Canonul Vechiului Testament

Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate; astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvârsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun. (II Tim 3:16)

La ce Scripturi se referea Sf. Pavel când i-a scris acestea Sf. Timotei? Se referea el la cele 66 de cãrti ce alcãtuiesc astãzi Biblia pe care o citesc crestinii dupã Evanghelie? Ce a vrut Pavel sã spunã prin “toatã”?

Eram pe deplin convins de canonul Protestant al Vechiului Testament pânã când am cercetat ce se ascunde în spatele lui. Ceea ce aveam sã descopãr nu mi-a plãcut deloc. Dar totusi, aceasta m-a adus într-o relatie mai adâncã si mai bogatã cu Iisus Hristos. Dacã esti un crestin refractar la îndreptarea teologicãs, atunci aceste eseuri îti vor aduce supãrare. Dar dacã inima ta tânjeste sã cunoascã si sã trãiascã credinta crestinã, atunci cele ce urmeazã ar putea fi un nou si surprinzãtor început în relatia ta cu Dumnezeu.

În scrisoarea cãtre Sf. Timotei, Sf. Pavel nu se referã la Noul Testament – la vremea aceea cãrti precum Faptele Apostolilor si Apocalipsa nu erau încã scrise. Chiar si ceea ce fusese deja scris abia începuse sã circule prin diferite biserici, primele fiind cele din bazinul Mãrii Egee. Cu toate acestea, ca Evanghelici, am vrea ca acest pasaj sã includã si Noul Testament de vreme ce e unul din putinele versete ce sustin în mod direct învãtãtura noastrã despre inspiratia Bibliei.

Sf. Pavel s-a gândit desigur la Vechiul Testament când a scris acest pasaj. Vechiul Testament se citea în sinagogã si prin el s-au format întru neprihãnire Sf. Pavel, Timotei si multi alti crestini din Biserica primarã. Dar sã nu uitãm cã si Sf. Pavel si Timotei foloseau Septuaginta – traducerea greacã a Vechiului Testament alcãtuitã în secolul al III-lea î.Hr.

Septuaginta a fost îndeobste recunoscutã drept traducerea greacã autorizatã a Scripturilor iudaice si era cititã în sinagogile si bisericile din lumea elenã. Majoritatea citatelor din Vechiul Testament pe care le gãsim în Noul Testament sunt bazate pe Septuaginta, nu pe versiunea iudaicã a Scripturilor. De un interes deosebit este felul în care Pavel foloseste Septuaginta. Ca student a lui Gamaliel, e de presupus cã avea cunostintã de diferenta dintre versiunea greceascã si cea iudaicã a Scripturii.

Multi cercetãtori sunt sceptici în ceea ce priveste detaliile fabuloase tesute în jurul traducerii Septuagintei, dar au acceptat pânã la urmã faptele istorice de necontestat. Citatul de mai jos dintr-un autor crestin anonim din secolul al II-lea sau al III-lea nu numai cã ne relateazã întreaga poveste, dar reflectã si câteva opinii populare ale primilor crestini asupra acestui subiect.

Dacã cineva spune cã scrierile lui Moise si ale celorlalti profeti au fost de asemenea scrise în greacã, ar trebui sã citeascã si istoriile profane, si astfel sã afle cã Ptolemeu, faraonul Egiptului, atunci când a construit biblioteca din Alexandria si a înzestrat-o cu cãrti din fiecare parte a lumii, a auzit apoi cã strãvechi povestiri scrise în ebraicã se mai pãstrau încã; dorind sã le afle continutul, a trimis dupã saptezeci de întelepti din Ierusalim cunoscãtori de greacã si ebraicã si i-a însãrcinat cu traducerea acelor cãrti; si pentru ca sã-si  poatã duce la bun sfârsit, în tihnã si cât mai grabnic traducerea, Ptolemeu a dat poruncã sã se construiascã nu în cetate, ci cale de sapte stadii tot atâtea cãsute câti traducãtori fuseserã angajati, astfel ca fiecare sã poatã redacta propria sa traducere; de asemenea, a poruncit strãjerilor însãrcinati cu paza traducãtorilor sã le ofere sprijin în toate, dar sã le interzicã orice comunicare, temându-se cã dacã ar vorbi între ei, ar putea influenta într-un fel sau altul exactitatea traducerii.

