Rugaciunea neincetata

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum­nezeu. Prin ea, sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni­ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau, cum spune Evagrie monahul : „Rugaciu­nea este urcusul mintii spre Dumnezeu” (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea, sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar, in acelasi timp, omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a se intalni cu Dumnezeu, Care e prezent acolo, prin harul divin si experiind, in acest fel, prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu mai multa in­tensitate, cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a prezentei Man­tuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade sub simturi si este trecator, in acea masura ajungem la contemplarea lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru.

Aceasta contemplare se face cu ajutorul ru­gaciunii lui Iisus : „Doamne Iisus   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, care devine rugaciunea mintii in faza ei superioara, cand nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu inima.

Misterul rugaciunii nu se indeplineste in anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei la anumite ore, imprejurari sau locuri, tot timpul care ramane in afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci tre­buie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului : „rugati-va ne­incetat” (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugaciunea mintii, credinciosul se detaseaza de taramul lumii inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste Hristos – Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu, acolo este si cerul, acolo este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului : imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru (Luca 17, 21).

Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti. Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate.

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu, in adancimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din ea, facand-o sa devina fara forma, ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii, inseamna lipsa continutului (curatirea mintii de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor).

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10) si în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). Dumnezeu este Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă, în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui (a se citi mai multe in „Psihoterapia Ortodoxa”). De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”.
Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu Dumnezeirea).
Astfel, contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.

Simtirea Harului

Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă, care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”. Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea
concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.
După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o
linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru.
La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi, a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii,
Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.
Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Dionysios Farasiotis descrie lucrarea Harului, in cartea sa, „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele… Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton… Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei. Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate. La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile. Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire. Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea. Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi”.

Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou.
Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce se întâmplă acest lucru ?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea
dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări
care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte
repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde
păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de
viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

Etapele rugaciunii isihaste

1) Rugăciunea orală

Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si „aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm.

2) Rugăciunea mintii

În această treaptă a rugăciunii, spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.

3) Rugăciunea inimii

În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.

Prin rugăciunea inimii, întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci, se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă. Atunci, Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră.

4) Rugăciunea de sine miscătoare

Când se întăreste în inimă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2): „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17). Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.

5) Rugăciunea cea văzătoare

Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.

6) Rugăciunea în extaz

În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.

7) Rugăciunea cea duhovnicească

Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului. Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune, spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului
Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci, mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.

Iata cum este descrisa o asemenea experienta, in cartea „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

„Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic… O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“. Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen. „

Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).

Roadele rugaciunii lui Iisus

Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos
decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare
mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.

Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia.

Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).

Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.

Al cincilea rod este evlavia.

Al saselea rod este frica de Dumnezeu.

Al saptelea rod – pomenirea mortii.

Al optulea rod este linistirea gândurilor.

Al nouălea rod este căldura harică a inimii.

Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.

Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.

Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.

Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului.
De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă, astfel, de tot idolul
si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa.

Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.

Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată
Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.

Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că, prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea, spune Sfântul
Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).

Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este
curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt.
După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.

Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire.

Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale – ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească.

Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate.
Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).

Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10).
Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).

Pregatirea pentru rugaciunea isihasta

Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a Duhului Sfânt,
trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa „Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să spună rugăciunea.
Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră, pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si veselindu-ne duhovniceste.
Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului (post, priveghere,
îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.), muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc), împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.
După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în suflet.

Inceperea rugaciunii

În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.
La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele. Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te
întrerupă. Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”. În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău. Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă. Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.
De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Surse:

Arhimandrit Vasile Prescure

Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie

Anunțuri