au ridicat si prooroci mincinosi, cum si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura pe furis erezii nimicitoare.

Tit 3.10 – De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te.

I Tim 6:3 – Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.

II Tim 4:3 – Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.

II Timotei 3.13 –  Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi.

II Petru 3,16 – In ele sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.

 

Atitudinea Sfintilor Apostoli fata de erezii

Despre existenta eresurilor si a ereticilor se vorbeste, de mai multe ori, în Sfînta Scriptura. Apostolul Pavel, în epistola sa catre Tit 3:10-11, spune: “De omul eretic, dupa prima si a doua mustrare, departeaza-te, stiind ca unul ca acesta s-a abatut si a cazut în pacat, fiind singur de sine osîndit”. Acest verset arata destul de clar ca “erezia este pacat”, precum si comportamentul cu omul eretic trebuie sa fie deosebit, dupa cum ne învata Apostolul, iar în alta parte chiar Însusi Mîntuitorul le porunceste Apostolilor sa se “fereasca de aluatul fariseilor si al saducheilor”, adica de învatatura lor gresita. Întîlnim acest termen si la Galateni 5:20, fiind pus în rîndul pacatelor ca un lucru care departeaza pe om de împaratia lui Dumnezeu. De asemenea, mai exista si alte versete care vorbesc despre existenta eresurilor pe timpul Mîntuitorului, precum ar fi “eresul fariseilor” (Fapte 15:5), “eresul saducheilor” (Fapte 5:17). O atentie deosebita trebuie sa atragem la faptul ca “saducheii zic ca nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii marturisesc si una si alta” (Fapte 23:8), adica între eresuri neaparat exista deosebiri. La fel sînt deosebiri si între dreapta credinta si eresuri, precum ne spune si Apostolul Pavel la 1 Cor. 11:19: “Trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze (sa se faca cunoscuti) între voi cei încercati”. Prin cuvîntul “încercati” (crestinii statornici în credinta) Apostolul ne vorbeste despre faptul ca învatatura propovaduita de ei se deosebea de celelalte curente religioase, iar Apostolul Ioan concretizeaza: “Noi sîntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu asculta de noi; cine nu este din Dumnezeu nu asculta de noi. Din aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii” (1 Ioan 4:6). Astfel, întelegem ca învatatura Apostolilor era de la Dumnezeu, iar eresurile, de la diavol, fiindca au duh de ratacire. În unele cazuri, cînd dreapta credinta a fost considerata ca eres, de exemplu, cazul cînd învatatura Apostolului Pavel este considerata de catre iudeii din Roma ca eres (Fapte 28:22), atunci Apostolul le-a vorbit de dimineata pîna seara despre Iisus si prooroci si rezultatul a fost ca unii din cei ce ascultau au crezut celor spuse, iar altii, nu (Fapte 28:24), adica fiecare a avut liberul arbitru sa aleaga de a crede sau nu, dar adevarul ramîne ca învatatura a fost de la Dumnezeu. Alt moment important este fapta Apostolului Pavel, care a dat satanei pe unii eretici ca sa nu mai huleasca. Asa erau Alexandru, Imeneu si Filet, care spuneau ca învierea (mortilor) s-a si petrecut (1 Tim. 1:19-20, 2; Tim. 2:17-18).

Atit de mare le era sila Apostolilor incit nici macar nu vorbeau cu cei care stilceau adevarul!” (Sf. Irineu de Lyon, Impotriva Ereziilor, Cartea III, Cap. III)

Sf. Petru si Pavel erau scirbiti de eretici si ne-au sfatuit sa ne ferim de ei” (Sf. Ciprian)”

Misionarismul neoprotestant

Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”  (2 Ioan 1:7-10)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, ţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.
Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei? Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi?
„Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?
Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor!
Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.
S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?
Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28).

Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!
După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.
Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit, apoi, Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este, însă, de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:
De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?
Da!
Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:
Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10,14-15).
Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).
Iată, însă, că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?
Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi dinlăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin.

Condamnarea pronuntata de cel de-al saptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (787) face referire precisa la nascocirea unei alte evanghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei care cuteaza sa cugete sau sa învete altfel sau, urmând blestematilor eretici, [îndraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoana zugravita, fie sfinte moaste de mucenici, sau [îndraznesc] sa cugete strâmb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, înca si [de vor îndrazni cu necuviinta] sa foloseasca în chip profan sfintele vase sau sfintele manastirilor: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie îndepartati de la împartasanie [sa fie afurisiti] [3; 56-57].