Iar când a auzit cã cei saptezeci de traducãtori nu numai cã au gãsit acelasi sens, dar au folosit aceleasi cuvinte, cã au întrebuintat nu numai acelasi cuvânt, ci au scris aceleasi lucruri despre aceleasi lucruri, Ptolemeu a fost cuprins de uimire si a înteles cã traducerea a fost scrisã printr-o putere divinã, iar autorii ei sunt vrednici de toatã cinstea, ca alesi ai lui Dumnezeu; rãsplãtindu-i cu numeroase daruri, le-a poruncit apoi sã se întoarcã în tara lor. Tot minunându-se, cum era si firesc, în fata cãrtilor, le-a considerat în cele din urmã sfinte si le-a consacrat în acea bibliotecã. Aceste lucruri, voi bãrbati ai Greciei, nu sunt basme si nici nãscociri omenesti; noi însine, fiind în Alexandria, am vãzut cu ochii nostri rãmãsitele cãsutelor zidite din porunca lui Ptolomeu pentru traducãtori încã în picioare si, auzind despre aceste lucruri de la locuitorii de acolo, care le-au primit o datã cu traditia tãrii lor, vã spune ceea ce voi însivã puteti afla de la altii, mai cu seamã de la acei întelepti si bãrbati vrednici care au scris despre acestea: Filo, Iosif si multi altii. (Pseudo-Iustin, Hor. Greeks 13)

Este Septuaginta la fel ca Vechiul Testament?

În literatura evanghelicã de popularizare, apologetii pretind cã Septuaginta este foarte aproape de textul ebraic pãstrat pânã în ziua de azi. Aceastã afirmatie încearcã sã valideze traducerile moderne ale Bibliei din occident care se bazeazã pe textul ebraic. Este adevãrat? Si dacã da, cât este de aproape?

Este dificil sã sesizãm caracterul unic al Septuagintei înainte de a studia textul si de a-l compara cu traducerile moderne. La prima lecturã a Septuagintei, aveam sã fiu surprins de multe lucruri. Citind din Pentateuh, aveam sã observ multe diferente semnificative între versiunea ebraicã si cea greacã.

Genealogia de la Adam pânã la Noe în Septuaginta plaseazã Potopul cu 2242 de ani dupã Facere. Traducerile moderne bazate pe textul ebraic îl plaseazã cu 1656 de ani. Aceastã diferentã este cauzatã de faptul cã Septuaginta afirmã cã nasterea primilor nãscuti ai diferitilor patriarhi s-a petrecut mai târziu decât apare mentionat în textul ebraic.

Ultimele zece capitole din Iesirea si întreaga carte a lui Ieremia contin un numãr de pasaje diferite în care multe versete sunt sau omise, sau parafrazate, sau complet revizuite. Uneori textul ebraic este mai bogat în versete decât Septuaginta, alteori se întâmplã ca aceasta sã continã mai multe versete decât textul ebraic.

În III Regi 12-14, evenimentele din viata regelui Ieroboam sunt aranjate într-o ordine diferitã si includ o poveste, nerelatatã în textul ebraic, despre cum a ajuns el sã se cãsãtoreascã cu Ano, sora cea mai mare a sotiei faraonului din vremea aceea, Susakim.

Acestea sunt patru din marile diferente dintre textul Septuagintei si textul ebraic. Convins fiind cã cele douã variante sunt la fel, am fost, mãrturisesc, dezamãgit sã constat cã m-am înselat. De exemplu, „Evidente care cer un verdict” de Josh McDowell considerã Septuaginta „foarte apropiatã” de textul masoretic. Cât de aproape înseamnã însã aproape? Sã fi citit oare Dl. McDowell Septuaginta?

Rolul Septuagintei in Noul Testament

Rolul Septuagintei în Noul Testament si Biserica primarã ne ajutã sã întelegem ce a vrut Pavel sã spunã prin „toatã Scriptura”.  Asa cum arãtat pânã acum, aceasta este cea mai citatã versiune din Noul Testament. De asemenea, în anumite situatii, pretentiile Noului Testament depind, teologic vorbind, de particularitãtile Septuagintei.

De exemplu, Evrei 10:5 citeazã Psalmul 39:9 ca pe o profetie mesianicã:

Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jertfã si prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup”.

Autorul a citat nemijlocit din Psalmul 39. Iatã ce aflãm în Bibliile actuale, potrivit trimiterii la textul ebraic:

Jertfã si prinos oferind, Tu n-ai voit; ochii Tu mi i-ai deschis.

