Preotia sacramentala

Protestantii pretind ca preotia, asa cum o are Biserica Ortodoxa, este o greseala. Ei pretind ca, prin cuvintele Sfântului Apostol Petru – „Voi sunteti semintie aleasa, preotie împarateasca, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9), se anuleaza orice preotie speciala, toti crestinii fiind egali în har preotesc.

Depre preoția universala și preoția sacramentală

Antagonismul dintre „cele 2 preoţii” a apărut abia odată cu protestantismul (după 1517) şi într-un context istoric diferite de cel din Răsărit. Este important de reţinut că lumea creştină din primele 15 secole nu s-a confruntat cu o astfel de problemă, dintotdeauna făcându-se distincţie clară între„cleric” = persoană aleasă şi „laic” = om de rând, simplu reprezentant al poporului (λαός). Prin urmare, cele 2 „tipuri de preoţi” sunt distincte, dar nu opuse. Ele nu pot exista una fără alta şi işi au rădăcini una în alta; Preoţii sfinţiţi (în înţelesul de cleric) sunt luaţi din rândul celor ce au „preoţia universală”, iar această „preoţie universală” primeşte sfinţire de la „preoţia sacramentală”. Nu poate un popor să fie numit „preoţie universală” (de fapt în textul biblic: „preoţie împărătească”, „a lui Hristos Împăratul”!), dacă nu au, la rândul lor, o „preoţie sacramentală”. Sa reţinem că textul biblic nici nu cunoaşte noţiunea de „preoţie universală” aşa cum o afirmă protestantii;

Sfânta Scriptură foloseste urmatorii termeni:

Iereus (ιερέυς) – a fost tradus la noi prin cuvântul „preot”, dar înseamnă literar: „sfinţit slujitor”;

Presbiter (πρεσβύτερος) înseamnă literar „bătrân”, dar, întrucât termenul apare, de obicei, în contextul „bătrânii Adunării”  sau, mai degrabă, „ai Bisericii / πρεσβυτέρους τῆς ἐκκλησίας” (vezi Iacov 5:14), el se referă la preoţii comunităţii, care, la propriu, iniţial erau aleşi dintre bătrâni (ca şi la evrei), ca nişte ajutători ai episcopului. Textul de la Fapte 14:23 arată clar că „bătrânii/preoţii Bisericii” nu erau pur şi simplu nişte bărbaţi în etate care aveau o autoritate omenească în faţa comunităţii, ci erau rânduiţi prin hirotonie şi spre slujba Bisericii. Lexikonul Patristic (G. Lampe, Oxford 1961) arată că, încă de la sfârşitul sec. I – începutul sec. II, Biserica folosea cuvântul „presbiter” ca un sinonim al lui „iereus” sau chiar „episcopos” (cf. Tit 1:5-7). Folosirea lui „presbiteros” cu sensul de „bătrân” apare în textele patristice, de obicei cu referire la bătrânii spirituali ai Vechiului Testament, iar pentru limbajul comun, noţiunea de bătrân este exprimată prin termenul „gheron”, folosit atât în filosofia greacă, cât şi în limba modernă (de unde şi domeniul ştiinţific „gerontologia”). Iar daca, prin cuvantul „presbiter” s-ar intelege „batran”, asa cum spun protestantii, cum se explica faptul ca sfintii apostolii sunt numiti „preoti”, desi multi dintre ei erau tineri?!

Tot acolo unde vorbeste despre preotia imparateasca, Sfântul Apostol Petru spune clar credinciosilor: „Fiilor duhovnicesti, supuneti-va preotilor” (I Petru 5, 5).
Pe de alta parte, preotilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeasi epistola, le spune: „Pe preotii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreuna-preot si martor al patimirilor lui Hristos si partas al slavei celei ce va sa se descopere: Pastoriti turma lui Dumnezeu, data în paza voastra, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru câstig urât, ci din dragoste, nu ca si cum ati fi stapâni peste Biserici, ci pilde facându-va turmei.Iar când se va arata mai marele pastorilor, veti lua cununa cea nevestejita a maririi.” (I Petru 5, 1-3).

De aici, se vede clar că Apostolul Petru nu-i considera pe toţi creştinii drept preoţi (în sens sacramental, chiar dacă toţi erau în sens “împărătesc”) şi făcea o distuncţie clară între preot/păstor şi turmă.