„Nu trebuie sa-i luam in seama pe cei care spun “Iata,aici e Hristos”, dar il arata in afara Bisericii, care e plina de stralucire, de lumina adevarata,”stalp si temelie a Adevarului”, in care sta promisiunea lui Iisus: ”Sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor”. Origen, Comentariu la Matei (244 i.Hr).

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Mijlocirea sfintilor

 

Intai de toate, sa vedem ce intelegem prin cuvantul „mijlocire”. Cand un protestant aude acest cuvant atribuit sfintilor, aduce aminte ca:

”Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”.  I Tim 2:5

În textul de mai sus, se vorbeşte despre jertfa obiectivă sau generală a lui Hristos pentru toţi oamenii: ”Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşalelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice.” (Evrei 9:15).

Intr-adevar, nimeni in afara de Iisus Hristos nu este mijlocitor inaintea Tatalui, pentru ca nimeni in afara de El nu s-au adus pe sine jertfa pentru mantuirea lumii. Deci, in afara de Hristos, nimeni nu poate mantui de pacate. Cinstind pe sfinti, insa, nu ii punem in locul lui Hristos, nici macar alaturi de El. Cand sfintii se roaga pentru noi, ei tocmai cer lui Hristos ca El sa mijloceasca mantuirea noastra. Ei cer de la Hristos mantuirea noastra. Si, in acest inteles, spunem ca mijlocesc pentru noi. Singurul care mantuieste este Hristos, iar sfintii, prin rugaciunile lor, cer mantuirea noastra, dar nu o dau ei insisi.

Asadar, mijlocirea lui Hristos pentru mântuirea noastră este alta decât cea a sfintilor. Vedem, de exemplu, ca insusi Sfantul Apostol Pavel se numeste „mijlocitor” : “În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi”. (II Cor 5:20). De asemenea, ingerii sunt numiti „mijlocitori”: „Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei” (Iov 33:23). Mai mult decat atat, apostolii sunt numiti si mantuitori: „Pe altii, smulgandu-i din foc, mantuiti-i” (Iuda 1,23); „Doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei” (Romani 11,14); „Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă”.(I Tim 4,16)

Din aceste versete, analizate in context, rezulta ca mijlocirea Mantuitorului nu exclude mijlocirea sfintilor. Iisus Hristos este Mijlocitor ca Mantuitor, in timp ce sfintii sunt mijlocitori ca slujitori ai Domnului, care se roaga Lui pentru credinciosi.

In fapt, sfintii mijlocesc in doua feluri. In primul rand, prin contributiile aduse in lucrarea de mantuire adusa de Hristos; stim ca Dumnezeu lucreaza prin oameni (Iacov 5,19-20; Matei 18,15); astfel, Evanghelia a ajuns pana la noi, prin intermediul sfintilor apostoli, care au propovaduit-o (Fapte 15,7); Dumnezeu a luat trup din Preasfinta Fecioara Maria (Luca 1,42); prin apostoli, Dumnezeu vindeca bolnavi (Fapte 28,9), etc.. In al doilea rand, sfintii mijlocesc prin rugaciunile pe care le aduc lui Dumnezeu, pentru noi. Cum primul tip de mijlocire nu este negat de neoprotestanti, vom detalia cel de-al doilea aspect al mijlocirii sfintilor, anume rugaciunile pentru noi.

Putem spune ca nu sfintii mijlocesc intre noi si Dumnezeu, ci Dumnezeu mijloceste intre noi si sfinti. Sfantul Apostol Pavel spune ca Biserica  este Trupul lui Hristos, toti membrii ei fiind madulare ale sale (I Cor. 12, 4-27 si urm.), astfel ca „Nu poate ochiul sa zica mâinii: N-am trebuinta de tine; sau, iarasi, capul sa zica picioarelor: N-am trebuinta de voi. Ci cu mult mai mult madularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase” (I Cor. 12, 21-22). Daca cei din Imparatia lui Dumnezeu Il au Cap pe Hristos, iar eu nu sunt un trup cu ei, asta inseamna ca nu avem acelasi Cap, ceea ce ma exclude din Trupul lui Hristos. In continuare, acelasi sfant apostol ne spune ca „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Cor 12,26) si „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng!” (Romani 12,15). Iar cei care sunt in Imparatia lui Dumnezeu fac parte din aceste madulare, cu care trebuie sa ne bucuram, pentru ca toti care s-au imbracat in Hristos sunt o familie, intre care Hristos mijloceste.
Pentru a contraargumenta opiniile protestante, vom demonstra ca (1) rugaciunile catre oamenii sfinti erau nu numai practicate de primii crestini, ci si recomandate de Insusi Dumnezeu si ca (2) nu exista deosebire intre mijlocirile oamenilor sfinti inainte de moarte si mijlocirile lor din Imparatia lui Dumnezeu.