Dacã ne luãm dupã varianta a doua, autorul cãrtii Evrei nu numai cã a citat gresit acel pasaj, dar si-a compromis si argumentul. Doar interpretarea Psalmului 39 confirmã caracterul mesianic al acestui pasaj. Sã fi gresit autorul Evreilor? Sã fie vorba de o eroare inspiratã?

În Fapte 7:14, Sf. Stefan relateazã povestea poporului Israel fãcând referire la 75 de oameni din familia lui Iacov, ce au cãlãtorit din Canaan spre Egipt. Bibliile noastre amintesc de numai 70 de strãmutãri. Septuaginta însã enumerã 75, confirmând cifra transmisã de Sf. Stefan, cu diferentele date de nepotii si strãnepotii lui Iosif (Gen 46:20-22).

Mai presus de toate, trebuie stiut cã numai în Septuaginta se pomeneste de profetia lui Isaia în legãturã cu Nasterea din Fecioarã (Is 7:14). Textul ebraic foloseste cuvântul „femeie” („marah”) în loc de „fecioarã” („parthenos”). Încã de la începutul confruntãrilor cu crestinii, evreii au obiectat vehement mai cu seamã în privinta acestui verset, care fusese folosit pentru a sustine mesianismul lui Iisus. Evreii pretindeau cã profetia lui Isaia se referea la Regele Ezechia si nicidecum la o miraculoasã nastere din fecioarã. Septuaginta, spuneau ei, fusese coruptã. Primii crestini, pe de altã parte, au rãspuns cã nu ei, ci evreii au fost cei care, din invidie, au trunchiat textul ebraic. (Iustin Martirul, Trifo, 71-73)

Dacã dãm crezare evreilor din vechime cã traducerea Septuagintei a fost inexactã, de ce este acest text minor parte din Sfânta, Inspirata Scripturã? Dacã urmãm Noul Testament nu putem decât spune cã Septuaginta a fost versiunea autorizatã si preferatã de Apostoli. Aceastã abordare este în armonie cu mãrturia Bisericii Primare în lumea greacã unde, asa cum au arãtat si citatele patristice de mai sus, a fost consideratã o traducere inspiratã si competentã.

Nu a fost usor sã fac fatã acestei dileme, fiind un crestin cu o puternicã credintã în Biblie. Am simtit cã, încercând sã mã lupt cu chestiuni legate de text, ajungeam sã contest autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doream decât sã fiu integru în credinta mea crestinã. Cu timpul, în timp ce mã luptam cu astfel de dileme, mi-am dat seama cã trebuie sã mã apropii de Scripturã acceptând conditiile ei, fãcând abstractie de pretentiiile mele de occidental din secolul XX. Aceastã dorintã de integritate m-a ajutat si m-a determinat sã încep sã studiez canonul Vechiului Testament.

Ce gasim in Septuaginta?

Toatã Scriptura este inspiratã si, în întelegerea Sf. Pavel si a Sf. Timotei, aceasta însemna Septuaginta. Pânã aici totul e limpede. Septuaginta însã continea cãrti numite azi Apocrife.

Cele mai vechi editii ale Bibliei grecesti pe care le avem (Codex Alexandrinus si Codex Siniaticus) din secolele al IV-lea si al V-lea includ cãrtile apocrife. Ele nu sunt plasate într-o sectiune separatã la sfârsitul codexului, ci distribuite fiecare dupã genul literar cãruia îi apartin: cãrtile istorice alãturi de Regi si Paralipomena, cãrtile de întelepciune alãturi de Pilde si Cântarea cântãrilor si asa mai departe.

Aceste cãrti erau folosite de comunitãtile elenice de evrei si de anumite grupãri de evrei palestinieni precum esenii. Cãrtile apocrife erau pretuite în diferite comunitãti evreiesti chiar si la treizeci de ani dupã moartea lui Pavel când fariseii, în cadrul consiliului de la Iamnia, au dezbãtut câteva chestiuni, printre care si canonul ebraic. Desi influenta acestui consiliu este controversatã, rãmâne clar cã în perioada urmãtoare lui cãrtile apocrife au fost vehement respinse de fariseii care aveau sã domine de atunci iudaismul.

