Despre reforma

Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor?

Din toate grozaviile pe care le-a nascut Apusul, cea mai mare, de departe, este erezia lui Martin Luther, protestantismul. Precum Lucifer, cand a cazut din cer, a luat cu el o treime din ingeri, Luther, in caderea lui, a luat, spre pierzanie, o sumedenie de suflete omenesti. Nebunia lui Luther a mers pana acolo incat a desfiintat Sfintele Taine (pastrand doua dintre ele, dar cu caracter simbolic, Botezul si Euharistia), fara de care nu se realizeaza opera mantuirii.

Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră, la un moment, dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă si, în teribilismul lui, rupe din Scriptură Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) pe care, numind-o „epistolă de paie”, o aruncă în râul Elba.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” lui Luther a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa lui personală.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă, în mod obiectiv, o situaţie.

Ocazia luptei exterioare îi fusese oferită lui Luther de practica vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi, printr-un edict, îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…

Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Pe baza principiului lui Luther, potrivit căruia fiecare poate interpreta Biblia, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti. Luther se vede nevoit să ia atitudine el însuşi împotriva acestora, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noua învăţătură se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther, însă, i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revolutiei din 1525, când tărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religiosi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoti catolici care nu acceptă lutheranismul sunt omorâti, iar mănăstirile şi bisericile lor, arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum, Luther îsi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva tăranilor, pe care-i numeste ‘oameni fără credintă’, ‘mincinosi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetătenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther – care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529, el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529), pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase, se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între lutherani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanti (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului, lansat de primii protestanţi („relatie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.  În cele lumeşti, această individualizare este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică a zonelor Reformei, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Dacă ne uităm pe hartă, la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…), vedem că nici una dintre ele nu a rezistat, din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral, sunt la pământ. Cu toate acestea, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” în ţara noastră – ar dori să vadă o Reformă şi în România. Dumnezeu, însă, nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta, pentru că ei se aşează pe sine în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Acum, când vedem roadele Reformei lui Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge, după o vreme, acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

Revenind la istorie, după mai putin de o sută de ani, cei care doreau o reformă mai radicală devin suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul este ‘biblic’, de la Dumnezeu şi adeverit de Duhul Sfânt. Tot ce contează este Biblia, luând naştere principiul clasic al protestantismului – Sola Scriptura (Numai Scriptura), care e însă interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul. Tradiţia Bisericii li se pare o sumă de porunci omenesti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare „biserică” nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O perioadă, lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr şi este usor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti şi că nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie cât mai bună. În Biblie, scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier şi diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităti şi renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică – cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti. Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Fărâmitarea protestantă merge mai departe şi, prin secolele 18 şi 19, apar cultele „neoprotestante”, cu învătături şi mai îndepărtate de Adevăr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriti bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici, Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali, nu. Tări majoritar luterane ca Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia, adoptă legi prin care „căsătoriile” între homosexuali sunt nu doar legale, ci şi „binecuvântate” în biserici. Reforma lui Luther produce roade care sunt din ce în ce mai departe de intentiile enuntate în secolul 16, dar duhul în care s-a umblat şi se umblă nu este Duhul lui Hristos, ci un duh lumesc, individualist şi inspirat de tatăl minciunii.

Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior „baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe feluri de baptisti, mai multe feluri de adventişti, mormoni, penticostali, martori ai lui Iehova,  etc.

Roadele Reformei lui Luther sunt vizibile astăzi. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani, nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Drepturile omului, drepturile individului, acest idol modern, calcă în picioare drepturile comunităţii şi distrug comuniunea dintre oameni. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi urăsc, în vorbă şi în fapt, Sfânta Tradiţie, care este sigura busolă către dreapta învătătură creştină.

Luther – marioneta evreilor

Blasfemiile lui Luther

Anunțuri