Adevarata Biserica

Cum recunoastem Biserica adevarata?

Binecunoscutul autor si preot Ortodox, Anthony M. Coniaris, scria:

“Ce vrem sã spunem atunci când folosim cuvântul ‘bisericã’? Priviti la imensa varietate de grupuri care se numesc biserici. La urma urmei, s-a ajuns ca fiecare sã poatã sã întemeieze [acum] o bisericã…Dar sunt ele cu adevãrat biserici? Au fost ele întemeiate de Iisus si de cãtre Apostoli? Ce fel de legãturã istoricã au ele cu Apostolii?…Noi, crestinii Ortodocsi, întelegem, prin Bisericã, Trupul prin care Iisus este prezent în lume astãzi. A fost întemeiatã de cãtre Hristos, prin Apostoli, si a pãstrat o legãtura istoricã, vie, cu Apostolii, prin hirotonisirea clerului. Faptul cã episcopul care hirotoniseste un preot Ortodox astãzi poate sã-si traseze hirotonisirea istoriceste pânã la Apostoli si, prin ei, pânã la Hristos este o garantie cã Biserica Ortodoxã nu a fost întemeiatã de cãtre cineva numit Joe Smith cu câteva secole în urmã, ci de cãtre Hristos Însusi si îsi traseazã astfel existenta pânã la Hristos.”

În continuare, vom relata cîteva criterii cu ajutorul carora vom putea afla care este dreapta credinta lasata oamenilor de Dumnezeu.

Cronologia istorica. Acest criteriu este, probabil, cel mai distingator, deoarece bogatia istorica este unul din cele mai mari argumente al existentei oricarui lucru. În acest caz, este suficient sa aflam în ce an a aparut oricare confesiune care crede în Hristos si, daca ea nu îsi are începutul din secolul întîi, adica de la Hristos, atunci, cu siguranta, ea nu poate fi dreapta credinta. Sa luam, de exemplu, organizatia “Martorii lui Iehova”, care îsi are începutul de la americanul Charles Taze Russel (1852-1916). Este logic ca aceasta organizatie nu este de la Hristos, ci secta. Un alt exemplu este Adventismul de Ziua a Saptea, al carui întemeietor este americanul William Miller (1782-1849), ex-membru al confesiunii Baptiste (aparuta prin 1600).

Iata de ce este important sa luam cunostinta de istoria oricarei confesiuni care ne apare în cale, pentru a ne asigura daca ea este de la Hristos sau de la oameni. Unii membri ai diferitor confesiuni sustin ca dreapta credinta poate fi aflata doar cu ajutorul Sfintei Scripturi. Dar aceasta metoda nu da asigurari ca omul va afla dreapta credinta, fiindca Sfînta Scriptura poate fi citita de toti, dar nu exista nici o garantie ca cei ce o citesc vor întelege corect mesajul din Scriptura. Alt moment important este faptul ca tîlcuirea ei o pot face doar unii oameni cunoscatori ai Sfintei Scripturi, precum avem în Sfînta Scriptura cazul cu famenul (Fapte 8:30-31).

Pentru ca bisericilor protestante si neoprotestante le lipseste aceasta justificare istorica, se recurge la doua teorii: (a) doctrina „bisericii invizibile” si (b) prezentarea Bisericii istorice ca fiind corupta dupa actul de toleranta a lui Constantin, la începutul secolului patru.

Succesiunea Apostolica. În a cincea carte din Testamentul Nou, se descrie cînd, cum si unde s-a dezvoltat Biserica lui Hristos. Aici, vom atrage atentia anume la expresiile “punerea mînilor cu rugaciune” si “hirotonire” (a ridica un diacon la treapta de preot; a face pe cineva diacon, arhiereu etc. dupa canoanele bisericii crestine. DEX ““ 98). Pentru prima data, aceasta expresie se gaseste la Fapte 6:6, cînd s-au ales cei sapte barbati plini de Duh Sfînt si de întelepciune si au fost rînduiti în treapta de diaconi de catre Apostoli prin punerea mînilor cu rugaciune, pentru a sluji la mesele de fiecare zi. La Fapte 14:23, întîlnim expresia “hirotonindu-le preoti, […] rugîndu-se cu postiri […]”. Hirotonirea se facea prin punerea mînilor cu rugaciune, iar barbatii hirotoniti de catre Apostoli deveneau episcopi, preoti sau diaconi. Prin rînduiala hirotonirii, se transmitea un har deosebit, cu ajutorul caruia episcopul avea dreptul sa hirotoneasca preoti si diaconi (Tit 1:5; Timotei 5:22). Însusi Timotei a fost hirotonit de catre Apostolul Pavel ca episcop (2 Tim. 1:6), fiindca avea dreptul sa hirotoneasca (sa-si puna mîinile cu rugaciune) preoti sau diaconi (1 Tim. 5:22). Doar Apostolii si cei rînduiti de ei aveau dreptul sa lege si sa dezlege pacatele (Ioan 20:23; Matei 18:18, Fapte 19:18) si este chiar si porunca ca aceasta metoda de transmitere a harului sa fie transmisa si altora: “oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa învete si pe altii” (2 Tim. 2:2). Iar Apostolul Ioan îi preîntîmpina pe toti crestinii ca “oricine se abate si nu ramîne în învatatura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce ramîne în învatatura Lui, acela are si pe Tatal, si pe Fiul” (2 Ioan 9). Este vorba despre faptul ca acel har deosebit, care se transmitea prin punerea mîinilor (hirotonirea) Apostolilor asupra episcopilor, preotilor si diaconilor, trebuia, neapara,t sa aiba legatura de la Apostoli. Si aceasta responsabilitate o avea doar Biserica lui Hristos, care a pastrat aceasta Taina din generatie în generatie, pîna în prezent, numita Succesiunea Apostolica.

Sinodul Apostolic. Aceasta este denumirea obisnuita a adunarii Apostolilor, preotilor si a întregii Biserici din Ierusalim, care s-a desfasurat în anul 49-50, fiind descris de Evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor 15:1-28. Sinodul a fost determinat sa se desfasoare pentru ca unii crestini din Iudeea, iudaizanti care s-au coborît la Antiohia, învatau pe frati ca “Daca nu va taiati împrejur, dupa rînduiala lui Moise, nu puteti sa va mîntuiti”. În Antiohia, era o puternica Biserica, care avea pagîni crestinati de Pavel si Barnaba; iar cei veniti din Iudeea se pare ca erau iudei crestinati, dar care tineau, cu rigurozitate, ca si pagînii crestinati sa primeasca taierea împrejur si sa pazeasca legea mozaica, pe care le socoteau mai presus de Evanghelie si de harul mîntuitor. “Si facîndu-se pentru ei împotrivire si discutie multa cu Pavel si Barnaba”, cei din Antiohia “au rînduit ca Pavel si Barnaba si alti cîtiva dintre ei sa se suie la Apostolii si la preotii din Ierusalim pentru aceasta întrebare”.

Dupa cuvîntarea Apostolului Petru, apoi a Apostolului Iacov, toti Apostolii si preotii care au participat la acel sinod au hotarît împreuna cu toata Biserica sa trimita la Antiohia, împreuna cu Pavel si Barnaba, pe Iuda si pe Sila, barbati cu vaza între frati, raspuns prin scrisoare, unde era scris: “Parutu-s-a Duhului Sfînt si noua… sa va feriti de cele jertfite idolilor si de sînge si de (animale) sugrumate si de desfrîu”. De asemenea, pagînii care vin la crestinism sa nu se taie împrejur, ci sa fie primiti prin ascultarea cuvîntului Evangheliei si prin credinta.

Acest sinod constituie începutul si modelul pentru toate Sinoadele Bisericii crestine care se vor tine peste timpuri, pentru modul sobornicesc în care Biserica îsi rezolva problemele.

Mitul caderii Bisericii

Pentru cei mai multi neoprotestanti, istoria Bisericii se împarte în douã perioade: epoca apostolicã si epoca de dupã Reformã. Ce s-a întâmplat între aceste douã perioade rãmâne în spatele unei perdele pe care putini neoprotestanti sunt interesati sau îndrãznesc sã o dea la o parte. Cei mai multi trãiesc un crestinism anistoric, inspirat fie din propriile lor interpretãri ale Scripturii, fie din experientele emotionale pe care le-au cunoscut în adunãrile lor. Ca baptist, am fost învãtat cã noi, baptistii, practicãm un crestinism autentic, asa cum a fost lãsat de Hristos si de Apostoli si cã noi suntem cei care ne-am întors la învãtãturile biblice dupã secole de rãtãciri. Baza credintei noastre era presupusã a fi doar Biblia, divortatã de istoria si de Traditia Bisericii, în conformitate cu învãtãtura protestantã despre Sola Scriptura.

În contrast cu aceastã atitudine, ortodocsii se referã adesea la istoria Bisericii. Orice carte de introducere în Ortodoxie mentioneazã nu doar epoca apostolicã, ci si marile controverse dogmatice din primele secole, consiliile ecumenice, miscarea monasticã sau extinderea crestinismului în primul mileniu. Credinciosii ortodocsi aud, la fiecare slujbã, numele unor sfinti sau martiri care au trãit sau murit pentru Hristos începând din primul veac pânã în zilele noastre. Ei sãrbãtoresc evenimente legate de istoria Bisericii, cum ar fi Duminica Ortodoxiei (legatã de al Saptelea Sinod Ecumenic) sau Duminica pãrintilor sinoadelor. La slujbele din zilele dedicate anumitor sfinti, se citeste un mic pasaj privitor la viata lor. Crestinul ortodox dobândeste, astfel, constiinta unei continuitãti si a unei comuniuni cu sfintii tuturor veacurilor.

Istoria Bisericii este, de fapt, continuarea Faptelor Apostolilor si ne învatã tot atât de mult ca si aceastã carte a Noului Testament. Din istoria Bisericii, învãtãm pericolele la care au fost expusi crestinii, atât dinãuntru cât si din afarã, învãtãm care era credinta lor si, prin urmare, care sunt învãtãturile ce trebuie tinute ca sã ne ferim de erezii sau schisme. În istoria Bisericii, gãsim exemple de culmi de viatã si spiritualitate, exemple de sfinti care au biruit ispitele si neputintele firii, de martiri care I-au fost credinciosi lui Hristos pânã la moarte, de nebuni pentru Hristos, de crestini care au pãrãsit plãcerile si slava lumii pentru o viatã de post si rugãciune.

Motivul pentru care neoprotestantii evitã sau ocolesc acest subiect este acela cã un cercetãtor nepãrtinitor al istoriei Bisericii descoperã cã Biserica primului mileniu, sau chiar a primelor secole dupã apostoli, era asemãnãtoare sau chiar identicã cu Biserica Ortodoxã, asa cum o cunoastem în zilele noastre.  Aceastã observatie îi pune pe neoprotestanti în defensivã si îi obligã sã explice si sã justifice diferentele cu Biserica istoricã.

În general, expunerea istoriei Bisericii de cãtre neoprotestanti cuprinde urmãtoarele puncte:

* Perioada apostolicã a fost prima perioadã de început a Bisericii si de extindere a crestinismului în lume. În ciuda unor frãmântãri locale, Biserica „primarã” era o Biserica curatã pe care o putem lua ca model.
* Biserica a trecut, apoi, prin epoca persecutiilor, care a durat pânã la edictul de la Milan al lui Constantin, prin care s-a dat libertate credintei crestine.
* Constantin a folosit Biserica pentru interesele lui politice. Astfel, Biserica a ajuns sã fie aservitã statului.
* În timpul lui Constantin si dupã el, milioane de oameni au fost fortati sã intre în Bisericã. Acestia erau crestini doar cu numele si au adus în Bisericã  „aspectele pãgâne” pe care le vedem astãzi în Biserica Ortodoxã: icoanele, cinstea datã Mariei, ierarhia bisericeascã, etc.
* În al doilea mileniu, au apãrut o serie de reformatori, care au încercat sã readucã Biserica pe fãgasul cel bun, dar care au fost excomunicati sau chiar omorâti de „biserica oficialã”.
* Reforma a reusit în cele din urmã prin Luther, care „din pãcate” nu a dus-o destul de departe.
* Neoprotestantii au dus Reforma pânã la ultimele ei consecintele Biblice.
* Neoprotestantii (evanghelicii) de astãzi practicã din nou învãtãturile Bisericii primare, în timp ce Biserica Ortodoxã si cea Catolicã au rãmas cu obiceiurile pãgâne însusite dupã Constantin.

