Pomenirea mortilor

Alta ratacire protestanta este dispretul fata de pomeni si pomenirea mortilor. Pentru orientare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiaza frumoasa si evlavioasa practica a rugaciunilor si pomenilor pentru cei adormiti.

Pomenire înseamnă celebrarea dumnezeieştii Liturghii în ziua morţii unui mucenic, spre cinstirea lui, adunarea membrilor Bisericii spre cinstirea unui mucenic, sărbătorirea respectivului martir, rugăciunea Bisericii pentru cei adormiţi şi pomenirea numelui mucenicului la dumnezeiasca Liturghie. Atunci, se înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi şi întreaga Biserică prăznuieşte şi se roagă Domnului pentru odihna sufletului martirului.

 

 

 

Pot schimba ceva rugăciunile noastre?

„Va îndemn deci, înainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii” (I Timotei 2, 1), ne învață Apostolul Pavel. Iar dacă „Dumnezeu nu este al mortilor, ci al viilor, caci toti traiesc în El”(Lc 20,38), atunci este cu putinta sa ne rugam unii pentru altii, cei de aici si cei de dincolo.

Corintenilor, Pavel, vorbind despre creștini ca mădulare din Trupul lui Hristos, le explică de ce sunt necesare rugăciunile noastre: „Si nu poate ochiul sa zica mâinii: N-am trebuinta de tine; sau, iarasi capul sa zica picioarelor: N-am trebuinta de voi”.  Așadar, nu putem spune că cei adormiți nu au nevoie de noi. Iar sfatul Sfantului Apostol nu întârzie să apară: „Si pe cele ale trupului care ni se par ca sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multa evlavie le îmbracam”. Cum le îmbrăcăm? Fiindu-le alături, în suferințele lor: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”. (I Cor 12,21-26)” Și cine suferă mai mult decât cei care se chinuie în iad?

Însusi Hristos a propovaduit în Iad celor ce fusesera cândva neascultatori, ceea ce înseamna ca si pentru acestia mai este o sansa de izbavire (I Petru 3, 18-20). „Pentru aceasta s-a binevestit si mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar ca sa vieze, dupa Dumnezeu, cu duhul” (I Petru 4, 6). Iata deci ca si pentru acestia poate fi buna-vestire si izbavire. Şi iarăşi: Domnul omoară şi învie; El coboară la iad şi iarăşi scoate (I Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evrei 11, 19; I Ioan 2, 2; Apoc. 1, 18, Tob. 13, 2; Intel. 16, 13).

Încă din Vechiul Testament, oamenii aveau această credință:„Si a zis Noemina catre nora sa: „Binecuvântat este el de Domnul, Care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morti!”” (Rut 2,20)

Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte «orice» vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini, iar bunătatea Lui este atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului. Păcatele oamenilor – afară de cele de moarte şi cele împotriva Duhului Sfânt – se pot ierta de Dumnezeu şi în veacul viitor (Matei 12, 31-32; Isaia 1, 18; 22, 14; Marcu 3, 29; Luca 7, 47; II Mac. 12, 43). Aşadar, rugăciunea pentru morţi este nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei noastre, căci tot Mântuitorul a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23).

Rugăciunile de cerere pentru pomenirea morţilor nu au nici o legătură cu învăţăturile despre apocatastază, despre mântuirea tuturor, sau cu alte asemenea învăţături. Trembélas, în Dogmatica lui, prezintă concepţia Părinţilor şi a Bisericii şi care adevereşte cele de mai sus: „Este, aşadar, limpede, că amândoi Părinţii menţionaţi [adică Chiril al Ierusalimului şi Ioan Gură de Aur], vorbind despre foloasele şi ajutorul acordat de cei vii celor morţi, nu înţeleg că prin acestea poate fi scăpat cineva din durerile iadului şi mutat din iad în Rai, ci sunt ca o mângâiere şi un mic ajutor, „ajutând spre întărire”, ca luminare a iadului”  (Trembélas, Dogmatica Bisericii Soborniceşti Ortodoxe, vol. III, ed. Sotír, Atena 20033, p. 412).