 

Sa vedem cateva exemple biblice, in care credinciosii cereau rugaciunile altor credinciosi:

 

„Si raspunzând, Simon a zis: Rugati-va voi la Domnul, pentru mine, ca sa nu vina asupra mea nimic din cele ce ati zis”. Fapte 8,24

„Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei”.  Efeseni 6,19

„Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim”. Evrei 13,18

„În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi”.  II Tes 3,1

„Ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi”. II Cor 1,11

„Dar a treia căpetenie, venind şi căzând în genunchi înaintea lui Ilie, l-a rugat, zicând: „Omul lui Dumnezeu, să nu fie trecut cu vederea de ochii tăi sufletul meu şi sufletul acestor cincizeci de robi ai tăi!„. IV Regi, 1, 13

„Şi a zis tot poporul către Samuel: „Roagă-te pentru robii tăi înaintea Domnului Dumnezeului tău, ca să nu murim”. I Regi 12,19

„Zis-a Faraon: „Eu vă voi lăsa să aduceţi jertfă Domnului Dumnezeului vostru, în pustie, dar să nu vă duceţi departe. Rugaţi-vă dar Domnului pentru mine!„Facerea 8,28

„Regele Sedechia a trimis pe Iucal, fiul lui Şelemia, şi pe Sofonie preotul, fiul lui Maaseia, la Ieremia proorocul, ca să-i zică: „Roagă-te pentru noi Domnului Dumnezeului nostru! Ieremia 37,3

 

Vedem, de asemenea, ca aceste cereri de a se ruga pentru credinciosi au fost ascultate de cei sfinti:

 

Atunci toate căpeteniile oştirii şi Iohanan, fiul lui Carea, şi Azaria, fiul lui Hoşaia, şi tot poporul, de la mic până la mare, au venit şi au zis către Ieremia proorocul: „Roagă-te ca Domnul Dumnezeul tău să ne arate calea pe care să mergem şi ce să facem”. Zis-a către ei Ieremia proorocul: „Ascult şi iată mă voi ruga Domnului Dumnezeului vostru, după cuvântul vostru, şi tot ce vă va răspunde Domnul vă voi spune şi nu voi ascunde de voi nici un cuvânt”. Ieremia 42:1-3

A venit deci poporul la Moise şi a zis: „Am greşit, grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi”. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Numerii 21,7

Iar Pavel a zis: Ori cu puţin, ori cu mult, eu m-aş ruga lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci şi toţi care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de aceste lanţuri. Fapte 26,29

Şi s-a întors Moise la Domnul şi a zis: „O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” Ieş. 32, 31-32

„Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre„. I Tes., 1, 2-3

„Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele„. Efes., 1, 16-17

„Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră„. II Cor., 13, 9

„Te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele”. II Tim., 1, 3

Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Matei 15,22-23

„Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie”. Filipeni 1:4

„Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică”. Fapte 12:5

„De aceea şi noi, din ziua în care am auzit aceasta, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească”. Coloseni 1:9

 

Dar, si mai important, vedem ca Insusi Dumnezeu ne sfatuieste sa cerem rugaciunile celor mai sfinti decat noi si ca le asculta acestora rugaciunile:

„Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov”. Iov, 42,8-10

„Pentru că slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu; Slăvind ei pe Dumnezeu, prin adeverirea acestei ajutorări, pentru supunerea mărturisirii voastre Evangheliei lui Hristos şi pentru dărnicia împărtăşirii către ei şi către toţi, Se roagă pentru voi, şi vă iubesc pentru harul lui Dumnezeu cel ce prisoseşte la voi”. II Cor 9:12-14

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc„. Matei 5,44

Atunci a zis regele Ieroboam către omul lui Dumnezeu: „Îmblânzeşte faţa Domnului Dumnezeului tău şi roagă-te pentru mine, ca să mi se poată întoarce mâna mea la mine”. Şi a îmblânzit omul lui Dumnezeu fata Domnului şi mâna regelui s-a întors la el şi s-a făcut ca şi înainte. III Regi 13,6

„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte”. I Ioan 5,16

„Şi a mai zis Avraam: „Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi pierde(cetatea)” Facerea 18,32

„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. „. Iacov, 5, 14

Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului. Iacov 5,16

“Va îndemn deci, înainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii” (I Timotei 2, 1).