Iata deci ca sunt si preoti, carora li s-a dat în paza turma lui Dumnezeu.

Cum li s-a dat? Sfântul Apostol Petru spune ca este împreuna preot cu acestia. Dar pe Petru cine l-a suit în aceasta cinste? Oare a fost el ales Apostol si Preot de oameni, de ceilalti ucenici ai Domnului, sau Însusi Domnul si Dumnezeul nostru l-a ales pe el? Ori pe altii dintre Apostoli i-o fi ales vreun om?
Ce spune Scriptura? „Eu v-am ales pe voi si v-am rânduit sa mergeti si roada sa aduceti, si roada voastra sa ramâna” (Ioan 15, 16).
Se vede, prin urmare, cu limpezime, ca preotia aceasta este rânduita de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinsi în ea toti crestinii? Doar este scris totusi „voi sunteti semintie aleasa, preotie împarateasca, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9)! Deci, daca toti crestinii sunt preotie împarateasca, pot fi unii mai preoti decât altii?

Da! Caci exista trepte ale harului si slujirii dumnezeiesti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lasa loc de îndoiala, sa vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!

„Daca veti asculta glasul Meu si de veti pazi legamântul Meu, dintre toate neamurile Îmi veti fi popor ales, ca al Meu este tot pamântul; Îmi veti fi împaratie preoteasca si neam sfânt!” (Iesire 19, 5-6).

Iata deci aceeasi fagaduinta facuta lui Israel, la iesirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate ca daduse aceasta fagaduinta, Dumnezeu si-a ales preoti si arhierei, pe leviti si pe cei din neamul lui Aaron. Iata, deci, ca preotia avea mai multe trepte! S-au ivit însa si atunci oameni trufasi si razvratiti împotriva rânduielilor sfinte, care au vrut sa rapeasca treptele mai înalte ale preotiei, date lui Moise si Aaron si celor împreuna cu ei. Culmea este ca, asemenea lui Luther între romano-catolici si acestia aveau o pozitie mai înalta decât restul poporului, adica erau dintre leviti, dar tot nemultumiti de situatia lor. Aceasta trista întâmplare s-a numit „razvratirea lui Core” (Iuda 1, 11) si descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri, capitolul 16. Vom arata aici doar ca pentru aceasta razvratire Dumnezeu a vrut sa piarda tot poporul lui Israel si, când Moise si Aaron au schimbat prin rugaciunea lor aceasta hotarâre, Dumnezeu a poruncit pamântului sa-si deschida gura sa; iar Core si ceilalti razvratitori, cu toti ai lor, au fost înghititi de vii! Si pe cei 250 de barbati care îndraznisera a-i urma si a lupta spre a lua si ei preotia lui Moise si Aaron, i-a ars de vii foc iesit de la Dumnezeu! Iata, nu le-a ajutat lor ca erau neam sfânt si împaratie preoteasca, ba nici ca erau dintre leviti, caci aceasta altceva însemna decât voiau ei sa creada.

Vedem, prin urmare, limpede, ca si în Vechiul Testament exista o sfintire si o preotie a întregului popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, si preoti, leviti, arhierei, alesi de Domnul pentru a sluji întâi Cortului Sfânt, iar apoi Templului. Si, de asemenea, ca încalcarea ierarhiei sfinte si sfintitoare orânduita de Dumnezeu este un pacat îngrozitor, ce se pedepseste ca atare.

Indeplinirea unor anumite ierurgii cadea numai in seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osia, indraznind sa savarseasca acte pe care nu le puteau face decat preotii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepra (II Par., 26, 16-23). Pe Core, pe Datan si pe Gabiron, care s-au ridicat impotriva acestei ierarhii bisericesti puse de Dumnezeu, i-a inghitit pamantul de vii (Num., 16). Pe imparatul Saul l-a lepadat Dumnezeu de la imparatie ca pe un nebun si a murit strapuns de sabia lui, pentru ca a adus jertfa lui Dumnezeu, in locul preotului (I Regi, 13, 1-14; 31, 1-6).

În Noul Testament, ni se spune că toate acele răzvrătiri ale mirenilor împotriva preoţiei şi pedepsele cele înfricoşate date de Dumnezeu lui Core, Datan şi Aviron sunt pilde pentru noi creştinii, ca să nu facem aşa ceva, ca să nu fim osândiţi în focul cel veşnic (vezi I Cor. 10, 1-12; Epistola Sobornicească a lui Iuda; II Petru cap. 2; Evrei 2, 1-3; 3,. 6-18; 12, 25; Col. 1, 21-23 ş.a.).

O ierarhie bisericeasca este aratata limpede si în Noul Testament. Sunt Sfintii Apostoli, apoi episcopii, preotii si diaconii. Prezenta lor este atât de limpede, încât nici protestantii nu o pot nega ca atare.
Ei încearca, însa, a convinge pe cei ce îi asculta ca aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol sfintitor, nici o putere preoteasca propriu-zisa, ci doar una… administrativa si, eventual, învatatoreasca.
Pentru aceasta ei au trebuinta sa dovedeasca, printre altele, ca Hirotonia lor nu era o sfintire speciala, ci doar o „alegere a comunitatii” si ca nu exista Taine (slujbe) care sa nu poata fi savârsite de toti credinciosii. Din nefericire pentru ei, Biblia marturiseste împotriva lor.

Astfel, Hirotonia ca slujba sfânta si sfintitoare, savârsita de mai-marii Bisericii pentru primirea în cler a unor persoane, este mentionata în Sfânta Scriptura de mai multe ori.

Astfel, când se completeaza numarul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisa se face prin aruncarea sortilor si rugaciune catre Dumnezeu, nu printr-un vot al comunitatii (Fapte 1, 15-26).
Hirotonia propriu-zisa înca nu se face, caci înca nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea;Fapte 2, 1-4). Dupa acest moment, însa, hirotoniile sunt mentionate de mai multe ori. De pilda, atunci când se aleg primii sase diaconi, cu acordul comunitatii din Ierusalim, ei nu pot sa slujeasca ca diaconi decât dupa ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede si el ca Duhul Sfânt se da doar prin punerea mâinilor apostolilor si încearca sa cumpere aceasta putere, devenind primul protestant sau eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors catre adevar de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmata prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9, 12-18), aratându-se iarasi puterea preoteasca deosebita a clericilor crestini. Iar când Saul si Barnaba sunt alesi pentru misiunea apostoleasca pe care o vor lucra pâna la capatul vietii lor pamântesti, iarasi are loc Hirotonia lor, pentru noua treapta de sfintire la care erau chemati (Fapte 13, 1-3). De altfel, acelasi lucru îl vor face si noii apostoli, Pavel (fostul Saul) si Barnaba, hirotonindu-le preoti în fiecare biserica (Fapte 14, 23) cum se face pâna astazi în Biserica lui Hristos cea adevarata.
Deosebirea dintre clerici, harismatici si restul Bisericii este si ea de multe ori aratata în Faptele Apostolilor, prin mentionarea separata a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii si fratii – 15, 4: au fost primiti de Biserica si de apostoli si de preoti – 20, 17 a chemat la sine pe preotii Bisericii etc.). Tot aceasta deosebire se arata si în tulburarea ridicata de iudaizanti – de care am vorbit si mai sus – si pentru care apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel autoritatea pe care o aveau acestia asupra poporului crestin. De altfel acest lucru era cunoscut de toti, caci altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce sa rânduiasca ca Pavel si Barnaba si alti câtiva dinte ei sa se suie la apostolii si la preotii din Ierusalim pentru aceasta întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arata si autoritatea pe care o avea Sinodul, adica adunarea apostolilor si a clericilor în lamurirea cu putere dumnezeiasca a tuturor problemelor Bisericii. Caci, pentru aceasta problema a iudaizantilor are loc primul sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, si hotarârea acestui Sfânt Sinod este deschisa de cuvintele cutremuratoare „parutu-sa Duhului Sfânt si noua” (Fapte 15, 28)!
Tot de Hirotonie este vorba si când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului sau Tit, episcopul Cretei, „pentru aceasta te-am lasat în Creta, ca sa îndreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati, precum ti-am rânduit” (Tit 1, 5 si urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba si când se vorbeste de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preotilor, acesti mai-mari fiind bineînteles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Si tot Hirotonie în sensul adevarat, ortodox, al cuvântului avem si în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei „sa aprinzi si mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6).