 

Rugăciunile pentru adormiți, în Noul Testament
Rugăciunile Mariei pentru fratele său, Lazăr, și ale lui Iair pentru fiica sa, au avut efect, deși aceștia muriseră (Ioan 11, 32-44 și Luca 8, 41-55). Iată, deci, mijlocire pentru morți, arătată pe față de Biblie, spre rușinarea necredincioșilor!

În Noul Testament, îl vedem pe Apostolul Pavel că se roagă pentru Onisifor cel adormit: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (II Timotei 1, 18). În ce priveşte alineatul acesta, unii afirmă că Onisifor nu murise. Însă, în contextul acelei scrisori, expresia „ziua aceea” care înseamnă Judecata, are legătură cu acela care pleacă din această lume, pentru că Pavel spune despre sine în altă parte: „vremea despărţirii mele s-a apropiat…De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Timotei 4, 6-8). Adică, în contextul aceleiaşi scrisori, cel care aşteaptă „ziua aceea” trebuie mai întâi să „plece din această lume”. În al doilea rând, faptul că Onisifor murise transpare din faptul că Apostolul Pavel vorbeşte separat despre Onisifor şi despre familia lui: „Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor” (II Timotei 1, 16). „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el [Onisifor] să afle milă de la Domnul” (II Timotei 1, 18). Pavel ar fi putut să spună „să dea Domnul ca în ziua aceea Onisifor şi casa lui să afle milă de la Domnul”. De asemenea, Pavel diferenţiază urările, aşa încât una este pentru prezent, iar alta pentru viitor. La sfârşitul epistolei, din nou, se referă doar la familie: „Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor” (II Timotei 4, 19).

Mai mult decât atat, Apostolul Pavel face o mărturisire șocanta: „Fiindca ce vor face cei care se boteaza pentru morti? Daca mortii nu înviaza nicidecum, pentru ce se mai boteaza pentru ei?” (I Cor 15,29). Așadar, primii creștini nu numai ca aveau credința ca cei adormiți puteau căpăta iertare de păcate și după moarte, dar se și botezau pentru ei!

Pomenirile, în Vechiul Testament

Pomenirile au existat în practica poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Îl vedem pe David şi pe cei dimpreună cu el postind pentru Saul mort, pentru Ionatan, dar şi pentru tot poporul care fusese omorât în război: “Atunci a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi după fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). Este de înţeles să te tânguieşti şi să plângi, dar de ce să posteşti pentru morţi?

În cartea proorocului Ieremia, avem o altă mărturie în acest sens: „Si precum s-a aprins tamâie pentru parintii tai si pentru ceilalti regi, care au fost înainte de tine, la înmormântarea lor, asa se va aprinde si pentru tine si te vor plânge, zicând: „Vai, doamne!” Ca Eu am rostit cuvântul acesta”, zice Domnul”(cap 34,5). Tămâia se aducea lui Dumnezeu ca „jertfă de pomenire” (Lev 2,2) și această jertfă era însoțită de rugăciuni – „toata multimea poporului, in ceasul tamaierii, era afara si se ruga” (Luca 1:9-10)

Poporul din vremea lui Neemia a postit şi s-a tânguit pentru fărădelegile lor personale, dar şi pentru ale părinţilor lor. „În ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească. Şi, osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (2 Ezdra 9, 1-3). La cine aşadar se referă cuvântul „părinţi”?

În acelaşi capitol al aceleiaşi cărţi se arată clar la cine se referă prin cuvintele lui Iosua, ale lui Cadmiel, şi ale celorlalţi care au vorbit de pe podeţul leviţilor şi au adus rugăciune înaintea poporului: “Tu ai văzut necazul părinţilor noştri în Egipt şi ai auzit strigătele lor la Marea Roşie… Tu ai făcut semne şi minuni înaintea lui Faraon, împotriva tuturor slugilor lui şi împotriva întregului popor din ţara lui… Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învârtoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale… Chiar când şi-au făcut un viţel turnat şi au zis: “Iată dumnezeul tău care te-a scos din Egipt!” şi s-au dedat la hule mari împotriva Ta… dacă s-au odihnit, au început iar să facă rău înaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou în mâna vrăjmaşilor lor ca să-i stăpânească…” (2 Ezdra 9). Este limpede aşadar că, spunând „părinţi”, nu înţeleg pe părinţii lor aflaţi în viaţă, ci se referă la generaţiile dinaintea lor -la generaţia care a fost slobozită din robia lui Faraon şi la cea de după aceasta. De aceea, rugăciunea publică se şi concentrează asupra faptului că au păcătuit şi nu au rămas credincioşi, de unde rezultă şi toate relele.

