Cinstirea sfintilor

 

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)

De acum, nu vă mai numesc pe voi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul său,ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).
Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic! Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta? Poate că nu.Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră şi ar declara public, serios  şi cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire către prietenul cel atât de mare şi puternic!Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte prietenii Săi! Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!
Desigur, protestanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei. Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie

prietenul Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.
Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că „aceştia,visând , pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar [spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el  pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”. Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce ştiu din fire, – ca dobitoacele necuvântătoare, – într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu]  şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum protestanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei, pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-11). Iată, deci, că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici ca şi protestantii de astăzi, care ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli sfinţi apostoli, preferând să le spună pe numele mic.
Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli. Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

Dar oare Apostolii nu sunt sfinti? Ba sunt. Si atunci, daca îi numim Sfinti Apostoli, oare nu spunem adevarul? Ba da. Mai ales ca în afara de Sfintii Apostoli a existat si un apostol vânzator, ce nu se numara printre sfinti, iar mai apoi au aparut si alti înselatori care si-au zis apostoli si pe care Biserica i-a cunoscut ca fiind prooroci mincinosi. Deci cu atât mai mult e nevoie sa îi numim pe ei Sfinti Apostoli, pentru a fi în adevar. Si oare sfintenia lor era ca a oricarui alt crestin? În nici un caz! Trebuie sa nu cunosti Biblia ca sa crezi asa ceva! Sa ne uitam la cunostintele si harul lor, care minunau si Sinedriul iudeilor cel plin de mesteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Sa ne uitam la minunile care se lucrau prin Sfintii Apostoli ca prin nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor si prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35) ba si prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) si chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit sau a mai vazut asa ceva, chiar la sfintii cei mai mari, ca doar prin umbra lor sa vindece pe bolnavi si sa alunge duhurile cele necurate! Au înviat morti, fie ca acestia murisera de boala sau în accidente (Fapte 9,42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoti si episcopi. Erau ei ca ceilalti? Ei care doar cu cuvântul îi puteau ucide pe dusmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeste dumnezei zicând: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi si Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul lumii spune: cel ce va asculta pe voi pe Mine ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine (Luca 10, 16)? Ei, carora Mantuitorul le-a dat slava Lui (Ioan, 17, 22) si care vor judeca cele 12 semintii ale lui Israel (Matei 19,28)?

Cu cât de mult sunt mai presus acestia de oamenii obisnuiti!
Si atunci, de vreme ce pe oamenii obisnuiti din jurul lor protestantii accepta a-i numi politicos „domnule” sau „doamna” si a le numi si titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau primar, de ce nu si Sfintilor Apostoli, ? Oare temnicerul nu i-a numit „domni” (Fapte 16:3o)?  Daca poti spune – fara de pacat – „domnule profesor” sau „doamna directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, dupa titluri date de Dumnezeu, nu de oameni, Sfintii Apostoli, sau sfânt, sau sfinti martiri sau altele cuvenite?

Sfânta Scriptura arata limpede ca în Biserica fiecare îsi are locul sau, iar unii au fost alesi de Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât altii; si cum trebuie sa-i dam fiecaruia ce îi datoram (I Corinteni) este obligatia noastra ca pe cei alesi sa-i cinstim în chip deosebit (Şi aceştia ne-au cinstit mult şi, când am plecat, ne-au pus la îndemână toate cele de trebuinţă- Fapte 28:10).

Pentru o ultima limpezire a celor aratate, sa înfatisam aici alte câteva marturii ale Dumnezeiestilor Scripturi:

1. Legatura speciala dintre Dumnezeu si alesii Sai se poate observa în viata lui Avraam (Facerea 11.27-32 si capitolele de la 12 pâna la 25.8); simbolica pentru aceasta legatura (ca si pentru puterea deosebita pe care o au sfintii) este cuvântul Domnului catre Avraam „Te voi binecuvânta, voi mari numele tau si vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).
Mai e nevoie sa atragem atentia ca Avraam, desi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate vreun protestant sa fie atât de ratacit cu mintea si sufletul încât sa se creada izvor de binecuvântare asemenea aceluia? Daca da, cu atât mai trist pentru acela, caci ratacirea lui e aratata de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Cei care nu înteleg diferenta dintre puterea lui Dumnezeu ce lucreaza prin sfinti si respectiv ocrotirea pentru credinciosii de rând, sa citeasca macar Iesirea capitolele 3-4 si 7-12, pentru a vedea aceasta. Chiar daca tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel ce este sa lucreze prin el minunile Sale.