Pare inexplicabil faptul cã majoritatea crestinilor dupã Evanghelie de azi adoptã hotãrârile de la Iamnia atunci când îsi definesc canonul. La urma urmei, participantii la acel consiliu nu erau crestini. Am putea spune chiar cã se opuneau vehement lui Hristos si Apostolilor încercând sã îi înlãture din viata iudaicã. Primii crestini nu au luat în considerare sinodul de la Iamnia si au continuat sã foloseascã Apocrifele, si pe bunã dreptate. Sã citim, de exemplu, ce scrie în Cartea Întelepciunii:

„Sã vânãm pe cel drept, fiindcã ne stinghereste si se împotriveste isprãvilor noastre si ne scoate vinã cã stricãm legea si ne învinovãteste cã nu umblãm cum am fost învãtati din copilãrie. El se face pe sine cã are cunostintã despre Dumnezeu si se numeste: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândã a gândurilor noastre si ne este greu chiar când ne uitãm la el. Cãci viata lui nu seamãnã cu viata celorlalti si cãrãrile lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem socotiti ca necurati si de cãile noastre se fereste ca de o spurcãciune; el fericeste sfârsitul celor drepti si se laudã cã are pe Dumnezeu drept tatã.Deci sã vedem dacã cuvintele lui sunt adevãrate si sã cercetãm ce I se va întâmpla iesind din aceastã viatã. Cãci dacã dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apãra si-l va scoate din mâna potrivnicilor sãi. Sã-l încercãm cu ocãri si cu chinuri, ca sã vedem cât este de rãbdãtor si sã încercãm suferinta lui. Sã-l dãm unei morti de ocarã cãci, dupã vorba lui, Dumnezeu va avea grijã de el”. (Întelepciunea lui Solomon 2:12-20)

Sã fie oare o întâmplare aparitia unui pasaj mesianic înainte de Hristos? Sau sã fi fost Apocrifele o Scripturã inspiratã?

Apocrifele nu pot fi inspirate din pricina…

Ce? Apocrifele inspirate? Niciodatã! Crestini dupã Evanghelie fiind, am fost învãtati sã credem cã Vechiul Testament contine numai 39 de cãrti unice si fãrã asemãnare. Nici un crestin adevãrat nu ar putea crede în Apocrife! Aceastã atitudine este demonstratã cu competentã de Geisler si Nix care, în cartea lor De la Dumnezeu la noi, aduc argumente pentru respingerea Apocrifelor datoritã…

…mãrturiei lui Iisus si a scriitorilor Noului Testament

Este adevãrat cã în Noul Testament nu gãsim nici un citat direct din Apocrife. Totusi, înainte de a trage niste concluzii pripite, trebuie sã recunoastem prezenta aluziilor la Apocrife, ceea ce înseamnã cã sunt luate în considerare.

De exemplu, atunci când saducheii au venit la Iisus sã-l încerce în privinta Învierii (Matei 22:23-33), se folosesc de cazul celor sapte frati care, unul dupã altul, s-au cãsãtorit cu aceeasi femeie, murind înainte de a avea copii. Aceastã relatare nu este nici absurdã, nici inventatã. Este mai curând o speculatie bazatã, probabil, pe situatia Sarei din Tobit (Tobit 3:7-17). Ea s-a pãstrat însã curatã, nici unul din bãrbatii ei nu s-a atins de ea, toti murind în noaptea nuntii. „La înviere, deci, a cãrui dintre cei sapte va fi femeia?” au întrebat saducheii referindu-se la situatia Sarei.

Parabola lui Iisus despre vãduvã si judecãtorul nepãsãtor (Luca18:1-8) e o variatiune a unei set de proverbe gãsite în Întelepciunea lui Iisus Sirach (Ecclus 35:13-15).

Sf. Pavel face numeroase aluzii la întelepciunea si puterea lui Dumnezeu care se aseamãnã mult cu Cartea Întelepciunii lui Solomon, a cãrei teologie este profund crestinã. Un exemplu în acest sens aflãm în Romani:

De aceea, precum printr-un om a intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru cã toti au pãcãtuit în el. (Rom 5:12)

Aceastã întelegere a Cãderii nu depinde numai de pasajul din Facerea, care nu pune existenta pãcatului din ziua de azi pe seama neascultãrii lui Adam. Exegeza Sf. Pavel asupra acestui pasaj este iluminatã de Întelepciune:

Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoascã. (Întelepciunea lui Solomon 2:24)

Este adevãrat cã autorii Noului Testament nu considerã aceste cãrti inspirate. Dar care sunt cãrtile pe care ei le considerã cu adevãrat inspirate? Argumentul poate sustine ambele ipoteze. Noul Testament nu citeazã din 17 cãrti: Iosua Navi, Cartea Judecãtorilor,  Iezechiel, Ezdra/Neemia si Cronici, ca sã amintim doar câteva. Sã le privim atunci cu suspiciune? Cea mai apropiatã referintã la Cronici este ilustrarea detaliatã pe care o face Iisus cu privire la uciderea unui anume Zaharia (Matei 23:35, Luca 11:51). Sã fie Cronicile inspirate doar datoritã unei astfel de referinte indirecte? La urma urmei, în afarã de pasajul din II Timotei, Biblia nu considerã în mod explicit nici o carte inspiratã. De ce am face-o noi?