Existã, desigur, mici variatii de la un autor la altul, de la un predicator la altul sau de la o confesiune la alta. În general,  manualele de Istorie a Bisericii editate de neoprotestanti sunt mai elaborate si mai nuantate, cu toate cã cele mai multe contin aceeasi teorie a coruperii Bisericii dupã Constantin.  Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti în Biserica Ortodoxã. Mai mult decât atât, lui Constantin i se mai dã si titlul de „Cel de o seamã cu Apostolii”. Dar cum ar putea fi considerat sfânt cel care a stricat Biserica? Ortodocsii nu recunosc aceastã „stricare” a Bisericii si observã cã actele lui Constantin au dus la o explozie a crestinismului în întreaga lume anticã. Probabil mai multi au ajuns sã-l cunoascã pe Hristos si sã fie mântuiti datoritã lui Constantin decât datoritã oricãrui alt om în istorie.

Teoria coruperii Bisericii în primele veacuri ne lasã cu douã mari întrebãri:

1. Cum a fost posibil sã se corupã atât de rapid aceeasi Bisericã care a rezistat atât persecutiilor cât si asalturilor eretice?

A fost oare posibil ca aceasi generatie de crestini care în anul 300 se jertfea pentru Hristos în urma persecutiilor lui Diocletian, sa devina corupta pâna la anul 320? A fost oare posibil ca aceiasi crestini care, doar cu câtiva ani înainte,, erau gata sa moara pentru Hristos, sa-i predea de bunavoie lui Constantin frâiele Bisericii?

Explicatia dupã care Biserica a fost coruptã prin simplul fapt cã a primit libertate si a fost favorizatã de cãtre stat pare a fi neverosimilã. În primul rând, majoritatea practicilor Bisericii pe care protestantii le resping au apãrut înainte de decretul lui Constantin. În al doilea rând,  teoria coruperii dupã Constantin contine presupunerea cã libertatea si acceptarea socialã a Bisericii duce în mod necesar la rapida ei corupere. Daca ar fi asa, ne-am astepta sã vedem acelasi fenomen si în alte perioade ale istoriei. În particular,  aceeasi „legitate” istoricã s-ar aplica si confesiunilor protestante. Dacã Biserica primarã s-a corupt într-o singurã generatie, de ce nu s-ar fi stricat în acelasi fel confesiunile moderne? Ne-am astepta ca baptistii care au fost liberi si chiar favorizati social si cultural în Statele Unite sã sufere acelasi proces de pãgânizare.

2. Cum a fost posibil ca Trupul lui Hristos sã fie „mort”, „corupt” sau „pãgân” timp de 1200 de ani din istoria lui de 2000 de ani?

A fost oare posibil ca Biserica lui Hristos sa cada într-o asemenea stare de coruptie pentru majoritatea istoriei ei?
Nu manifesta oare Luteranii o anumita lipsa de umilinta atunci când afirma ca, pâna la ei, Biserica lui Hristos era moarta?  Dar Baptistii, pentru care nici macar Luteranii nu reprezinta o adevarata trezirea Bisericii, dat fiind ca botezau copii? Dar Penticostalii, pentru care nici macar Baptistii nu reprezinta adevarata trezire a Bisericii, pentru ca nu practicau vorbirea în limbi? Ce concluzie se poate trage daca afirm ca Trupul lui Hristos a fost mort pentru 1500, 1700 sau 1900 de ani, pâna când am aparut eu?

Hristos i-a spus lui Petru: „… pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). Teoria coruperii Bisericii contrazice în mod direct cuvintele Mântuitorului. Conform acestei teorii, Biserica lui Hristos a suferit un lamentabil esec din care a fost salvatã doar de aparitia confesiunilor neoprotestante moderne. Cuvintele Mîntuitorului de la Matei 28:20 “Si iata Eu cu voi sînt în toate zilele, pîna la sfîrsitul veacului. Amin” ne arata ca adevarul va exista pîna la sfîrsit. Dovezile existentei încontinuu, fara întrerupere si pîna la sfîrsit a Bisericii lui Hristos sînt spuse iarasi de Iisus Hristos în pilda de la Matei 13:24-30: “Alta pilda le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împaratia cerurilor omului care a semanat samînta buna în tarina sa. Dar pe cînd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina printre grîu si s-a dus. Iar daca a crescut paiul si a fîcut rod, atunci s-a aratat si neghina. Venind slugile stapînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semanat tu, oare, samînta buna în tarina ta? De unde dar are neghina? Iar el le-a raspuns: Un om vrajmas a facut aceasta. Slugile i-au zis: Voiesti deci sa ne ducem si s-o plivim? El însa a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, sa smulgeti odata cu ea si grîul. Lasati sa creasca împreuna si grîul si neghina, pîna la seceris, si la vremea secerisului voi zice seceratorilor: Pliviti întîi neghina si legati-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunati-l în jitnita mea”. si tîlcuirea ei (Matei 13:36-43): “Lamureste-ne noua pilda cu neghina din tarina. El, raspunzînd, le-a zis: Cel ce seamana samînta cea buna este Fiul Omului. Tarina este lumea; samînta cea buna sînt fiii împaratiei; iar neghina sînt fiii celui rau. Dusmanul care a semanat-o este diavolul; secerisul este sfîrsitul lumii, iar seceratorii sînt îngerii. Si, dupa cum se alege neghina si se arde în foc, asa va fi si la sfîrsitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Sai, vor culege din împaratia Lui toate smintelile si pe cei ce fac faradelegea, si-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plîngerea si scrîsnirea dintilor. Atunci cei drepti vor straluci ca soarele în împaratia Tatalui lor. Cel ce are urechi de auzit sa auda”. În aceasta pilda, se arata continuitatea învataturii lui Hristos si a celei diavolesti, si anume prin faptul ca în aceasta pilda nu se spune nimic despre întreruperea sau disparitia învataturii lui Hristos fie total sau temporar, adica prin semanarea grîului si a neghinei (secolul întîi) se ajunge la seceris (sfîrsitul lumii), unde exista si grîul si neghina, fapt care vorbeste despre continuitatea fara întrerupere a învataturii lui Hristos si a învataturii diavolesti pîna la a doua venire a Mîntuitorului.

În timp ce Biserica a suferit perioade de boli si slãbiciuni, este cu totul gresit sã presupunem cã a fost „moartã” în majoritatea istoriei ei.

A fost oare posibil ca Biserica din secolul patru sa fi fost corupta si în acelasi timp sa ne dea Crezul Niceo-Constantinopolitan, acceptat de majoritatea crestinilor si sa stabileasca Canonul Noului Testament? În acest caz, ar trebui oare sa revizuim Crezul si Canonul Noului Testament, dat fiind ca nu mai putem avea încredere în hotarârile unor „corupti” sau”manipulati de puterea politica”?

Daca admitem, prin absurd, ca Biserica Ortodoxa a gresit, înseamna ca si Canonul biblic fixat de ea este gresit, caci acesta a fost fixat în baza unei doctrine apriorice (pe care noi o consideram inspirata de Duhul Sfânt) si care este identica cu cea a Bisericii Ortodoxe. Si daca Biserica a gresit, nu-i exclus ca si textul biblic transmis de Ea sa fie unul gresit sau modificat. Din toate acestea, reiese ca protestantii si neoprotestantii au un canon si un text biblic mostenit de la o Biserica despre care spun ca nu-i adevarata. Dar poate oare pomul rau sa dea roade bune?

Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria.

În sec. II-III, când Apostolii nu mai erau, dar nici împaratul Constantin nu venise si crestinismul era persecutat, simultan, în toate regiunile crestinate existau cel putin doua elemente mostenite de la Apostoli, pe care neoprotestantii le resping:
– Non sola Scriptura;
– Existenta ierarhiei bisericesti sacramentale (asa cum o are si acum Biserica Ortodoxa).

Cele mai vechi biserici crestine – care au supravietuit invaziei musulmane din Orientul Mijlociu si Apropiat – adica zona in care s-a nascut crestinismul nu sunt baptiste, evanghelice sau penticostale. Sunt Biserici numite: Biserica Ortodoxa a Alexandriei, Biserica Ortodoxa Greaca de Ierusalim, Biserica Greco-Ortodoxa a Antiohiei si a întregului Rasarit.

 

Epoca post-apostolica

Desi sunt putine, marturiile Sfintei Traditii din perioada Post-apostolica despre Biserica ierarhica sunt foarte clare si sigure.

În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflãm:

“Alegeti dintre voi episcopi si diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriti si nu iubitori de bani, plini de adevãr si încercati; pentru cã ei vã vor sluji ca profeti si învãtãtori. Nu îi dispretuiti, cãci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profetii si învãtãtorii.”

La o datã chiar mai timpurie (75-80), pe când amintirea Apostolilor era si mai vie, Sf. Clement al Romei, care fusese hirotonisit de cãtre Apostolul Petru, si care fusese numit si instruit de el personal, scria, în mod explicit, despre succesiunea episcopalã:

“[Hristos] a poruncit ca darurile si slujbele sã fie tinute nu în neglijentã sau în dezordine, ci la o vreme bine rânduitã. Mai mult decât atât, El a hotãrât, prin vointa sa supremã, unde si de cãtre cine sã fie ele tinute, astfel ca totul sã fie fãcut în sfintenie, potrivit bunei Sale plãceri, si sã fie bine primit de cãtre El…Marelui preot, într-adevãr, i se rezervã sarcini aparte, preotului i se dã si lui un loc bine definit, iar levitilor li se rezerva slujbe speciale.  Omul laic este legat prin laicitatea lui.  Fie ca fiecare dintre noi, fratilor, sã fim bineplãcuti lui Dumnezeu si sã avem o constiintã limpede, nu încãlcând buna rânduialã a slujirii Sale…Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouã aceste potriviri sunt, asadar, din voia Domnului…Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos cã va fi o bãtãlie mare pentru scaunul episcopal. Din aceastã pricinã, primind aceastã deplinã încredintare, ei au numit pe cei deja pomeniti, iar apoi au adãugat pe altii, ca, în cazul cã acestia vor muri, sã rãmânã cineva care sã-i înlocuiascã.”

Aceasta randuiala – zice Clement Romanul – Apostolii au facut-o conform sfaturilor si indemnurilor pe care ei le primisera de la Iisus Hristos. Ei au asezat episcopi si diaconi in fruntea Bisericilor. Si unora si altora ei le-au fixat functii diferite. Si pentru continuarea acestei randuieli ei au avut grija sa-si numeasca succesori, care vor lua – dupa moartea lor – puterea de a sfinti si instala slujitori lui Dumnezeu. Deci ca unii care ati gasit randuiala stabilita de Apostoli si voita de Iisus Hristos, recunoasteti-va greseala si supuneti-va de azi inainte preotilor vostri si faceti pocainta pentru iertarea nesupunerii voastre„. Valoarea acestui argument, care demonstreaza, in mod atat de evident, existenta ierarhiei prin succesiune directa de la Sfintii Apostoli in epoca care traieste Clement Romanul (97), este scutita de orice comentarii.

Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp (discipol al Sf. Ioan Evanghelistul), scria, în 180:

“Cãci Biserica, desi dispersatã peste toatã lumea pânã la capãtul pãmântului, a primit de la Apostoli si de la discipolii lor credinta într-Unul Dumnezeu…

Biserica, primind aceastã propovãduire si aceastã credintã, desi este rãspânditã în toatã lumea, este cu toate acestea pãzitã, ca si cum ar ocupa o singurã casã…Ea proclamã [adevãrul] în armonie, îl învatã si îl predã mai departe ca si când ar avea o singurã gurã. Pentru cã, în timp ce limbile pãmântului sunt diverse, autoritatea traditiei este una si aceeasi…

Nici unul din conducãtorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocventa, sã nu învete altfel, pentru cã nimeni nu este mai presus de învãtãtor.”

 „Astfel, – zice Sfantul Irineu -, traditia apostolica- manifestata in toata crestinatatea este prezenta aproape in fiecare Biserica… Totodata, avem episcopi care sunt consacrati si sfintiti de Apostoli si de urmasii lor pana la noi„. Succesiunea apostolica era deci evidenta in vremea Sfantului Irineu, deoarece el o aduce ca marturie puternica impotriva ereticilor.

Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Pãrinte apostolic, pentru cã i-a fost ucenic Apostolului Ioan. Cum am vãzut, în timpul cãlãtoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a sãvârsit martiriul sãu, Ignatiu a scris sapte epistole în care a subliniat si apãrat nu doar succesiunea apostolicã, ci si ordinul divin dat de Dumnezeu adevãratei Biserici, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti.

La ceasul martiriului sãu, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolicã cu atâta importantã încât si-a petrecut ultimele zile pe pãmânt apãrând cu strãsnicie forma bisericeascã de guvernãmânt stabilitã de Hristos. În anul 110 scria:

“Cãci Iisus, viata noastrã inseparabilã, este voia Tatãlui, la fel cum episcopii, care au fost numiti în toatã lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, asadar, ca voi sã trãiti în pace cu vointa episcopului.