3. Atunci când a hotarât Dumnezeu sa piarda Sodoma si Gomora cu toate cetatile din jur, crutând doar pe Dreptul Lot, acesta a putut schimba o parte din hotarârea Celui Preaînalt, scapând mica cetate Toar de la pieire (Facerea 19.18-22) si auzind de la înger: „iata, îti cinstesc fata, si îti împlinesc acest cuvânt”. Iata mijlocirea sfintilor catre Dumnezeu, mijlocire ce salveaza cetati, dar pe care protestantii o resping.

4. Iar pentru a vedea daca pot sfintii mijloci pentru alti oameni este de ajuns a vedea marturia adusa chiar de Moise înaintea poporului lui Israel: „. Îngenunchind, asadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile si patruzeci de nopti, caci Domnul zisese sa va piarda. ” (Deuteronom 9.13-29).
Si a ascultat Bunul Dumnezeu rugaciunile lui Moise, si nu odata, ci de multe ori, si pentru popor, si pentru anumite persoane. Iata puterea rugaciunii si posturilor sfintilor, care salveaza si popoare întregi de la pieire! Iar noi sa nu-i cinstim pe acestia? Când lauzi pe un binefacator care aici pe pamânt ti-a facut un bine trecator, cu cât mai mult pe sfintii care te ajuta sa câstigi Cerurile?

5. Si daca tot am vorbit de puterea rugaciunii sfintilor, sa mai vedem o pilda. A strigat Iosua catre Domnul si a zis înaintea Israelitilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, si tu luna, opreste-te deasupra vaii Aialon!” Si s-a oprit soarele si luna a stat pâna ce Dumnezeu a facut izbânda asupra vrasmasilor lor (Iosua 10.12-13). Pentru cel care citeste aceasta sunt doar doua cai deschise: sau crede Cuvântului lui Dumnezeu si întelege puterea data sfintilor, sau este necredincios.

6. Si ca sa vedem daca Dumnezeu voieste cinstirea sfintilor, iar ei de asemenea (caci au vointa lor unita cu cea a lui Dumnezeu), sa mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, ca va muri de boala sa din pricina pacatului sau, acesta a trimis oameni sa-l aduca (IV Regi 1.2-9). „Atunci regele a trimis la el o capetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui; si acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui si i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu, regele îti zice : <<Coboara-te!>>. Iar Ilie a raspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, sa se coboare foc din cer si sa te arda pe tine si pe cei cincizeci ai tai!>>” (IV Regi 1.9-10). Si asa a fost! Si cu prima capetenie care a venit, si cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia capetenie si-a plecat genunchii înaintea lui Ilie si s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugaciunea acestuia si a fost crutat el si cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).

7. Sfintii ingeri erau, de asemenea, cinstiti de evrei: Şi a zis Manoe către îngerul Domnului: „Cum îţi este numele? Ca să te mărim, când se va împlini cuvântul tău”. Jud 13:17

8.  Si vedem iata, împlinindu-se si aici cuvântul biblic: Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7) si „mărire, cinste şi pace oricui face binele” (Rom., 2, 10). Si cum sa nu datoram sfintilor cinstire?

Anul 250-Cyprian (Clerului si poporului,Epistola 33(39):3):

„[se vb despre niste sfinti martiri, dupa care:] Mereu aducem ofrande pentru ei, dupa cum iti amintesti, asa cum comemoram si patimile si zilele martirilor, in celebrarea anuala”

Sfintele moaste

Alta ratacire protestanta este dusmania fata de sfintele moaste, pe care crestinii adevarati le cinstesc, dupa cum învata Sfânta Scriptura si primii crestini.

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni si neputrezite ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Daca pana si hainele pacatosilor se „spurca” din cauza starii de pacat (Iuda 1,23), iar hainele credinciosilor care primesc harul lui Dumnezeu se sfintesc, sfintind si pe altii, la randul lor (cum a fost cazul femeii vindecate in urma atingerii de haina Mantuitorului – Luca 8,44 sau a celor vindecati dupa ce au atins hainele lui Pavel – Fapte 19,12, sau a minunii facute prin mantia proorocului Ilie, care murise – IV Regi 2,14), cu atat mai mult trupurile celor plini de har se sfintesc, pastrand sfintenia data si impartasind-o si altora. Daca primii crestini asteptau ca macar umbra lui Petru sa-i umbreasca, pentru a se vindeca(Fapte 5,15), cu atat mai mult trupul sau. Insusi Mantuitorul ne spune ca lucrarea Sfantului Duh in inima omului se vede si in trupul acestuia: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. ” (Luca 11,34). De asemenea, ne vorbeste de posibilitatea de a transmite acest har si altora: „Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei.Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.”. (Luca 11,36). Hristos raspandea harul Sau, chiar si prin hainele Sale „Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. (Luca 8,46) si ne-a spus ca acelasi lucru va face trupul celui credincios: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7,38). Astfel, Dumnezeu se proslăveşte şi în trupul şi în sufletul celor sfinţi, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20), fiind vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfinţite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim. 2, 21), biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor?

Astfel, în Vechiul Testament vedem ca moastele lui Elisei înviau mortii (IV Regi 13, 21). De asemenea, tot în Vechiul Testament vedem ca trupurile si oasele dreptilor se bucurau de o cinste deosebita, fara a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obisnuiti (Fac. 50, 1-14; Iesire 13, 19; IV Regi 23, 18, Iuda 5,9). Trupurile unor sfinţi, după moarte, nu putrezesc (Matei 27,52-53).

„… Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21). Pe când era viu a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepţilor şi ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, a rămas totuşi mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII).

De asemenea, din scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), stim ca înca dintru început crestinii adunau oasele martirilor ca pe o comoara scumpa, mai pretioasa decât aurul si toate nestematele. Asemenea dovezi sunt limpezi, iar opozitia fata de moaste, fara logica. Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei c e t ă ţ i ( 1 5 6 ) , spune:

 „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”. Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40).

Cunoaştem din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât şi sfintelor moaşte ale arhidiaconului Ştefan, care au fost răspândite până la Constantinopol, şi în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin.

Mai ales după încetarea persecuţiilor, relicvele sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai cu seamă în metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărţeau moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.

Între preoţii şi credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuţia lui Diocleţian se numărau şi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite „Martirologii“. Slujitorii demonilor au înecat în râul Sava pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Valurile apelor traseră la maluri trupurile lor sfinţite. „Întru ascuns, credincioşii le ridicară şi le păstrară cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mult preţ“ („Actele martirice“, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaşte, atunci când sunt transportate dintr-un loc în altul: „… primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele şi sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui“ („Epistole“, epist. 197, II). La rândul său, Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una din scrisorile sale, aminteşte şi el de rugăciunile ce se săvârşeau atunci când într-o localitate se primeau oseminte sfinte: „…să strângem, aşadar, sfintele moaşte şi să le ducem într-o clădire vrednică de ele şi toată ziua s-o prăznuim cu credincioasă supunere“ („Scrisori“, scrisoarea a XXII-a, 13).

În multe biserici creştine şi azi se găsesc sfinte moaşte ale sfinţilor, care se păstrează neputrezite de sute sau chiar mii de ani şi prin care Dumnezeu lucrează nenumărate minuni cu cei credincioşi. Exemplu

 In concluzie, motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască. Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul ortodox cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.

 

Plecaciunile

Protestantii afirmă că ceea ce fac ortodocsii, gesturile de plecăciune si închinare, ar trebui adresate numai lui Dumnezeu.

Lăsând la o parte dezbaterile filologice despre latreia, proskinesis si doulia (termeni grecesti cu nuante diferite, dar tradusi uniform în Sfânta Scriptură prin prosternare, închinare sau plecăciune), putem observa din Sfânta Scriptură că si bărbati ai credintei făceau asemenea gesturi în fata unor persoane sau în anumite locuri cu însemnătate spirituală.

Cea mai mare dovada a inchinarii inaintea sfintilor este chiar faptul ca evreii se inchinau Mantuitorului, desi nu stiau ca este Dumnezeu, ci Il considerau un om sfant, prooroc, invatator, etc.. Si, totusi, fariseii nu le-au reprosat niciodata acest lucru credinciosilor.

Iată o listă cu versetele în care apar în Scriptură termenii închinare şi plecăciune. Se poate observa din text că respectiva „închinare” este de fapt un gest de respect fată de persoana în cauză.

Aceeasi termeni apar si cu referire la Dumnezeu, dar si la idoli. Desi în Sfânta Scriptură unele persoane se „închină” înaintea oamenilor, înaintea idolilor sau înaintea lui Dumnezeu, diferenta între aceste gesturi este inima cu care sau duhul în care se face respectiva închinare. Vom vedea ca persoane credincioase se închină si în fata îngerilor (Lot) si în fata lui Dumnezeu, evident cu o inimă diferită.Plecăciunea înaintea unui om nu înseamnă că prin acel gest acelui om îi sunt conferite atributele dumnezeirii.

Inchinarea inaintea sfintilor si a ingerilor

Gen. 27:29: Să-ti slujească popoarele si căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste fratii tăi si feciorii mamei tale să ti se închine tie; cel ce te va blestema să fie blestemat si binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!

Mat. 18:26: Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieste-mă si-ti voi plăti tie tot.

Apoc. 3:9: Iată, îti dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei si nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină si să se închine înaintea picioarelor tale si vor cunoaste că te-am iubit.

 Fapte 16:29 Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila.

Apoc. 22:8: Si eu, Ioan, sunt cel ce am văzut si am auzit acestea, iar când am auzit si am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.

Cand Obadia mergea pe drum, iata i-a iesit înainte Ilie. Obadia l-a cunoscut si a cazut cu fata la pamant, zicand: „Oare tu esti domnul meu, Ilie?” (3 Regi 18,7 ).

Iar acela a răspuns: „Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fata la pământ, s-a închinat şi a zis către acela: „Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?” Ios 5:14

Atunci ridicându-şi David ochii săi, a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ şi cer cu sabia goală în mâna sa, întinsă asupra Ierusalimului; şi a căzut David şi bătrânii cu fetele la pământ, îmbrăcaţi în sac. I Par., 21, 16-18

Când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ. Jud., 13, 18-21

Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână, şi s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ. Num., 22, 31

Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel şi a dat poruncă să-i aducă jertfe şi tămâieri. Dan., 2, 46

Iar fiii proorocilor cei din Ierihon, văzându-l de departe, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei! Şi au ieşit înaintea lui şi i s-au plecat până la pământ. IV Regi, 2, 15;

„Iar ea apropiindu-se, a cazut la picioarele lui (Elisei) si s-a inchinat pana la pamant, Apoi si-a luat copilul si a iesit.” (4 Regi 4,37)

Argumentele protestante

Unul dintre principalele argumente protestante impotriva inchinarii inaintea sfintilor sunt versetele Apoc. 19:10 si 22:8-9, unde Sf. Ioan Teologul vrea să se închine înaintea unui înger, dar îngerul îl opreste.

Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este:

Daca inchinarea inaintea ingerilor este idolatrie, sa nu fi stiut Sfantul Apostol Ioan ceva atat de important? Nu este el cel care ne indeamna sa fugim de idoli? (I Ioan 5:21).
Si chiar daca vom presupune ca Ioan s-a inchinat ingerului din ignoranta sau frica, daca ingerul l-a oprit, de ce doreste sa o faca din nou? Era un idolatru atat de persistent in greseala „acel ucenic pe care il iubea Domnul”? Oare actualii contestatarii ai inchinarii stiu mai bine decat Apostolul Ioan ce este interzis si ce este permis?

A doua intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este:

Daca inchinarea este idolatrie, de ce ingerul nu a refuzat si inchinarile ce i s-au adus de catre sfintii Vechiului Testament? Raspunsul este acela ca Sfantul Apostol Ioan, spre deosebire de dreptii Vechiului Testament, este unul din cei care va sta împreuna cu Domnul pe scaunul de judecata si „va judeca chiar si pe îngeri” ( I Cor. 6:2-3). Deci, „comportamentul” Îngerului în fata lui Ioan este pe deplin justificat. Sf. Ioan Evanghelistul primise o revelatie (apocalipsa) mai mare decât cea data îngerilor, deci îi depasise si pe acestia în cunoasterea Tainelor lui Dumnezeu. Îngerul Domnului stia aceasta, de aceea nici nu accepta închinarea lui Ioan.
Ingerul a motivat refuzul astfel: “Sunt impreuna-slujitor cu tine…”, adica „sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu cum esti si tu si nu se cuvine sa primesc de la tine inchinare, mai cu seama ca esti si tu aici, nu in trup, ci in “duh” (Apoc., 1, 10),
adica in stare ingereasca”.

Un alt motiv pentru care a refuzat inchinarea este acela exprimat in cuvintele: “Lui Dumnezeu te inchina”. Dumnezeu era de fata si ingerul descoperitor I-ar fi adus o jignire daca ar fi primit pentru sine, chiar in fata lui Dumnezeu, inchinarea de la Sfantul Ioan. Chiar si intre oameni este jignitor a respecta prea mult pe un inalt slujitor al unui conducator de tara, cand acel conducator este de fata. Totdeauna, toata atentia si toata cinstea se indreapta catre cel ce este mai marele tuturor, atunci cand el este prezent. Dar aceasta nu inseamna ca cei din jurul lui nu ar fi oameni de cinste.

Prin urmare, inchinarea lui nu a fost un gest de adorare, ci unul de respect. Ingerul a refuzat acest gest din umilinta, nu pentru ca ar fi fost un pacat. Dar Apostolul a considerat potrivit, in ciuda obiectiei ingerului, sa incerce din nou sa i se inchine, din moment ce stia ca nu era un pacat si ca toti dreptii Vechiului Testament au procedat la fel.
Un alt argument adus de protestanti se gaseste in Faptele Apostolilor, 10, 25-26, unde apostolul Petru respinge inchinarea ce i-o aduce Corneliu, sub cuvant ca si el este om. Insa, trebuie sa observam ca sutasul roman era familiarizat cu notiunea de zeu, ca unul ce fusese pagan. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, era foarte inclinat a-l socoti zeu, sau macar un om superior celorlalti oameni sau semizeu, caruia i se cuvenea nu venerarea, ci adorarea, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat sa i se aduca.Totusi, desi nu-i accepta inchinarea, nici nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele Apostolilor 10.24-26).

In citatul din Faptele Apostolilor, 14, 3-15, Pavel si Varnava resping inchinarea ce li s-a adus, pentru acelasi motiv ca si mai sus, caci erau socotiti ca zei si li s-a adus adorare, nu cinstire. Contextul ne spune clar ca locuitorii pamantului din Listra,uimiti de minunea vindecarii ologului din nastere de catre Pavel, intr-un glas au strigat: “Zeii luand asemanare omeneasca s-au pogorat la noi”. Si ziceau de Varnava ca este Zeus, iar de Pavel ca este Hermes, de vreme ce este “purtatorul cuvantului” (Fapte, 14, 8-12). Astfel, este lesne de inteles refuzul apostolilor de a fi adorati ca niste zei, de vreme ce ei tocmai impotriva zeilor predicau intoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte, 14, 15-17). “Si vorbind acestea, de abia au domolit multimile ca sa nu le aduca jertfe” (Fapte, 14, 18), se spune in continuare.

Insa, daca vom cauta cu atentie in Sfanta Scriptura, vom vedea ca acelasi sfant apostol nu a refuzat inchinarea adusa de temnicerul din Filipi, ba chiar i-a darut Botez, adica har dumnezeiesc. (Faptele Apostolilor 16.29-34)

Surse:

Pr Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Ziarul Lumina

Anunțuri