O altă mărturie cât se poate de clară este din cartea Macabeilor: Iuda Macabeul a adus jertfă pentru cei căzuţi spre ispăşirea păcatelor lor: „…Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei 12, 43-46).

Aici, bine este să spunem că această carte aparţine canonului cărţilor Sfintei Scripturi, aşa cum ni l-a lăsat Biserica. Concret, Canonul al 85-lea Apostolic o aşează între cărţile sfinte şi cinstite ale Sfintei Scripturi. Nu avem, prin urmare, nici un motiv să respingem această carte.

Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; II Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni 15, 19, Tobit 4:17 etc.

Mai amintim doar cuvântul de la Deuteronom 26, 14, unde se opreste a se da parte pentru morți din zeciuială, ceea ce arată limpede că era permis a se da pentru morți doar din celelalte părți, care nu erau afierosite Domnului. Iată, deci, că pomana pentru cei adormiți se practica încă în vremea lui Moise!

 

Pomenirile în epoca post-apostolică

a) Tertulian (€ 220) ne informează despre văduva creştină care se roagă pentru odihna sufletului soţului ei mort: «Εnim vero et pro anima ejus orat, et refrigerium interim adpostulat ei, et in prima resurrection consortium, et offert annuis diebus dormitionis eju». (Tertulian, De monogamia 10, PL 2,942C – în jurul anilor 210-211). Tertulian se referă, cu precădere, la pomenirea de un an a morţii fraţilor adormiţi, dar şi la săvârşirea dumnezeieştii Euharistii pentru aceştia: «Facem pomeniri pentru morți, în fiecare an, în ziua nașterii lor» (Tertulian, De corona 3, PL 2,79B, pe la anul 208 d. Hr.). În martirologiul Perpetuei, scriere care foarte probabil îi aparţine, Tertulian se referă la rugăciunea stăruitoare a mucenicei pentru mântuirea sufletului fratelui ei Dinokrátis, care murise la vârsta de 7 ani, nebotezat. Roadele acestei rugăciuni erau mântuitoare pentru cel care după moarte se afla în chinuri, căci murise nepregătit. (J.B.Robinson, The passion of S. Perpetua. Textes and Studies, Cambridge at the University Press 1(2), 1891, p. 204).

b) În martirologiul Sfântului Policarp (secolul al II-lea), este descrisă, de asemenea, o pomenire a morţilor. Acolo, se spune că, pe locul unde au fost îngropate moaşte de mucenici, se vor aduna credincioşii „întru veselie şi bucurie”, spre a serba „ziua martiriului acestuia, care este ziua lui de naştere, spre pomenirea celor care mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor”. „Şi astfel, şi noi după aceea, adunând oasele lui cele mai preţioase decât pietrele de mare preţ şi încercate mai mult decât aurul, le-am aşezat acolo unde li se cuvenea. Adunaţi acolo, pe cât ne este cu putinţă, cu veselie şi bucurie, să ne dea Domnul să serbăm ziua de naştere a martirului nostru, ca să ne aducem aminte de pomenirea celor ce mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor” (P. Papaevanggélou, Părinţii Apostolici, volumul IV).

Acesta era obiceiul Bisericii, de vreme ce fusese rânduit om care să consemneze numele martirilor, precum şi data morţii lor, pentru a se săvârşi pomenirea lor după tipicul descris. În zilele lui Ciprian [al Cartaginei], un credincios pe nume Tértyllos, se ocupa cu foarte mare grijă de mărturisitori şi consemna cu toată precizia ziua nevoinţei lor martirice, aşa încât în ziua comemorării să se săvârşească liturghia şi să fie pomenit numele martirului la locul lui. (Ciprian, Epistola 12, 2)