De aici, se vede clar că este vorba de un har special (harismă), care se dă prin punerea mâinilor preoţiei (folosindu-se aici cuvântul πρεσβυτερίου). Nu se poate pune problema unei harisme a „bătrâneţii” împărtăşită prin „punerea mâinilor”.
Iata deci cum, din nou, Dumnezeiestile Scripturi marturisesc împotriva ratacirilor protestante, aratând ca diaconii, preotii si episcopii erau asezati prin Hirotonie si nu prin alegere. Iata cum se vede ca acestia erau deosebiti de restul Bisericii, deoarece erau si chemati la o slujire mai înalta decât ceilalti crestini. De altfel, de ce protestantii – care sustin ca toti sânt preoti – numesc pastori anumiti oameni, osebit îmbracati, care sa boteze, sa faca cina duminicala, slujba nuntii etc. De ce nu toti sânt pastori, daca toti sânt „preoti”?

Aceasta putere si autoritate data Sfintilor Apostoli nu vedem nicaieri în Scripturi sa fi pierit odata cu ei; chiar si Matia nu a fost dintre cei doisprezece alesi la început de catre Iisus, iar Pavel cu atât mai putin. De asemenea, se bucura de deplina cinstire si Barnaba, si Sila, si Timotei, si Tit, si Marcu, si toti cei care, prin mila lui Dumnezeu si ostenelile lor, s-au învrednicit de nemarginitul de mare dar al apostoliei si preotiei. Aceste lucruri sunt atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri rastalmacite si interpretari sucite pentru ca cei nestiutori sa poata fi înselati, si chiar si asa sunt destui cei care se trezesc la realitate si se întorc de la ratacire la adevar.

 

Profeții din Vechiul Testament despre preoția creștină

În Vechiul Testament, se marturiseste despre vesnicia preotiei:

Caci asa zice Domnul: „Nu va lipsi lui David barbat care sa sada pe scaunul casei lui Israel. Si preotii leviti nu vor avea lipsa de barbat care sa stea înaintea fetei Mele si sa aduca în toate zilele arderi de tot, sa aprinda tamâie si sa savârseasca jertfe… precum e nenumarata ostirea cereasca si nenumarat nisipul marii, asa voi înmulti neamul lui David, robul Meu, si al levitilor celor ce-Mi slujesc Mie „(Ieremia 33, 17-2).

Tot Dumnezeu Însusi a fost Acela care – in vremile profetice, cu sapte sute de ani inainte de Hristos – a aratat ca va veni vremea cand El isi va alege preotii nu numai din semintia lui Levi si din urmasii lui Aaron, ci, in general, dintre credinciosi: “…iata, vin sa strang la un loc toate popoarele si limbile. Ele vor veni si vor vedea slava Mea, si le voi da un semn (Sfanta Cruce). Si pe cei scapati cu viata ii voi trimite catre popoare… si ei (sfintii apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea si din toate neamurile vor aduce pe fratii vostri prinos Domnului… in sfanta cetate a Ierusalimului… Si din ei vor lua preoti si leviti, zice Domnul” (Isaia, 66, 18-21).

Ca aceasta proorocie nu se refera la preotia vechi-testamentara este limpede, caci prin venirea lui Hristos si prin distrugerea Templului si a tribului levitilor jertfele Legii Vechi au încetat si au devenit chiar cu neputinta. De asemenea, si Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca si toata marturia Noului Testament le înlatura, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viteilor ce se puneau pe altar (Ps. 50, 20) si al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfa pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci, jertfele de care vorbeste proorocia ca vor fi aduse lui Dumnezeu în veac sunt cele ale Noului Testament, adica în primul rând si mai presus de toate Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie. Este limpede ca protestantii nu au aceasta preotie proorocita de Ieremia, întrucât nu au nici Liturghie, ci o maimutareala numita de ei „simbol” (desi cuvântul înseamna altceva decât cred ei), si nu au nici arderi de tamâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevarata a lui Hristos, le are pe toate acestea.

Se vede prin urmare, si din marturia Vechiului Testament si din marturia Noului Testament, ca preotia crestineasca este cea ortodoxa, ca ierarhia crestina este facuta dupa rânduiala sfânta, dumnezeiasca si razvratirea împotriva ei este o mare amagire. Caci a si zis Hristos catre ucenicii Sai: „Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvântul Meu, si pe al vostru îl vor pazi (Ioan 16, 20)”. Si în alta parte: „cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cine Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40).

 

Hristos face deosebire între preoți si credincioși

Hristos a dat un dar sacramental deosebit Apostolilor săi şi acesta nu a fost dat tuturor, ci doar unor bărbaţi (şi anume bărbaţi) aleşi. Nici Cina cea de Taină, nici darul legării şi dezlegării păcatelor (Ioan 20:22-23) nu au fost date celor 5.000 de oameni din pustie sau altor grupuri de oameni cu care Hristos a intrat în contact, ci unor bărbaţi „iniţiaţi” şi special rânduiţi. La Botez, de asemenea, au fost trimişi numai Apostolii şi urmaşii lor.

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7–13; Iacov 5, 14–15). Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă frângerea pâinii – Liturghia de astăzi (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–23; Luca 22, 19–20). La aceşti doisprezece apostoli pe care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48–49; Fapte 1, 5).
Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19–20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli – din îndemnul Duhului Sfânt – au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni (Fapte 6, 1–6; 8, 14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–28; I Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).
Episcopilor hirotoniţi (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21–22; 3, 1–13; Tit 1, 6–7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi “slujitori”şi “iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu”(I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti apostoli, numiţi episcopi şi preoţi, sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via – lumea creştină – să o lucreze în locul celor din Legea Veche (Matei 21, 33–43). Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Pilde 9, 2–6; Matei 22, 1–14). Aceştia se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).
De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12–13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos “sarea pământului”(Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna sub picioare (adică lumea creştină este sub ascultarea episcopilor şi a preoţilor).
Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19–23; Fapte 19, 18). Aceştia au cheile împărăţiei cerurilor şi puterea să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18–19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10–11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul Hristos a fi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

 

Dovezi istorice ale preoției creștine
Documentele istorice aratã cã Biserica din vechime avea aceeasi pozitie fatã de autoritatea si legitimitatea apostolicã. În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflãm:

“Alegeti dintre voi episcopi si diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriti si nu iubitori de bani, plini de adevãr si încercati; pentru cã ei vã vor sluji ca profeti si învãtãtori. Nu îi dispretuiti, cãci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profetii si învãtãtorii.”

La o datã chiar mai timpurie (75-80), pe când amintirea Apostolilor era si mai vie, Sf. Clement al Romei, care fusese hirotonisit de cãtre Apostolul Petru, si care fusese numit si instruit de el personal, scria în mod explicit despre succesiunea episcopalã:

“[Hristos] a poruncit ca darurile si slujbele sã fie tinute nu în neglijentã sau în dezordine, ci la o vreme bine rânduitã. Mai mult decât atât, El a hotãrât, prin vointa sa supremã, unde si de cãtre cine sã fie ele tinute, astfel ca totul sã fie fãcut în sfintenie, potrivit bunei Sale plãceri, si sã fie bine primit de cãtre El…Marelui preot, într-adevãr, i se rezervã sarcini aparte, preotului i se dã si lui un loc bine definit, iar levitilor li se rezerva slujbe speciale.  Omul laic este legat prin laicitatea lui.  Fie ca fiecare dintre noi, fratilor, sã fim bineplãcuti lui Dumnezeu si sã avem o constiintã limpede, nu încãlcând buna rânduialã a slujirii Sale…Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouã aceste potriviri sunt, asadar, din voia Domnului…Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos cã va fi o bãtãlie mare pentru scaunul episcopal. Din aceastã pricinã, primind aceastã deplinã încredintare, ei au numit pe cei deja pomeniti, iar apoi au adãugat pe altii, ca, în cazul cã acestia vor muri, sã rãmânã cineva care sã-i înlocuiascã.”

Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Pãrinte apostolic pentru cã i-a fost ucenic Apostolului Ioan. Cum am vãzut, în timpul cãlãtoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a sãvârsit martiriul sãu, Ignatiu a scris sapte epistole în care a subliniat si apãrat nu doar succesiunea apostolicã, ci si ordinul divin dat de Dumnezeu adevãratei Biserici, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti. La ceasul martiriului sãu, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolicã cu atâta importantã încât si-a petrecut ultimele zile pe pãmânt apãrând cu strãsnicie forma bisericeascã de guvernãmânt stabilitã de Hristos. În anul 110, scria:

“Cãci Iisus, viata noastrã inseparabilã, este voia Tatãlui, la fel cum episcopii, care au fost numiti în toatã lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, asadar, ca voi sã trãiti în pace cu vointa episcopului. …Sã fim cu bãgare de seamã, deci, ca sã dãm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne opune episcopilor. Este limpede cã trebuie sã îl privim pe episcop ca pe Domnul Însusi. Într-adevãr, când dai ascultare episcopului asa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veti trãi nu dupã ale omului, ci dupã voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, ca prin credinta în moartea Lui sã fim noi însine izbãviti de moarte.

…Tot asa fie ca sã-i respectati pe diaconi asa cum L-ati respecta pe Iisus Hristos, asa cum si ei îl respectã pe episcop ca pe un tatã, pe preoti ca pe un consiliu al Domnului, al Apostolilor. Fãrã acestea nu se poate vorbi de Bisericã.

…Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus, oricine ar actiona fãrã un episcop, fãrã preoti si fãrã diaconi, nu are constiinta curatã.”

Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyon si ucenic al lui Polycarp, acesta din urmã fost discipol al Sf. Ioan Evanghelistul, scria, în 180:

“Cãci Biserica, desi dispersatã peste toatã lumea pânã la capãtul pãmântului, a primit de la Apostoli si de la discipolii lor credinta într-Unul Dumnezeu…

Biserica, primind aceastã propovãduire si aceastã credintã, desi este rãspânditã în toatã lumea, este cu toate acestea pãzitã, ca si cum ar ocupa o singurã casã…Ea proclamã [adevãrul] în armonie, îl învatã si îl predã mai departe ca si când ar avea o singurã gurã. Pentru cã, în timp ce limbile pãmântului sunt diverse, autoritatea traditiei este una si aceeasi…

Nici unul din conducãtorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocventa, sã nu învete altfel, pentru cã nimeni nu este mai presus de învãtãtor.”

Este absurd sã credem cã cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu – mostenitorii directi ai învãtãturii Apostolilor – au înteles gresit credinta crestinã si rânduiala divinã a guvernãrii bisericesti care le fusese propovãduitã. Este de-a dreptul o arogantã sã presupunem cã noi, douã mii de ani mai târziu, am sti mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericeascã decât cei care i-au ascultat pe Apostoli si pe cei din a doua generatie de episcopi crestini, multi dintre ei martirizati pentru credinta lor. Si totusi, ni se cere sã acceptãm exact contrariul, anume cã adevãratul crestinism al Bisericii primare este ‘crestinismul’ protestant,  individualist si schismatic.

Sunt destui care trivializeazã autoritatea specialã datã lui Iacov, care a fost primul episcop al Bisericii în Ierusalim, lui Petru si altor Apostoli si episcopi pe care ei i-au numit, spunând cã aceastã autoritate a fost datã ‘tuturor crestinilor’. Aceastã credintã a fost, desigur, cauza anarhiei anabaptiste si privatizãrii credintei de cãtre quakeri. În aceste conditii, cuvintele clare ale Mântuitorului (Ioan 20.21-23) îsi pierd orice valoare, pentru a nu mai pomeni de întelegerea practicã a guvernãrii bisericesti de cãtre prima generatie de crestini, si toti cei care le-au urmat, pânã la rebela erã protestantã a trecutului apropiat. Tot astfel, Epistolele lui Pavel cãtre biserici nu-si mai au nici un rost. În Epistole vedem cum Pavel, Petru si ceilalti asteptau ca cei cãrora le erau adresate sã li se supunã. Fãrã o structurã organizatã si o disciplinã bisericeascã în Biserica primarã, însãsi existenta Epistolelor nu se justificã.