„Acum însă dă înapoi femeia omului aceluia, că e prooroc, şi se va ruga pentru tine şi vei fi viu; iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi!” Fac., 20, 7

Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie şi se roagă de pace. Luca 14,32

Dar Iezechia s-a rugat pentru ei, zicând: „Domnul cel bun să ierte pe tot cel ce şi-a îndreptat inima să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor săi, deşi ei n-au curăţirea cerută pentru cele sfinte!” Şi a ascultat Domnul pe Iezechia şi a iertat poporul.  II Cr 30,19-20

Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron. Det 9,20

Şi se va ruga preotul pentru sufletul care a făcut păcat din neştiinţă înaintea Domnului şi va afla milă şi i se va ierta. Numerii 8,28

Şi s-a rugat Elisei şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!” Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei. IV Regi, 6,17

Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc au; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” III Regi 17,1

Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” (IV Regi 2,9) Iar fiii proorocilor cei din Ierihon, văzându-l de departe, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei!”(IV Regi 2,15)

 

 

Al doilea argument adus de protestanti impotriva rugaciunii catre sfinti este acela ca sfintii se pot ruga pentru noi doar daca sunt in viata, dupa moarte fiind inconstienti.

Lasand la o parte folosirea, de catre neoprotestanti, a cuvantului „mort” ca desemnand trecerea la Domnul, contrara cuvintelor Mantuitorului („Nu a murit, ci doarme” – Luca 8,52), stim ca „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, caci toti traiesc in El” (Luca 20:38). Iar acest lucru este marturisit si de evrei, dar si de cele mai multe culte neoprotestante. Astfel, doar adventistii si martorii lui Iehova ar putea aduce ca argument inconstienta sufletului dupa moarte. Insa, desi marturisesc la fel ca noi, majoritatea cultelor isi schimba, brusc, invatatura de credinta atunci cand vine vorba de mijlocirea sfintilor. Contrar invataturii Mantuitorului, care spune despre fiica lui Iair „Nu a murit, ci doarme” (Luca 8,52), ei ii numesc „morti”. După ce însăşi viaţa şi cauza vieţii a fost socotită între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţă în El.

 

Sa vedem cateva exemple ale rugaciunii catre sfintii din Ceruri:

„Veseleşte-te de ea, cerule, şi voi, sfinţi şi apostoli şi profeţi; că judecata voastră asupră-i a judecat-o Dumnezeu!” (Apoc 18:20)

Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.  (Matei 27:47)

Daca evreii credeau ca Mantuitorul il striga pe Sfantul Prooroc Ilie, inseamna ca aceasta practica nu era neobisnuita. Ar fi interesant de ce protestantii nu se roaga Sfantului Ilie, din moment ce acesta este viu si cu duhul, si cu trupul, fiind rapit la cer.

„Strigă acum, dacă o fi cineva care să-ţi răspundă. Către care din sfinţii îngeri te vei îndrepta?” Iov 5,1

Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea,pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. […] Iar el a zis:Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. (Luca 16, 19-30).

Din aceasta parabola, putem trage unele concluzii:

1. Bogatul, desi mort, era constient (suferea, stia ca are 5 frati si isi amintea de faptele lui rele);

2. Bogatul s-a rugat unui sfant care era, si el, mort trupeste, dar care stia faptele bogatului (deci vedea ce se intampla pe pamant).

3. Bogatul s-a rugat pentru familia lui ramasa pe pamant, desi nici macar nu era sfant.

Deci, in viata de apoi, oamenii se pot ruga pentru cei ramasi pe pamant, mai ales daca au ajuns aproape de Dumnezeu. Si cum sa nu se roage pentru ceilalti, daca in timpul vietii au facut-o?

Unii cred ca aceasta parabola contine simple simboluri. Dar oare ar fi folosit Domnul Iisus niste simboluri idolatre, care sa ii sminteasca pe crestini ? Dumnezeu este Adevarul (Ioan 14:6), iar adevarul nu se alatura minciunii.

Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi relele. (Baruh 3:4)

 

Cea mai evidenta dovada a constientei sufletului, dupa moarte, este constienta lui Hristos intre moarte si Inviere.

 

Sa vedem si alte dovezi biblice ale constientei sufletelor, dupa moarte:

Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.  Matei 17:3

“Pentru aceasta s-a binevestit si mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar ca sa vieze, dupa Dumnezeu, cu duhul” (I Petru 4, 6).

„Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19).

La savarsirea invierilor, Hristos i-a strigat pe cei care murisera ca si cum acestia il auzeau:“Lazare, vino afara!“, „Tinere, tie iti zic, scoala-te!„.

Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.  Luca 15:10

Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. Luca 23:43

Dupa cum putem deduce, talharul nu avea sa doarma pana la cea de-a doua Venire, ci sa fie cu Hristos, in Imparatia Sa, inca de atunci.

De asemenea,vedem ca cei 24 de batrani sunt constienti. (Apoc 5:8-9 ;  Apoc 4:10-11; )

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? (Apoc 6:9-11).

Din aceste versete, rezulta ca:

1. Sfintii sunt constienti de felul in care au murit.

2. Sfintii sunt indignati de felul in care au murit (deci au, in continuare, sentimente).

3. Sfintii cer pedepsirea ucigasilor (deci stiu ca inca nu au fost pedepsiti).

Deci, de ce nu s-ar ruga, cu atat mai mult, pentru binele crestinilor?

 

Iar vederea visului astfel era: că Onia, care fusese arhiereu, om bun, blând, cucernic la chip şi cu obiceiuri bune şi la vorbă cuvios, care din pruncie s-a nevoit întru toate lucrurile faptei bune, cu mâinile întinse se ruga pentru toată adunarea Evreilor. II Mac 15:12-14

Cum am putea crede despre sfinti ca odata intrati în împaratia cerurilor si vietuind alaturi de Hristos, nu le mai pasa de nimeni si de nimic din lumea aceasta?

 

In ciuda atator dovezi, protestantii aduc cateva versete din Eclesiast, cum ar fi:

„Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare”.  Ecl 9.5-6

Aici, autorul se refera la faptul ca mortii nu vor mai beneficia de lucrurile lumesti. Aceasta reiese clar din faptul ca „parte de rasplata nu mai au” (noi stim ca fiecare ne vom lua rasplata, in ziua Judecatii). Insa cel mai important lucru este ca aceasta scriere este din Vechiul Testament, cand nimeni nu se mantuia, ci toti mergeau in iad. Era normal ca starea credinciosilor, dupa moarte, sa fie diferita de starea lor dupa venirea lui Hristos. In Noul Testament, ni se spune clar ca  „s-a binevestit si mortilor (I Petru 4, 6).

 

Parabola despre iconomul necredincios. Ev. Luca 16,1-9.
Si zicea si catre ucenicii Sai: Era un om bogat care avea un iconom si acesta a fost parat lui ca-i risipeste avutiile.
Si chemandu-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Da-mi socoteala de iconomia ta, caci nu mai poti sa fii iconom.
Iar iconomul a zis in sine: Ce voi face ca stapanul meu ia iconomia de la mine? Sa sap, nu pot; sa cersesc, mi-e rusine. Stiu ce voi face, ca sa ma primeasca in casele lor, cand voi fi scos din iconomie.
Si chemand la sine, unul cate unul, pe datornicii stapanului sau, a zis celui dintai: Cat esti dator stapanului meu?
Iar el a zis: O suta de masuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ti zapisul si, sezand, scrie degraba cincizeci.
Dupa aceea a zis altuia: Dar tu, cat esti dator? El i-a spus: O suta de masuri de grau. Zis-a iconomul: Ia-ti zapisul si scrie optzeci.
Si a laudat stapanul pe iconomul cel nedrept, caci a lucrat intelepteste. Caci fiii veacului acestuia sunt mai intelepti in neamul lor decat fiii luminii.
Si Eu zic voua: Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta, ca atunci, cand veti parasi viata, sa va primeasca ei in corturile cele vesnice.

Asadar, cand Stapanul nu ne va primi in Imparatie, fiii lui (sfintii) ne vor primi.

 

Anul 204 – Hippolytus din Roma(Despre Daniel 11:20):

„[Rugandu-se celor 3 prieteni ai lui Daniel] Ganditi-va la mine, va implor, ca sa pot fi, ca si voi, martir”.

Origen:

„Dar nu numai Hristos se roaga pentru cei ce se roaga cu sinceritate,dar si ingerii…ca si sufletele sfintilor care au adormit” (Rugaciune 11 [233 i.Hr]).

In catacomba Sfantului Sebastian, s-au pastrat in conditii bune si trei mausoleumuri si un zid pe care sunt inscriptionate rugaciunile credinciosilor catre Sfintii Petru si Pavel, datate in secolele III si IV.

 

Surse:

Pr. Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa