Despre Biserica

 

Biserica lui Hristos este Împaratia cerurilor.
Desi are o parte vazuta pe pamânt, Biserica se înalta la Ceruri prin sfintii lui Dumnezeu, si dincolo de Ceruri prin Capul sau, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeste si Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.

Trasaturile Bisericii in epistolele pauline

Sfântul Apostol Pavel are grija sa sublinieze acea atât de uitata astazi – cel putin la nivelul faptelor – structura a Bisericii, zicând „o pâine, un trup suntem cei multi; caci toti ne împartasim dintr-o pâine„. Iar Pâinea aceasta este Hristos, dupa cum El Însusi a zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine manânca pâinea aceasta viu va fi în veci…Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevarata mâncare si sângele Meu adevarata bautura. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el” (Ioan 6, 51-56 si urm.).
Avem, astfel, un prim punct de reper în eclesiologia paulina, respectiv unitatea creata de dimensiunea euharistica a Bisericii. Pentru unitatea credinciosilor, pentru ca cei ce cred în Adevarul ce S-a pogorât din cer sa fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împartasirea cu Sângele si Trupul lui Hristos.
Desigur, nu este usor de înteles si de acceptat acest cuvânt, aceasta imagine. Întelesurile ei duhovnicesti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, caci, dupa cum a dovedit Dumnezeu, întelepciunea acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate întelege cele duhovnicesti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenta acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie sa se tina seama.
Dar, din faptul ca Pâinea este Hristos Însusi, apare ca o consecinta implicita, si formulata clar de Sfântul Apostol Pavel, si adevarul ca Biserica este un trup, iar credinciosii madulare ale acestui trup al lui Hristos (I Cor. 12, 4-27 si urm.). Caci, hranindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, crestinii ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneste între ei si cu El!
Imaginea este, în comparatie cu gândirea de toate zilele, socanta. Pentru ca, daca fiecare este madular în trupul lui Hristos, unitatea dintre crestini are – sau trebuie sa aiba – cu totul alta forma decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleasi pareri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate sunt asocieri partiale si limitate, usor de risipit, în vreme ce în trup, chiar daca fiecare madular îsi pastreaza individualitatea, unitatea este deplina si organica. Mai clar, în trup fiecare madular lipsa înseamna o cumplita mutilare sau chiar moartea trupului. Si mai mult înca, nu se poate vorbi în trup de o întâietate lumeasca, de o subordonare exclusiva.
Nu poate ochiul sa zica mâinii: N-am trebuinta de tine; sau, iarasi, capul sa zica picioarelor: N-am trebuinta de voi. Ci cu mult mai mult madularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase (I Cor. 12, 21-22).
S-au întarit, astfel. de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului Care a poruncit: cel mai vârstnic între voi sa fie ca cel mai tânar, si capetenia ca cel care slujeste (Luca 22, 26).
Din toate aceste cuvinte dumnezeiesti, se zugraveste o imagine a Bisericii plina de unitate si har, în care fiecare om are rolul sau deosebit de important. Într-o asemenea Împaratie, fiecare este esential în domeniul sau, iar ierarhizarea competentelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împaratie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar crestinii – mireni, preoti, episcopi etc – au fiecare rostul si locul lor în aceasta, într-o legatura strânsa unii cu altii.
O asemenea structura organica a Bisericii este greu de înteles, daca nu ne raportam la cele doua puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia si unitatea Hristos–Biserica.
Despre prima am spus deja câteva cuvinte, aratând cum, prin împartasirea cu sângele si trupul lui Hristos, se unesc, în Hristos, crestinii, devenind un trup cu Hristos si unul cu altul.
Acest trup, ne arata Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos (Efeseni 4, 15).

Din aceasta legatura organica între crestin si Hristos, între Biserica si Hristos, rezulta si caracterul unic al Bisericii. Caci de vreme ce avem un Domn, o credinta, un botez (Efeseni 4, 5) si exista o singura nadejde în care am fost chemati (Efeseni 4, 4), atunci exista o singura Biserica a lui Dumnezeu. Caci si toti si toate sunt una în Hristos, prin împartasirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – si Biserica este una, de vreme ce este unita în Hristos si formeaza trupul Lui.
Vedem acest fapt si din aceea ca nu se vorbeste nicaieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori, verisoare, soacre sau nurori) care sa formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva ca Hristos ar avea mai multe trupuri. Peste tot, Sfântul Apostol Pavel vorbeste de o Biserica si un trup al lui Hristos. Astfel ca, asa cum este si firesc, exista o Biserica, unica, a lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, tot din legatura organica între crestini si Hristos reiese si caracterul de sfânta al Bisericii. Caci de vreme ce Hristos este sfânt, si Biserica Sa este sfânta.
Bineînteles, se poate ivi si aici o întrebare, referitoare la diferenta dintre starea de pacatosenie a celor care vin la credinta si încep a face parte din Biserica si sfintenia pe care trebuie aceasta sa o aiba.
Lamurirea o da a treia forma de prezentare a Bisericii întâlnita la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamica, de zidire, despre care si Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Caci Apostolul neamurilor spune efesenilor: odinioara, voi, pagânii […] erati […] în afara de Hristos, înstrainati de cetatenia lui Israel si straini de asezamintele fagaduintei, lipsiti de nadejde si fara de Dumnezeu în lume. Acum însa, fiind în Hristos Iisus, v-ati apropiat prin sângele lui Hristos, caci El este pacea noastra, El care a facut din cele doua una, surpând peretele cel din mijloc al despartiturii, desfiintând vrajmasia în trupul Sau, […] ca întru Sine pe cei doi sa-i zideasca într-un singur om nou si sa întemeieze pacea, si sa-i împace în Dumnezeu pe amândoi, uniti într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrajmasia… Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti împreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos. În El orice zidire bine alcatuita creste ca sa ajunga un locas sfânt în Domnul, în Care voi împreuna sunteti ziditi, spre a fi locas al lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2, 11-22).
Iata deci ca si Biserica si crestinii sunt zidire. Biserica se zideste si ea, prin crestinii care sunt, dupa cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii si casa duhovniceasca în acelasi timp (I Petru 2, 5). Caci, întradevar, fiind madulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numita si zidire, iar Hristos piatra din capul unghiului, este firesc sa fie si crestinii pietre vii. Dar, pentru ca nu de la început se primeste desavârsirea, ci dupa multe nevointe, ca sa fie o piatra buna si de folos în zidirea Bisericii crestinii trebuie totodata mereu sa se zideasca pe ei însisi.
Caci este scris voi sunteti templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi si bine cumpanite zidiri. Caci noi suntem impreunalucratori cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Dupa harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un întelept mester, am pus temelia; iar altul zideste. Dar fiecare sa ia seama cum zideste; caci nimeni nu poate pune alta temelie, decât cea pusa, care este Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pe aceasta temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecaruia se va face cunoscut, îl va vadi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).
Iata deci ca Hristos, Cel care a venit sa vindece pe cei bolnavi si sa cheme la pocainta pe cei pacatosi, nu S-a multumit sa faca aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserica, mereu, zidind în Duhul pe cei ce cauta cu sinceritate vindecarea si pocainta. (De fapt pentru aceasta a si întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta sa calauzeasca, întru libertatea constiintei, spre mântuire pe cei dornici a o dobândi).
Tot la acest aspect, al zidirii crestinului si Bisericii, trebuie vazut si slavit felul în care Dumnezeu reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Asa cum se zideste Biserica, iata, se zideste si crestinul. Avem, parca, de-a face cu o oglindire micsorata a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentata a omului în Biserica. Dincolo de orice alte consideratii, pot spune ca, înainte de toate, acest lucru arata atât unitatea Bisericii – iar – cât si scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creata de Dumnezeu.

Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecatii sa fie triumfatoare în fata focului, se cere atât un mester întelept care sa puna o buna temelie, cât si o mare râvna si lupta din partea celui ce începe astfel a se zidi în Hristos. Asa spune si Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – catre Efeseni, zicând: Sunt încredintat de aceasta, ca cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capat, pâna în ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate sa gândesc astfel despre voi toti; […] si aceasta ma rog, ca iubirea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, întru cunostinta si întru orice pricepere, ca sa cercati voi cele ce sunt mai de folos si ca sa fiti curati si fara poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptatii, care este prin Iisus Hristos, spre slava si lauda lui Dumnezeu (Efeseni 1, 6-11).
Cunostinta si pricepere nu însa dupa gândirea omeneasca, ci dupa cea dumnezeiasca. Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cu filozofia si cu desarta înselaciune din predania omeneasca, dupa întelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Caci, mai spune el catre ucenicii sai – si aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al întelepciunii crestine – Eu, fratilor, când am venit la voi si v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântator sau ca întelept. Caci am judecat sa nu stiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, si pe Acela rastignit.
Si eu întru slabiciune si cu frica si cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu si propovaduirea mea nu stateau în cuvinte de înduplecare ale întelepciunii omenesti, ci în adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca si credinta voastra sa nu fie în întelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Si întelepciunea o propovaduim la cei desavârsiti, dar nu întelepciunea acestui veac, nici a stapânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovaduim întelepciunea cea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastra. Pe care nici unul dintre stapânitorii acestui veac n-a cunoscut-o […], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).
Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Multi se simt deranjati de ideea ca diploma si studiile nu sunt suficiente (ba chiar pot si dauna) pentru întelegerea întelepciunii crestine. Dar Sfântul Apostol Pavel vorbeste ca cel care, traind în Hristos cu adevarat, putea oricând sa adevereasca Duhul si puterea lui Dumnezeu. Aceasta cale se bazeaza, deci, nu pe un proces de învatare teoretica oarecare – fie ea considerata mecanica sau prin deductie ori de alt tip – ci pe viata în Hristos, aceasta fiind scoala adevarata a întelepciunii crestine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desavârsita, caci el are – si-L are (co)lucrator – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de dupa Cina cea de Taina, când le-a zis „când va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16,13). Putem, asadar, întelege ca zidirea în Hristos si Biserica, sau cresterea în Hristos si în Biserica este, de fapt, acest proces de unire cu si în Adevar, prin Duhul Sfânt, prin trairea directa, reala, a Adevarului revelat. De aceea, de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor gresite facute de cei nestiutori si neîntariti. Pentru ca cei care nu cunosc – înca – Duhul Sfânt prin cunoastere directa si nemijlocita sunt, cu adevarat, nestiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).
Despre aceasta, s-a dat ca marturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci si restul propovaduirii apostolice, cum arata Sfântul Apostol Pavel, zicând: Fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra (II Tes. 2, 15) si iarasi, catre Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu multi martori de fata, acestea le încredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa învete si pe altii (II Tim. 2, 2).
Acelasi lucru îl spune si mai lamurit când arata ca cei credinciosi sunt în Dumnezeu ziditi fiind pe temelia apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

Avem, astfel, o alta trasatura fundamentala a Bisericii, apostolicitatea.
Ea se refera în primul rând, desigur, la pastrarea legaturii directe cu învatatura si Duhul lui Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, dupa cum este scris: Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvântul Meu, si pe al vostru îl vor pazi (Ioan 15, 20); si iarasi: Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste (Matei 10, 40); si iarasi: Oricâte veti lega pe pamânt vor fi legate si în ceruri, si oricâte veti dezlega pe pamânt vor fi dezlegate si în ceruri (Matei 8, 18). Iata izvoarele din care se hranea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului si a puterii! (Si, putem adauga, iata putere a unitatii Bisericii!) Aceasta putere si acest Duh cer, însa, de la cel care le-a primit, sa aprinda mereu mai mult si mai mult flacara harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însusi, mai înainte de a zidi pe altii. De aceea, multi care nu vor sa se osteneasca în lupta cu patimile si patimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere operandum”, care este de fapt o minciuna. Dar apostolicitatea Bisericii obliga la pastrarea aceluiasi duh nu doar în teorie, ci mai ales în practica. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viata reala, traita. Pastrarea credintei Sfintilor Apostoli nu înseamna doar pastrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare fidelitate. Pastrarea credintei Sfintilor Apostoli înseamna si pastrarea, dar si trairea cuvintelor apostolice, cu cea mai mare fidelitate posibila. Fara aceasta, despartirea de Biserica adevarata este inevitabila.
Iata, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserica, pe care le consideram foarte importante pentru cel care doreste sa fie crestin adevarat.

Vizibila sau invizibila?

Exista inca o deosebire importanta între felul în care unii protestanti si biserica ortodoxa inteleg ce este biserica. Unii folosesc urmatoarea definitie a bisericii: Biserica este comunitatea tuturor celor mântuiti de la Pentecost încoace. Cu aceasta definitie, biserica trebuie sa fie invizibila. Într-adevar, cum nu pot sti cine este si cine nu este mântuit (Dumnezeu stie!) ramâne un mister unde pot gasi aceasta biserica. Biserica invizibila nu are o adresa, nu se identifica cu o institutie umana, nu are un conducator uman. Ea nu poate avea o istorie (altfel am putea sa o identificam). Nu poate fi acuzata de nici o slabiciune si nu poate contine rabaturi spirituale. Caracterul ei invizibil o face sa fie desavârsita prin definitie.

As dori, mai întâi, sa observ ca întelegerea bisericii ca invizibila este o consecinta necesara a doctrinei Sola Scriptura. Aceasta se explica în felul urmator:

Sola Scriptura nu numai ca îngaduie, dar si încurajeaza pe orice credincios sa ia doar Scriptura ca singura baza a convingerilor lui religioase. De exemplu, daca fac parte dintr-o biserica baptista româna în care pastorul crede ca omul este trup si suflet, iar eu cred ca omul este trup, suflet si spirit, atunci sînt deplin justificat sa resping pozitia pastorului, dat fiind ca el nu poate servi ca autoritate, ci numai Scriptura. Daca deosebirea este destul de importanta, pot decide sa parasesc aceasta biserica locala si sa ma unesc cu o alta, sau sa-mi pornesc propria mea biserica. Orice alta rezolvare a acestei diferente între mine si pastor ar însemna o încalcare a principiului Sola Scriptura. Într-adevar, cine este omul care-mi poate impune vreo învatatura? Daca sînt convins ca pozitia mea este bazata pe Scriptura, voi asculta de om sau de Biblie? Dezacordul se poate ivi nu numai în chestiuni doctrinare subtile, ci si în chestiuni de morala sau traire crestina. Eu pot ajunge, de exemplu, la opinia ca o femeie poate fi pastor în biserica (asa cum multi cred în biserici protestante în SUA). Daca biserica locala din care fac parte nu este de acord, o voi parasi si ma voi alipi alteia, sau voi înfiinta propria mea biserica.

Dar, poate sa obiecteze cineva, aceasta ar fi o greseala, pentru ca atunci as încalca poruncile privitoare la respectarea prezbiterilor si la disciplina bisericii. Dar cine defineste seriozitatea chestiunilor pentru care sînt îndreptatit sa parasesc o biserica locala? De exemplu, daca biserica decide sa ordineze pe un homosexual ca pastor, sînt oare îndrepatit sa o parasesc? Daca biserica decide sa înceapa serviciile la 9 în loc de 10 dimineata, sînt îndrepatit sa o parasesc? Cum fac aceasta judecata? Pot asculta de sfaturi de la oameni si de propriile mele simtiri, dar în ultima instanta decizia poate veni doar de la Biblie.

Fenomenul pe care îl descriu aici nu este teoretic, ci s-a întâmplat de zeci de mii de ori în istoria de 450 de ani a bisericilor protestante. De fiecare data, grupul care s-a scindat a facut-o bazat “numai” pe Scriptura. De fiecare data, a existat o reala gija de a “reveni la practicile bisericii primare.” De fiecare data, cei care au plecat dintr-o biserica locala au avut o doza de idealism si au plecat cu speranta ca, punând pentru prima oara în practica “adevarata si pura” practica crestina, se vor bucura de binecuvântari neobisnuite si de prezenta reala a Domnului Iisus în mijlocul lor.

Care a fost rezultatul? Câteva zeci de mii de denominatii crestine! Acesta este unul din scandalurile crestinismului modern. Fiecare dintre acestea sustine si crede sincer ca se bazeaza NUMAI pe Scriptura, ca practica lui este cea a bisericii de la început. Evident, cineva greseste. Dar daca spun ca toti gresesc, în afara de mine însumi, am oare credibilitate? Daca ar fi existat doar doua denominatii, ar fi fost usor de acceptat ca una are dreapta învatatura, în timp ce cealalta greseste. Dar daca exista peste 20.000, cum mai pot afirma ca tocmai eu sînt cel care are dreptate?

Aceasta grea problema pentru protestanti îsi are cîteva posibile solutii:

Una dintre solutii este principiul: Unitate în doctrinele majore, diversitate în cele minore. De exemplu, baptistii privesc doctrina cu privire la botezul adultilor ca o doctrina majora, pe cînd doctrina cu privire la întoarcere Domnului înainte sau dupa necazul cel mare este o doctrina minora. Ca baptist, voi avea partasie cu cei care împartasesc aceleasi doctrine majore, dar nu voi rupe partasia din cauza diferentelor în doctrine minore.

Dar aceasta nu rezolva problema, ci doar o muta la periferie. Într-adevar, cine defineste care doctrine sunt majore si care sunt minore? Oamenii sau Scriptura? Care dintre denominatii? De exemplu, pentru denominatia Alianta Crestina si Misionara din SUA, botezul adultilor este o doctrina minora. Pentru bisericile de azi ar fi o blasfemie ca cineva sa adauge o noua carte le cele 27 ale Noului Testament, pe când scindarea unei biserici în doua este un eveniment tragic, dar acceptat. Dar pentru crestinii din primele secole, canonul Noului Testament nu era definit, în timp ce iesirea cuiva din sânul bisericii era un act major. În fata existentei atîtor denominatii crestine, nici macar acest principiu nu poate salva onoarea bisericii vizibile.

Consecinta este o totala reducere a rolului denominatiilor ca manifestare vizibila a bisericii lui Hristos. Nu mai conteaza ca eu sînt baptist, tu esti luteran si el este metodist. Nu conteaza daca avem un nume sau altul. Ceea ce este important e faptul ca suntem cu totii mântuiti. Biserica lui Hristos nu sînt deci nici baptistii, nici luteranii, nici ortodocsii, ci biserica este alcatuita din toti cei mântuiti. În felul acesta am taiat nodul gordian. Nu mai avem nevoie sa ne scuzam pentru lipsa de unitate a bisericii vizibile, pentru ca de fapt ea este invizibila! Si totusi, sloganul “nici un crez, numai Hristos” este tot un crez.

În loc sa vorbim despre idea abstracta de biserica, este mai bine sa ne întrebam care sînt manifestarile concrete ale bisericii în aceasta lume, caci poruncile Domnului (Botezul, Cina) sunt acte vizibile, care nu pot fi respectate intr-un mod invizibil. Aceste manifestari apar clar în Noul Testament, mai ales în cartea Faptelor Apostolilor.

Nivel de manifestare Condus de Referinta Aspecte
Crestini individuali Crestin 1 Petru Preotie generala, Marturie, Familie
Biserica locala Prezbiter, preot, diacon Orice adunare la care predica Pavel Învatatura, Închinare, Disciplina,
Grup de biserici locale, pastoriti de un episcop Episcop Bisericile mentionate în epistole (de exemplu, biserica din Efes) Partasie între biserici locale, strîngere de ajutoare, misiuni
Sinod Duhul Sfînt Fapte 15 Hotarîri în materie de doctrina

Va rog sa observati ca toate nivelele de manifestare sunt importante. Daca unul dintre ele ar lipsi, biserica ar fi vaduvita de anumite aspecte importante ale ei.

De exemplu, biserica locala este foarte importanta pentru difuzarea învataturii crestine si pentru administrarea disciplinei. Daca un crestin traieste în pacat, doar biserica locala este cea care, pe de o parte îl poate observa, pe de alta parte îl poate disciplina. Un grup de “doi sau trei strînsi în numele Domnului” nu poate avea aceasta functie de disciplina. Cui i-ar pasa de un grup de doi sau trei? Curvarul din Corint ar fi putut foarte bine sa se mute de la un astfel de grup la altul care nu l-ar fi dat afara!

Grupul de biserici dintr-o anumita regiune are, de asemenea, un rol unic. Putem identifica astfel de grupuri in scrisorile lui Pavel. El se adreseaza, de exemplu, credinciosilor din Efes. Este greu de presupus ca toti acesti credinciosi se întâlneau toti în acelasi loc ca sa-L slaveasca pe Domnul. Cred, mai degraba, ca existau mai multe grupuri sau biserici locale în care credinciosii se întâlneau, toate aceste biserici din Efes fiind sub conducerea unui episcop. La fel, putem usor presupune ca biserica din Antiohia era mai numeroasa decât ar fi îngaduit un local public, si, prin urmare, se întâlnea în diferite locuri. Acele locuri erau bisericile locale, în timp ce “biserica din Antiohia” era un gup. Un astfel de grup de biserici se identifica pe criterii de partasie legate de proximitatea geografica. De exemplu, daca locuiesc în Bucuresti, pot fi membru într-o biserica locala, dar am legaturi de colaborare si prietenie cu crestini din celelalte biserici. Un asemenea grup de biserici locale este condus de un episcop. (Nu va speriati ca introduc titlurile ortodoxe prin usa din dos. De fapt, titlul si slujba de episcop apar in Noul Testament. De ce oare ele nu apar, de exemplu, în bisericile baptiste?)

Ultimul nivel de manifestare a bisericii în aceasta lume este sinodul. Cel mai clar model de sinod apare în Noul Testament, la Fapte 15. Sinoadele se convoaca doar atunci când biserica este confruntata cu probleme doctrinare. Sinodul din Ierusalim, de la Fapte 15, s-a adunat ca sa rezolve o disputa importanta care ameninta sa distruga unitatea bisericii. Problema era daca cei care vin la Hristos trebuie sa se faca mai întâi evrei. Raspunsul, dat prin calauzirea Duhului Sfânt, a fost un clar NU. Observati ca desi unii din conducatorii crestini, cum era Petru, se bucurau de mai multa autoritate, hotarârea a fost totusi luata de catre toti. Acesta este modelul oricarui sinod ortodox. Ortodocsii nu admit ideea catolica, dupa care Papa poate rosti învataturi doctrinare definitive, fiind în el însusi infailibil. In biserica ortodoxa, nu se recunoaste infailibilitatea unui singur om. Hotarârile privitoare la doctrina nu au ca scop sa creeze doctrine noi (Doamne, fereste!) ci sa clarifice învatatura si sa combata ereziile. Sinoadele s-au dovedit, în cursul veacurilor, a fi esentiale în lupta împotriva ereziilor. Ele au clarificat învataturi cum ar fi: Sfânta Treime, natura lui Iisus, natura Duhului Sfânt, libertatea fata de legea rituala iudaica, etc.

Nu toate denominatiile recunosc aceste feluri de manifestare în lume a bisericii crestine. Tabelul de mai jos prezinta o succinta sistematizare a unor diferite conceptii.

Mod sau nivel de manifestare a bisericii

Denominatie istorica

Crestini individuali

Biserica locala

Comunitati de biserici

Sinod ecumenic

Papa

Unii protestanti

X

Baptistii

X

X

Episcopalienii

X

X

X

Catolicii

X

X

X

X

Ortodocsii

X

X

X

X

Sa analizam, acum, problemele pe care le au aceste grupuri:

1. Biserica manifestata ca multimea celor ce cred si sînt mântuiti.

Biserica este trupul lui Hristos, si ca atare ea se manifesta la nivelul fiecarui mântuit, copil al lui Dumnezeu. Nu numai atât, dar fiecare crestin este în acelasi timp un preot. Aceasta este învatatura clara a Apostolului Petru, în Epistola sa. Nu cred ca exista vreo denominatie crestina serioasa care sa nu accepte aceasta învatatura. Noi toti sîntem chemati sa aducem jertfe preotesti: propriilor nostre trupuri, ca jertfe vii, sfinte, placute lui Dumnezeu. Asa cum fiecare celula contine cunostiinta întregului organism, fiecare crestin manifesta în el însusi biserica lui Hristos.

Dar biserica nu poate fi constituita numai din crestini izolati. Biserica este Eklesia, prin esenta sa o comunitate. Comunitatea înseamna relatii între membrii ei. Conceptul abstract al multimii unor indivizi bazata pe o însusire comuna nu are nimic de-a face cu Scriptura. De exemplu, toti colegii de servici dintr-un birou pot forma o adunare (desi nu una crestina), deoarece ei au relatii între ei si pot actiona ca grup. Pe de alta parte, multimea indivizilor din Bucuresti care au exact 100 de kilograme greutate nu este o adunare. Între ei, nu exista relatii si ei nu actioneaza ca grup. În acelasi fel, biserica este adunare deoarece între membrii ei exista relatii si ei actioneaza nu numai individual, ci si ca grup. Ea nu este Eklesia doar datorita faptului ca toti membrii ei sînt mântuiti. Definitia bisericii ca fiind “comunitatea celor mântuiti” goleste de continut niste aspecte esentiale ale trupului lui Hristos. A spune ca biserica este o multime de oameni mîntuiti este tot una cu a spune ca un om este o multime de celule. Dar omul nu este doar o multime de celule, ci un organism viu, înzestrat de la dumnezeu nu numai cu viata fizica, ci si spirituala.

O minoritate aproape neglijabila crede în aceasta falsa definitie a bisericii. Ei sînt aceia care spun ca nu au nevoie de nici o comunitate de credinciosi, deoarece au propria relatie cu Dumnezeu. Ei pretind ca Dumnezeu îi stie pe ai lui, si ca aceasta este suficient.

2. Biserica manifestata prin grupuri spontane care se întâlnesc în case.

Exita alta categorie de crestini protestanti, care sunt de parere ca orice adunare spontana a doi sau trei credinciosi undeva într-o casa este manifestarea exclusiva a bisericii. Orice merge peste aceasta este considerat drept o apostazie deoarece introduce forme si organizari omenesti. Accentul nu este pe numar, nici pe locatie, ci pe caracterul spontan, liber, lipsit de orice structura sau ierarhie. Astfel de biserici spontane par minunate, deoarece nu sînt confruntate cu problemele bisericilor cu caracter mai permanent. Ele pot fi desfintate si formate dupa voie. Nu trebuie sa strînga bani pentru construirea sau întretinerea unei cladiri, nu trebuie sa plateasca un pastor sau preot. Nu trebuie sa administreze disciplina si la rândul lor nu sînt disciplinate de nimeni. Totul se reduce la studiul Scripturii si la dragoste. Ce minunat! Din pacate, ceea ce este prezentat ca o virtute este de multe ori o mare slabiciune. De multe ori, astfel de grupuri “prin case” sînt sub conducerea unuia care nu suporta disciplina unei biserici locale. Aparenta libertate este, de fapt, o stare de rebeliune. Aparenta lipsa de “forme omenesti” este, de fapt, starea de mândrie a unui duh nesupus. Astfel de grupuri pierdute devin, de cele mai multe ori, terenul unor învatazuri aberante. Un Joseph Smith, întemeietor al mormonilor, nu ar fi gasit teren prielnic într-o biserica ortodoxa, episcopaliana sau chiar baptista. El nu poate fi decît produsul a doua principii nebiblice: Sola Scriptura si biserica definita ca un grup spontan. Va rog sa observati ca nu sînt aici împotriva strângerii crestinilor în case cu scopul studierii scripturii, rugaciunii sau a altor manifestari crestine. Problema este atunci când toata manifestarea bisericii se reduce la atât si nimic mai mult.

3. Biserica manifestata doar ca adunari locale

Principiul baptist este ca biserica locala este manifestarea exclusiva a bisericii. De exemplu, comunitatea bisericilor baptiste din Bucuresti nu este biserica, nu este investita cu nici un har de catre Domnul Iisus. La fel, Uniunea cultului crestin baptist din Romînia nu este o organizatie bisericeasca, ci doar o asociatie omeneasca de biserici care se strâng împreuna pentru scopuri organizatorice sau administrative. Adevarul este ca toate aceste organizatii deasupra bisericilor locale îsi au o functie foarte importanta, dar ele nu sînt recunoscute ca expresii ale trupului lui Hristos. Cu alte cuvinte, baptistii înteleg ca biserica locala este o manifestare a Bisericii ca trup al lui Hristos, dar la nivel mai înalt, episcopal sau sinodal, este vorba de manifestari pur omenesti, cu toate ca ele pot fi foarte bune si binecuvântate de Dumnezeu.

Avem, aici, de-a face cu o inconsistenta. Din moment ce Noul Testament vorbeste de functia de episcop, cum de ea nu este deloc mentionata printre baptisti?

Baptistii nu ar putea chema nici o adunare sinodala. Da, ei se pot întruni în congrese, dar hotarârile lor nu vor avea greutate ca venind din partea Duhului Sfânt. În plus, principiul lor, Unitate în doctrinele majore, libertate în cele minore, lasa loc unor alunecari treptate, care în timp vor da nastere la noi sciziuni. De exemplu, în interiorul denominatiei Southern Baptists din SUA, exista divergent între curentele conservatoare si cele liberale.

4. Biserica manifestata pâna la nivelul de asociatii de biserici locale

Chiar daca în anumite denominatii exista functia episcopala, ea nu este suficienta, daca între episcopi nu exista unitate si partasie si daca întrega biserica nu se poate întâlni prin episcopi într-un cadru sinodal.

5. Autoritatea bisericii manifestata prin Papa

Biserica catolica contrazice practica descrisa în Faptele Apostolilor. Când biserica a trebuit sa ia o hotarâre importanta, conducatorii ei s-au întrunit si au cerut calauzirea Duhului Sfânt. Cu toate ca Petru, pe care catolicii îl revendica drept primul lor Papa, era în mijlocul lor, hotarârea nu a fost luata de Petru singur, ci de întreaga adunare.

Biserica catolica a introdus o functie preoteasca monarhala, straina de învataturile Scripturii si de practica de sute de ani a bisericii (pâna la anul 1054, anul Marii Schisme).

În sfârsit, chiar daca o denominatie din zilele noastre are toate manifestarile descrise de Scriptura (de la crestinul individual la sinodul ecumenic), nu urmeaza în mod necesar ca este biserica adevarata. Se poate ca mormonii au toate aceste functii, si totusi ei sînt eretici.

Garantia pastrarii credintei date odata pentru totdeauna sfintilor sta, de fapt, în continuitatea si succesiunea apostolica. Domnul Iisus a lasat prin apostoli o biserica unica, sfânta si soborniceasca (universala).

Chestiunea care conteazã nu este sinceritatea credintei mele sau intensitatea cu care o sustin, ci mai degrabã dacã credinta mea este sau nu credinta lui Hristos si a Bisericii Sale.

Surse:

Pr. Aldea – Lumina Adevarului

Mihai Oara

Anunțuri