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: „celelalte fapte pe care le-a facut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel”. Aceasta carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se afla în Biblie si este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai exista (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Traditiei e faptul ca acelasi tip de trimitere exista si pentru carti care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie „Faptele lui David, cele dintâi si cele de pe urma, sunt scrise în însemnarile lui Samuel vazatorul si în însemnarile lui Natan proorocul si în însemnarile lui Gad vazatorul”. Si iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, ca „celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi pâna în cele de pe urma, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Silonitul si în vedeniile lui Ido vazatorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat”. Mai sunt si alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar si acestea sunt de ajuns pentru a întelege doua lucruri. Întâi, ca Biblia trimite limpede si direct la carti aflate în afara sa, adica la ceea ce se numeste în limbaj obisnuit „Sfânta Traditie”. Ca aceste carti sunt adevarate (deci beneficiaza de o anume inspiratie dumnezeiasca) este evident tocmai prin faptul ca Sfânta Scriptura le recomanda ca fiind demne de citit (deci adevarate). Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înteles din prezenta lor în Sfânta Scriptura este legat de faptul ca… au disparut! Deci care e rostul mentionarii lor, stiind ca Biblia este cuvânt vesnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit disparitiei? Este evident ca, prin exemplul lor, Dumnezeu a vrut sa arate ca exista o Traditie Sfânta, compusa din lucruri care, desi nu sunt consemnate în Biblie, sunt, totusi, vrednice de ascultare.

Probabil cã trebuie sã acceptãm cã, atunci când Noul Testament citeazã o carte sau se referã la vreunul din proorocii lui Iehova, autorii îsi asumã automat autoritatea spiritualã în ceea ce priveste scrierile lor.

…mãrturiei sinoadelor Bisericii primare

Scopul sinoadelor locale, înainte de aparitia sinoadelor ecumenice, era sã clarifice disputele locale, nu sã  stabileascã doctrinele fundamentale de credintã. Formularea unui canon al Scripturii nu a constituit niciodatã subiect de discutie. Dacã totusi ar fi fost asa, Apocrifele ar fi fost cu sigurantã acceptate fãrã rezerve. Iatã fragmente din continutul a douã sinoade locale:

…Sfânta Scripturã ne iese în întâmpinare si ne previne, spunând:…”Si de cuvintele omului pãcãtos sã nu vã temeti, cã mãrirea lui este gunoi si viermi. Astãzi se înaltã si mâine nu va mai fi, cãci s-a întors în tãrâna sa si planurile lui au pierit.” (I Mac 2:62,63).” Ciprian, Ep. 14, Al doilea sinod al Cartaginei, 252 d. Hr., (ANF V:339)

Baruch a spus: Noi, cei care trãim prin credintã, s-ar cuveni sã tinem rânduiala acelor lucruri care ne-au fost spuse din vreme spre învãtãturã. Cãci stã scris în Solomon: „Cel care este botezat din cele moarte (si iar se întoarce la cele moarte), la ce îi foloseste botezul?” Sinodul al VII-lea din Catargina, 256 d.Hr, (ANF V:568)

…mãrturiei slãvitilor Pãrinti ai bisericii primare

Origen, Chiril al Ierusalimului si Atanasie sunt, cu precãdere, citati de Geisler si Nix pentru pozitiile lor ostile fatã de Apocrife. Acest argument este cu atât mai curios, cu cât cel ce este familiar cu scrierile lor si ale altor Pãrinti ai Bisericii stie cã lucrurile stau tocmai invers.

Origen, în comentariile sale pe marginea Evangheliilor Sfintilor Ioan si Matei, citeazã din Cartea Iuditei, din Întelepciunea lui Solomon, din Eclesiasticul, din adãugirile la Daniel si Ezdra I. Chiar si alti pãrinti de dinaintea lui Origene, precum Clement al Romei, Policarp, Clement al Alexandriei si Irineu citeazã cu totii din Apocrife. Este greu de gãsit un Pãrinte al Bisericii care sã nu  considere Apocrifele drept parte din Scripturã.

Sf. Atanasie, în epistola sa festivã din anul 367, enumerã cãrtile Vechiului Testament si include în canonul sãu acele pãrti din Apocrife asociate cu Ieremia si Daniel, excluzând cu totul întreaga Carte a Esterei. De asemenea, recomandã alte cãrti din Apocrife pentru instructia crestinilor, fãrã sã le considere parte din Scripturã. Sf. Atanasie urmãrea astfel sã excludã evangheliile apocrife si false apãrute începând cu secolul al II-lea, nu scrierile pe care astãzi le cunoastem sub numele de Apocrife.

Origene, învãtatul teolog din secolul al III-lea, care era cunoscãtor de ebraicã si greacã, meritã amintit pentru interventiile lui pe marginea acestui subiect:

[C]ând observãm [diferentele canonice dintre textul ebraic si Septuaginta], suntem [îndemnati] sã respingem ca false editiile existente în Bisericile noastre si sã poruncim fratilor sã excludã cãrtile sfinte pe care le folosesc, fãcându-le astfel pe plac evreilor….Sã credem oare cã Domnul care prin sfintele Scripturi a vegheat la zidirea tuturor Bisericilor lui Hristos, a uitat de cei cumpãrati cu un pret, pentru care Hristos a murit…? În toate aceste cazuri e bine sã chibzuim dacã nu cumva ne-ar folosi sã ne amintim de cuvintele care ne spun: „Sã nu muti hotarul pus de pãrintii tãi.” (Ep Afr 4,5)

…mãrturiei lui Luther si a Reformatorilor

Este adevãrat cã Reformatorii, în general, au adoptat canonul ebraic. Dar nici ei mãcar nu au fost ostili fatã de Apocrife. Luther le-a inclus în traducerea sa a Bibliei, considerându-le folositoare de citit. Traducerea originalã a editiei King James cuprindea Apocrifele si ele au continuat sã figureze în editiile urmãtoare pânã în secolul al XIX-lea. Potrivit Cãrtii de Rugãciune Împreunã (The Book of Common Prayer) „Biserica [Anglicanã] le foloseste ca exemplu de viatã si model de comportament; totusi, ele nu sunt folosite pentru stabilirea niciunei doctrine…” (Art 6). Câte s-au întâmplat de atunci…Acum aceste cãrti ce se bucurau cândva de pretuire au ajuns obiect de batjocurã!

…inovatiei consiliului de la Trent

Desi consiliul de la Trent a avut loc mai târziu, nu a adus nici o schimbare în canon, reflectând mai degrabã felul în care a fost folositã Scriptura începând cu vremea Apostolilor. În general, nu este nevoie sã clarificãm ceea ce nu este subiect de disputã. Pânã atunci Roma nu avea nevoie sã îsi delimiteze canonul. Nici o bisericã din lume, din Armenia pânã în Etopia si Roma, nu a pus la îndoialã valoarea Apocrifelor. Numai Protestantii, preferând întelepciunea lor celei din restul crestinãtãtii, au cãutat sã defineascã canonul.

…mãrturiei lui Filo, Iosif si a Consiliului din Iamnia

Asa cum am arãtat în cele de mai sus, mãrturia (sau lipsa unei mãrturii) venitã din partea acestor învãtati evrei avea prea putinã însemnãtate pentru crestinii din veacurile primare. De ce ar avea atunci pentru noi? Erau oare urmasii fariseilor îndreptãtiti duhovniceste sã stabileascã canonul? Încercând sã repozitioneze autoritatea în chestiunea canonului dinspre lumea greacã spre cea iudaicã, Geisler and Nix afirmã:

„Palestina a fost patria canonului ebraic, nu Alexandria. Centrul cãrturãresc din Egipt nu avea nici o autoritate în ceea ce priveste stabilirea cãrtilor care apartineau Vechiului Testament ebraic.” (Geisler & Nix, 96)

Cu sigurantã cã Alexandria nu a fost „patria” canonului ebraic, dar cui apartine Vechiul Testament: evreilor sau crestinilor? Problema care se pune în cazul nostru este nu ce anume  cuprindea Vechiul Testament ebraic, ci din ce cãrti era format Vechiul Testament crestin! Care sunt autoritãtile competente în aceastã privintã? Dacã recunoastem decizia iudaicã referitoare la canon, nu trebui, rãmânând consecventi, sã ne reconsiderãm pozitia în ceea ce Îl priveste pe Mesia, Sabatul si Legea?