Ascultarea de preoti

 

„Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii”.  I Ioan 4,6

Cuvântul Biserică nu poate însemna numai adunarea credincioşilor, deoarece numai apostolilor li s-a dat puterea să facă uz de puterea disciplinară în Biserică. “Biserica”despre care este vorba la Matei (18, 17), are acelaşi înţeles ca şi în cazul nelegiuitului din Corint, unde nu comunitatea ia hotărârea excomunicării lui, ci Apostolul Pavel, după cum arată textul: Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi cu duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5, 3–5). Iar mai departe: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I Cor. 5, 13). Aşadar, Pavel este cel ce a judecat, iar rodul adunării a fost numai de a executa hotărârea apostolului, adică de a smulge pe cel viclean din mijlocul lor. De asemenea, tot aşa s-a procedat când au iertat pe acel nelegiuit şi l-au reprimit în comunitatea credincioşilor (vezi II Cor. 2, 5–10). Iar ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie aceloraşi: Gata suntem să pedepsim orice neascultare, atunci când supunerea voastră va fi deplină (II Cor. 10, 6).
Deci cine are dreptul de a pedepsi? Cel ce are dreptul de a se pronunţa în materie disciplinară este episcopul locului. Mai este oare cu putinţă ca în urma analizării acestor exemple să se mai facă obiecţia că nu apostolul, ci comunitatea deţine acest drept? Şi tesalonicenilor le scrie în acelaşi înţeles: “Dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru din epistola aceasta, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un fel de amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14). Tot Apostolul Pavel a făcut uz de această putere în cazul excomunicării lui Imeneu şi Alexandru, despre care îi scrie lui Timotei: …i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 19–20).
Aşadar, apostolii au avut putere disciplinară în Biserică, iar nu comunitatea şi că de la apostoli această putere a trecut asupra urmaşilor lor, episcopi şi preoţi; apostolii au instituit pe alţi apostoli, aşa cum au fost Timotei în Efes şi Tit în Creta. Iar lui Timotei, marele Pavel îi scrie: Pâră împotriva preotului să nu primeşti, decât din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (I Tim. 5, 19–20). Aşadar Timotei avea dreptul şi puterea de a aplica pedepse disciplinare chiar şi preoţilor.

Asadar, iatã pentru ce si Apostolii îndeamnã pe credinciosii Bisericii sã asculte de preotimea superioarã – episcopii si preotii lor (Evr. 13, 17 ; I Petru 5, 5) si sã se supunã Ei, ca sã nu-si piardã mîntuirea. Cãci cine n-ascultã de preoti si episcopi, pãstorii credinciosilor, n-ascultã nici de Bisericã. Ascultarea, sau neascultarea de Bisericã si de pãstorii Ei înseamnã ascultare, sau neascultare si lepãdare de Hristos si de Dumnezeu Tatãl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul Însusi, cînd zice: «Cel ce vã ascultã pe voi (apostolii – si preotimea – preotii si episcopii Bisericii) pe Mine Mã ascultã. Si cel ce se leapãdã (n-ascultã) de voi; se leapãdã de Mine. . . si de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei 10, 40 ; Marcu 9, 37) ; deci si de Bisericã se leapãdã. Iar « cine n-ascultã de Bisericã – zice Domnul – este pãgîn si vames» (Matei 18, 17).

Acela, sau aceia, care ies de sub ascultarea Bisericii au cãzut din harul (Gal. 5, 4) primit la început, prin Taina Botezului, sãvîrsit de slujitorii Ei, pe care Apostolii si Biserica îi dau anatemei (Gal. 1, 7. 9), ca cei «cãzuti din dreapta credintã» (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu si Filet.

Toti cei iesiti de sub ascultarea Bisericii, nu numai cã nu se pot mîntui, dar cad si sub blestem si osîndã vesnicã. O explicã aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul de eretici, încã de atunci apãruti.

Cãci dupã ce aminteste, pe scurt, de învãtãturile de temei ale mîntuirii, ca pocãinta, botezul, preotia, sau punerea mîinilor – cum o transmiteau Apostolii – adicã, prin hirotonie, de învierea mortilor si Judecata vesnicã, scrie categoric despre cei cãzuti din har asa: «Cãci este cu neputintã pentru cei ce s-au luminat odatã (prin învãtãturã si harul Botezului) si au gustat darul cel ceresc si pãrtasi s-au fãcut Duhului Sfânt, si au gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputintã este pentru ei dacã au cãzut, sã se innoiascã iarãsi spre pocãintã, fiindcã ei rãstignesc lorusi, a doua oarã, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 4-6). Iatã, deci, unde duce neascultarea de Bisericã si de preotimea ierarhicã.

 

Surse:

Pr. Petru Pruteanu

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

Pr Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa

Anunțuri