…Sã fim cu bãgare de seamã, deci, ca sã dãm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne opune episcopilor.

Este limpede cã trebuie sã îl privim pe episcop ca pe Domnul Însusi. Într-adevãr, când dai ascultare episcopului asa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veti trãi nu dupã ale omului, ci dupã voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, ca prin credinta în moartea Lui sã fim noi însine izbãviti de moarte.

…Tot asa fie ca sã-i respectati pe diaconi asa cum L-ati respecta pe Iisus Hristos, asa cum si ei îl respectã pe episcop ca pe un tatã, pe preoti ca pe un consiliu al Domnului, al Apostolilor. Fãrã acestea nu se poate vorbi de Bisericã.

…Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus, oricine ar actiona fãrã un episcop, fãrã preoti si fãrã diaconi, nu are constiinta curatã.”

 „Episcopul – spune Sfantul Ignatie – este interpretul autorizat al invataturii lui Hristos, al Apostolilor, reprezentantul lui Dumnezeu in fiecare” Biserica locala.

Ca si Irineu, Tertulian ne informeaza ca Policarp al Smirnei si Clement Romanul sunt episcopi apostolici, adica episcopi hirotoniti direct de Apostoli, fiind in acelasi timp si ucenicii acestora.

Eusebiu de Cezareea, in primele sapte carti ale Istoriei sale, urmareste, in mod special, sa arate toate succesiunile apostolice despre care a gasit dovezi sigure. Astfel, ei arata numele episcopilor care au pastorit in succesiune apostolica Bisericile din Ierusalim, Roma, Antiohia si Alexandria; de asemenea, arata existenta aceleiasi succesiuni in Bisericile din Efes, Creta, Atena, Smirna, etc..

Prin urmare, contrar afirmatiilor criticilor protestanti, din marturiile Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii, constatam ca, atat ierarhia bisericeasca, cat si Biserica crestina ca organizatie vazuta, exista in mod evident si incontestabil chiar de la inceputul crestinismului primar.

Este absurd sã credem cã cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu – mostenitorii directi ai învãtãturii Apostolilor – au înteles gresit credinta crestinã si rânduiala divinã a guvernãrii bisericesti care le fusese propovãduitã. Este de-a dreptul o arogantã sã presupunem cã noi, douã mii de ani mai târziu, am sti mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericeascã decât cei care i-au ascultat pe Apostoli si pe cei din a doua generatie de episcopi crestini, multi dintre ei martirizati pentru credinta lor. Si totusi, ni se cere sã acceptãm exact contrariul, anume cã adevãratul crestinism al Bisericii primare este ‘crestinismul’ Protestant,  individualist si schismatic.

Sunt destui care trivializeazã autoritatea specialã datã lui Iacov, care a fost primul episcop al Bisericii în Ierusalim, lui Petru si altor Apostoli si episcopi pe care ei i-au numit, spunând cã aceastã autoritate a fost datã ‘tuturor crestinilor’. Aceastã credintã a fost, desigur, cauza anarhiei Anabaptiste si privatizãrii credintei de cãtre Quakeri. În aceste conditii, cuvintele clare ale Mântuitorului (Ioan 20.21-23) îsi pierd orice valoare, pentru a nu mai pomeni de întelegerea practicã a guvernãrii bisericesti de cãtre prima generatie de crestini, si toti cei care le-au urmat, pânã la rebela erã Protestantã a trecutului apropiat. Tot astfel, Epistolele lui Pavel cãtre biserici nu-si mai au nici un rost. În Epistole, vedem cum Pavel, Petru si ceilalti asteptau ca cei cãrora le erau adresate sã li se supunã. Fãrã o structurã organizatã si o disciplinã bisericeascã în Biserica primarã, însãsi existenta Epistolelor nu se justificã.

Minunile Ortodoxiei

a) Lumina Sfântă de la Ierusalim, care vine în fiecare Paşti doar la ortodocşi. Aceasta nu arde timp de 30 de minute.

Documentar    Video1   Video2    Marturii

Fotografii

Dovezi stiintifice

b) Iordanul isi întoarce cursul, în fiecare an pe 6 ianuarie, de Bobotează, ca în anul botezului Mântuitorului. Apele acestea se mişcă în sens invers câteva minute, când crucile creştinilor ortodocşi sunt aruncate în apă. Minunea este proorocita si in Psalmul 113.

Video

Marturia unui pelerin

Video2

Video3

c) Pe Muntele Taborului apare un nor, in ziua Inaltarii, in timpul Sfintei Liturghii.

Marturii

d) Sfintele Moaşte- trupurile neputrezite ale sfinţilor ortodocşi.

e) Sfânta Agheasmă Mare, care nu se strică.

Concluzie

Pentru ca notiunea de ‘Bisericã’ sã aiba mai mult decât un sens relativ, este nevoie sã fie înteleasã în cadrul contextului bine documentat al istoriei Bisericii si al învãtãturii ei de-a lungul veacurilor, cât si al documentelor de istorie secularã. Biserica a învãtat, dintotdeauna, cã, pentru a fi cu adevãrat în spiritul apostolic, cei care pretind cã sunt episcopi sau preoti trebuie sã fie în stare sã justifice neîntrerupta continuitate istoricã si relatie cu Biserica apostolicã din vechime care a fost întemeiatã de cãtre Hristos. Asa cum scria si Sf. Pavel: “Cãci nici o altã temelie nu mai poate nimeni adãuga, în afarã de cea care este deja: Hristos.” (1 Cor. 3.11)

Trãsãtura dominantã, distinctã, a Bisericii istorice este neschimbarea ei, continuitatea ei, consecventa ei de veacuri si succesiunea ei apostolicã. Potrivit Sfintei Traditii, misiunea Bisericii, aceea de a transmite ceea ce a fost început de cãtre Hristos, nu a fost un accident al istoriei, ci a fost în mod deliberat stabilitã de Hristos Însusi.

Pentru Ortodocsi, ca si pentru primii crestini, Biserica este un obiect al credintei pentru cã viata Ei este viata lui Hristos. Pentru Evanghelici, aceastã afirmatie sunã ciudat, eretic chiar. Ceea ce Evanghelicii trebuie sã înteleagã este cã Protestantismul este inovatia. Protestantismul este o traditie rivalã celei din Biserica primarã, manifestând o întelegere rivalã a însãsi naturii crestinismului. Asadar, dacã cineva tãgãduieste cã Biserica este un obiect de credintã – pentru cã “Biserica nu este Dumnezeu” – atunci Biserica nu este nici Trupul lui Hristos în nici un sens real al cuvântului.

Daca facem o analiza a celor spuse mai sus si o cercetare a criteriilor care conduc spre dreapta credinta, neaparat ajungem la Biserica Ortodoxa, care contine aceste rînduieli lasate crestinilor de Apostoli si, respectiv, de Mîntuitorul Iisus Hristos. Acel har prin care se hirotonesc episcopii, preotii si diaconii s-a pastrat pîna în prezent, la fel si problemele care apareau în Biserica crestina se rezolvau prin hotarîrile Sinoadelor Ecumenice sau Locale, fapt adeverit de istoria Bisericii crestine.

Dacă vreţi să ştiţi cum era viaţa în Biserica primară, priviţi la Biserica Ortodoxă din zilele noastre. Ea mărturiseşte încă Crezul niceeo-constantinopolitan fără modificări, încă botează prin întreita scufundare, păstrează încă drept zile de post Miercurea şi Vinerea, respectă cu stricteţe Postul Mare şi cel al Naşterii Domnului, şi săvârşeşte încă Sfânta Liturghie într-un chip foarte asemănător cu cel din veacul al VI-lea.

Însă, dacă tu cauţi o versiune a creştinismului „nouă şi îmbunătăţită”, atunci, fie că rămâi protestant sau romano-catolic, contează prea puţin. Găseşte o biserică sau o parohie care îţi împlineşte nevoile şi se potriveşte stilului tău de viaţă, una în care să te simţi confortabil – o biserică cu o sală de gimnastică ar fi cea mai bună.

Însă, dacă tu cauţi cu adevărat să te întâlneşti cu Dumnezeu cel viu, atunci uită de toate gândurile şi de confortul vieţii. Caută adevărul şi nu te mai preocupa de altceva. Eu îţi pot spune că vei afla adevărul în Biserica Ortodoxă. Aici Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Aici vei găsi îndrumarea de care ai nevoie pentru tămăduirea şi mântuirea sufletului tău.

 

Surse:

Clark Carlton – Calea

http://forum.teologie.net

http://orthologia.com

Veaceslav Bodarev

Anunțuri