…mãrturiei Sf. Jerome

Pãrerile unui singur om nu reprezintã însã pozitia întregii Biserici. Fr. Augustin, contemporanul sãu, la fel ca Pãrintii de dinainte si de dupã el, avea o altã pozitie.

…mãrturiei învãtatilor Romano-Catolici din timpul Reformei

Geisler si Nix îi citeazã pe Cardinalii Cajetan si Ximenes care considerau Apocrifele un subiect aparte, pentru a arãta cã Roma avea pãrerile împãrtite în aceastã privintã. Aceasta poate rezulta din neîncetata rãstãlmãcire a Catolicismului de cãtre Evanghelici. De-a lungul istoriei, Catolicii au recunoscut diferentele existente în Vechiul Testament, nu doar în ce priveste Apocrifele, ci si în cazul Cãrtilor de istorie, a Profetilor si a Legii. Biserica Romano-Catolicã chiar face aceastã distinctie numind cãrtile apocrife deuterocanonice (al doilea canon). Catolicii disting, dar nu înlãturã, Apocrifele, ceea ce corespunde pe deplin gândirii savantilor Catolici pomeniti de mai sus.

Probleme existente in Apocrife

Apocrifele contin multe pasaje pe care multi crestini dupã Evanghelie le gãsesc supãrãtoare sau problematice. Si totusi, dacã e sã fim cinstiti pânã la capãt, acele pasaje îsi gãsesc corespondente în Vechiul Testament.

De exemplu, s-a bãtut mult moneda pe ceea ce, la o primã lecturã, ar pãrea o modalitate ocultã de a te folosi de animale, asa cum se întâmplã în Cartea lui Tobit. Înainte de a respinge aceastã istorie, haideti sã mai stãruim putin asupra ei. Sã ne amintim cum îsi îngrijea Iacob turma (Gen 30:25-43). Nu pare cã se folosea si el de magie popularã si alte tehnici oculte? Dacã acest episod nu ar fi fost inclus în canon si l-am fi citit acum pentru prima oarã, nu am reactiona la fel de circumspect? Nu seamãnã oare comportamentul ocult al lui Iacob cu acela al lui Tobit? Este posibil ca reactia noastrã fatã de acest tip de istorisiri sã fie provocatã nu de continutul lor, ci de faptul cã am fost educati într-o culturã secularã ce ridiculizeazã lucrarea miraculoasã a Domnului prin lumea fizicã.

Apocrifele contin destule astfel de întâmplãri neobisnuite care îsi asteaptã cititorii. Si totusi, sunt multe lucruri familiare, autentic crestine, pe care le aflãm în Apocrife. Unii crestini dupã Evanghelie gãsesc cã, dupã lectura acestor cãrti, se întorc la Scripturile cu care fuseserã obisnuiti si le redescoperã un plus profunzime si autenticitate. Altii, pur si simplu, încep sã înteleagã cã problema canonului Vechiului Testament nu este atât de transantã.

Partile Scripturii nu sunt egale in importanta

O astfel de afirmatie ar putea sã parã socantã. Dacã existã o afirmatie care sunã ca un afront la adresa Scripturii, ei bine, aceasta este.

Câteva explicatii preliminare se impun. În modul de închinare pre-crestin din sinagogã, congregatia rãspundea diferit la diferitele lecturi din Scriptura Vechiului Testament. Cãrtile istorice erau considerate ca fiind cele mai putin importante, urmate de Psalmi si Profeti. Când se citea din Pentateuh însã, toatã lumea se ridica în picioare. Aici se afla, pentru ei, esenta revelatiei lui Dumnezeu si, mai mult decât alte cãrti, Legea lui Moise merita toatã atentia.

Acelasi lucru s-a întâmplat în crestinismul primar, dupã moartea apostolilor. Atâta doar cã, în loc de Pentateuh, enoriasii se ridicau respectuosi în picioare când se citea din Evanghelii. Învãtãtura si cuvintele lui Iisus, Noua Lege Duhovniceascã, aveau sã fie considerate drept încununarea revelatiei Scripturii. Hermeneutica crestinã primarã a restului Bibliei începea si se încheia cu cuvintele lui Hristos. Evangheliile erau inima canonului crestin. Sf. Pavel a fost înteles în lumina lui Iisus, nu invers.