c) În textul apocrif „Faptele lui Ioan” (secolul al II-lea), de provenienţă din Asia Mică, este consemnată o mărturie, potrivit căreia la mormântul creştinei Drusiana s-a săvârşit dumnezeiasca Euharistie şi au fost înălţate rugăciuni în a treia zi de la moartea ei. „În ziua următoare, a venit Ioan dimpreună cu Andronic şi cu fraţii dis-de-dimineaţă la mormânt, fiind a treia zi de la moartea Drusianei, ca să frângă pâinea acolo… Şi acestea spunând Ioan s-a rugat şi luând pâinea a pus-o pe mormânt ca să o frângă. Şi a spus: «Slăvimu-Ţi numele, Ţie Celui ce ne-ai întors de la rătăcire şi de la înşelarea cea fără de milă. Şi astfel rugându-se şi slavă aducând, a plecat de la mormânt după ce i-a împărtăşit pe toţi fraţii cu Euharistia Domnului»” (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα της Αρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de morţi a Bisericii vechi], Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).

d) Dar şi Origen († 254) ne informează despre existenţa rugăciunilor pentru cei adormiţi în epoca lui: „[Şi dacă Pavel, încă în trup fiind, a socotit că a fost răpit cu duhul în Corint,] nu trebuie să deznădăjduim într-atât că și fericiții care au ieșit [din trup] pot ajunge în duh la biserici, poate mai mult decât cel ce este încă în trup. De aceea nu trebuie să disprețuim rugăciunile din ele, ca unele care au ceva deosebit pentru cei ce se adună cu sinceritate în ele” (Origen, PG 11, 556 A).

e) Şi Sfântul Ciprian (†258), Episcop al Cartaginei, le recomandă preoţilor să nu fie nepăsători faţă de vechiul obicei al Bisericii de a cinsti comemorarea morţii credincioşilor şi mai ales a martirilor. Subliniază că, prin ofranda dumnezeieştii Euharistii, se purifică şi preotul însuşi. În epoca lui, era consacrată practica liturgică a pomenirii celor adormiţi la dumnezeiasca Liturghie (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα της Αρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de cei morţi a Bisericii vechi]Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).

f) Sfântul Chiril al Ierusalimului, în a 5-a Cateheză Mistagogică (care s-a rostit la anul 348 d.Hr.), arată această practică a Bisericii vechi în epoca lui, menţionând: “[Mai înainte are loc cultul nesângeros şi Dumnezeiasca Euharistie,] apoi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi Episcopi adormiţi, şi îndeobşte pentru toţi cei dintre noi care au adormit. Facem asta, deoarece credem că primesc mare folos sufletele acelora pentru care se face rugăciunea de cerere, în clipa Jertfei atât de înfricoşătoare şi sfinte care se aduce acum. Vreau să vă conving de acest lucru printr-un exemplu. Ştiu pe mulţi care spun: “Ce-i foloseşte sufletului, când pleacă din lume încărcat cu păcate, sau şi fără păcate, şi este pomenit la Dumnezeiasca Liturghie?”. Dacă însă un rege îi trimite în exil pe unii care i-au greşit cu ceva, dar apoi ceilalţi împletesc regelui cunună şi i-o oferă spre a-l îmbuna faţă de exilaţi, nu s-ar înmuia oare inima lui şi nu ar îndulci pedeapsa? Aşadar, şi noi, în acelaşi chip, îi oferim lui Dumnezeu rugăciuni de cerere pentru cei adormiţi şi, ştiind că aceia erau păcătoşi, noi nu împletim cunună, ci Îl oferim pe Hristos Însuşi, Care s-a jertfit pentru păcatele noastre, cerând şi pentru aceştia, şi pentru noi mila Iubitorului de oameni Dumnezeu” (G. Mauromátis, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, vol. II, pp. 560-561).

 

Dar până și C.S. Lewis, considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist crestin protestant din secolul douăzeci, în cartea sa, „Scrisori către Malcolm: Despre rugăciune”, scrie:

„Sigur ca mă rog pentru morti. Actiunea este atât de spontana si inevitabila ca numai un argument teologic foarte convingător ar putea sa mă oprească. Nu stiu cum ar supravietui celelalte rugăciuni ale mele, daca cele pentru morti ar fi interzise. La vârsta noastră, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morti. Ce fel de relatie as mai avea cu Dumnezeu daca mi s-ar interzice sa-i pomenesc înaintea Lui pe cei pe care i-am iubit cel mai mult?”

 

Pr. Aldea –  Lumina Adevarului

Pr. Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Pemptousia

Anunțuri