Este oare aceastã ierarhizare a Scripturii atât de stranie pe cât ar pãrea? Dar si noi însine o facem, desi nu ne place sã recunoastem! Dacã am lua în considerare toate predicile pe care le-am auzit si toate referintele fãcute la Scripturã, vom descoperi cã unele cãrti meritã mai multã atentie decât altele. În multe biserici Protestante, se pune accent pe Romani si Galateni si mai putin pe II Petru, Iacov si Iuda. Din Vechiul Testament, se citeste mai mult din Psalmi decât din Numeri. Dacã fiecare bisericã sau traditie ar cãuta sã acopere Scriptura în mod egal, ar trebui sã dedice de patru ori mai multe predici Vechiului Testament decât Celui Nou!

Credinta Septuagintei

Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã este credincioasã Vechiului Testament al Apostolilor. Crestinii Ortodocsi se cãlãuzesc dupã Septuaginta si, în general, se folosesc de ea pentru traducerile din Vechiul Testament. Fãrã sã pretindã o dovadã obiectivã pentru veridicitatea acestei traduceri, Biserica Rãsãriteanã a pãstrat ceea ce a fost transmis de Apostoli. Felul în care a abordat chestiunea canonului nu este nici filosofic si nici deductiv, ci duhovnicesc, încredintatã cã l-a stabilit Dumnezeu

În Occident, am luat totdeauna în derâdere aceastã credintã naivã, multumindu-ne cu solutii concrete si obiective. Si totusi, secolul XX avea sã confirme simplicitatea rãsãriteanã. Manuscrisele de la Marea Moartã stau mãrturie în favoarea credibilitãtii Septuagintei. În timp ce diverse pasaje din Biblie au fost traduse si publicate, cercetãtorii au înteles cã suspiciunea fatã de Septuaginta fusese neîntemeiatã. Pasaje din Pentateuh si din Cãrtile istorice au dezvãluit probe pentru o revizuire a textului ebraic ce îndreptãteste traducerea Septuagintei. În majoritatea cazurilor, manuscrisele de la Qumran sunt în favoarea versiunii grecesti:

Se pare cã, pentru cercetãtorii angajati în acest demers, Qumran a oferit noi motive de încredere în Septuaginta, cel putin în privinta cãrtilor istorice, situatie care ar trebui sã-i determine sã accepte cele mai bune lecturi ale acelei versiuni asa cum ar face-o dacã s-ar afla în versiunea ebraicã. Altfel spus, trebuie ca în viitor fiecare lecturã sã fie judecatã dupã meritele sale, nu conform unei notiuni preconcepute de pretinsã superioritate a editiei ebraice, pentru simplul fapt cã e ebraicã. (Allegro, 81)

Cercetãtorii Manuscriselor de la Marea Moartã nu s-au pronuntat în privinta validãrii unei traditii textuale în defavoarea celeilalte, dar au redeschis chestiunea traducerii Vechiului Testament. Rãspunsul la întrebarea cu privire la orientarea traducerilor viitoare va rãmâne de acum la latitudinea teologilor, nu a cercetãtorilor de text. Allegro si altii propun o traducere eclecticã a Vechiului Testament care i-ar intriga pe toti si nu ar satisface în cele din urmã pe nimeni. Totusi, în viitor vom putea sã ne întrebãm nu „Care versiune pare cea mai bunã?” ci „Care versiune Îl reflectã cel mai bine pe Hristos?” La aceastã din urmã întrebare rãspunsul asteaptã sã îl dea, de sute de ani, Septuaginta.

Regandind Vechiul Testament

Crestinii dupã Evanghelie au adus de cele mai multe ori argumente – în cel mai bun caz – ad hoc pentru canonul Vechiului Testament. Liderii si predicatorii Evanghelisti oferã o imagine simplistã si adesea primitivã a transmiterii Scripturii, ca si cum canonul ar fi legat în piele si ticsit de referinte. „Canonul este adevãrat pentru cã este evident de la sine, pentru cã este consecvent si pentru cã toate mãrturiile demne de luat în serios din perioada primarã sunt de acord cu noi” a devenit argumentul tipic al Evanghelicilor. Si când vedem cã lucrurile nu stau tocmai asa, adãugãm un lung sir de ‚dar’-uri si ‚exceptii’. Nu ajungem însã prea departe. Cu o astfel de abordare a Scripturilor, încercând sã le clintim din locul pe care îl ocupã în istorie, sã mai mire pe cineva de ce atât de multi crestini dupã Evanghelie au trecut de partea liberalilor, care, oricum,  sunt dispusi sã ia în considerare mul mai serios documentele istorice?

Sursa: Orthologia

Anunțuri