Inchinare ortodoxa

Sa analizam câteva exemple biblice a ceea ce reprezintă, în esentă, o închinare în spirit ortodox.

1. „Si iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-se si văzând-o, i-a zis: Îndrăzneste, fiică, credinta ta te-a mântuit. Si s-a tămăduit femeia din ceasul acela.” (Mat. 9:20-22)

În acest prim exemplu îl avem pe Mântuitor înconjurat de o multime pestrită de ucenici, oameni cucernici si curiosi. Printre ei, o femeie singură, cu o afectiune ce dura de multi ani, încerca să-si facă lor. Ceea ce o motiva pe ea era credinta că dacă se va atinge de haina acelui om despre care se stia că făcea minuni, se va vindeca. Trebuie observat că femeia nu era din rândul ucenicilor, deci nu stia foarte multe despre Iisus asa cum stiau apostolii, de exemplu. În plus, afectiunea ei nu îi permitea să se deplaseze foarte mult, deci informatiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Dacă cumva ar fi încercat să-i întrebe mai întâi pe ucenici dacă prin atingerea hainei Lui se va vindeca, acestia i-ar fi dat mai degrabă un răspuns negativ. Până atunci Mântuitorul făcuse El însusi minunile, în deplină cunostintă de cauză. Femeia a ales însă să meargă după credinta ei simplă si astfel s-a vindecat. Încercând să translatăm controversa dintre neoprotestanti si ortodocsi în acel cadru biblic, i-am avea pe primii studiind modelele biblice ale vindecărilor făcute de Mântuitor. Dacă femeia i-ar întreba pe acestia dacă s-ar putea vindeca prin atingerea hainei lui Iisus, acestia i-ar răspunde că nu, pentru că asa ceva nu e „biblic”, nu e potrivit cu ce s-a scris până la ei. Astfel, femeia care tindea să actioneze potrivit cu inima ei ar fi fost oprită din drum pe aceste considerente legate de ce e biblic sau nu sau dacă e scris sau nu.

2. „Si iată era în cetate o femeie păcătoasă si, aflând că [Mântuitorul] sade la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir. Si stând la spate lângă picioarele Lui, plângând a început să ude cu lacrimi picioarele Lui si cu părul capului ei le stergea. Si săruta picioarele Lui si le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)

De data aceasta îl avem pe Mântuitor într-un cadru mai omogen si totodată mai elevat. În casa fariseului, El stă la masă cu persoane cu o anumită educatie religioasă, cu cunoscători ai legii, persoane care cunosteau bine ce e „biblic” si ce nu. Femeia păcătoasă pătrunde în casa fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, îl caută pe Mântuitor si când îl găseste, începe să-i plângă la picioare si să i le ungă cu mir. Revoltati, ucenicii dezaprobă gestul ei, considerând că valorificarea mirului si împărtirea banilor la săraci ar fi reprezentat o utilizare mai bună a mirului. Oprindu-i, Iisus i-a apărarea femeii, explicându-le semnificatia gestului ei. Desigur, în actiunea ei, femeia nu fusese motivată de o astfel de explicatie, ci de durerea din inima ei la întelegerea propriei stări de păcătosenie. Ea se aruncă la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocăintă si I se închină în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai fusese întâlnit nici în practică, nici în Scripturi. Dacă facem aceeasi translatie ca în exemplu de mai sus, neoprotestantii ar fi iarăsi îndreptătiti să o oprească pe femeie, acuzând că gestul ei nu e „biblic”. În esentă, în această relatare din Scriptură, Mântuitorul reprezintă viziunea ortodoxă asupra închinării, iar ucenicii pe cea neoprotestantă.

3. „Din ce în ce se adăugau cei care credeau în Domnul, multime de bărbati si de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulite si-i puneau pe paturi si pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.” (Fapte 5:14-15)

În acest exemplu, avem deja ceva ce foarte usor ar putea fi catalogat de necrestini ca fiind magie sau ceva ocult. Dorinta oamenilor după vindecare era atât de mare, încât se depăsiseră de mult limitele a ceea ce era scris până la acea dată si a experientelor anterioare, lumea crezând că si cele mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important aici este nu atât comportamentul multimii, cât faptul că avem de-a face cu o credintă si nu cu o credulitate, relatarea existând în Scriptură tocmai pentru că oamenii se vindecau si pe această cale. Exista ceea ce făcea multimea mentionat cumva în Scriptură? Fusese aceasta învătat de Mântuitorul? Sigur că nu, însă, asemenea exemplelor de mai sus, litera scrisă nu putea opri credinta din inima oamenilor. De altfel, litera în sine fiind moartă, ea nu putea si nici nu poate da viata de care au oamenii nevoie.

4. „Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite, încât si peste cei ce erau bolnavi se puneau stergare si sorturi purtate de Pavel, si bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieseau din ei.” (Fapte 19:11-12)

Pasajul acesta contine, asemenea celui anterior, o practică insolită, păstrată însă în Biserica Ortodoxă. În timpul Sfintei Liturghii, oamenii obisnuiesc să astearnă pe jos diferite obiecte vestimentare astfel ca preotul, considerat urmas al Apostolilor, să păsească peste ele. Cei care au credintă în puterea lui Dumnezeu la lucru prin intermediul preotilor se folosesc într-un mod miraculos de aceste obiecte. Revenind la pasajul biblic – „stergare si sorturi purtate de Pavel” – să încercăm să vedem întregul tablou. Despre ce fel de stergare si sorturi era vorba? Exista cineva care păstra aceste obiecte personale ale lui Pavel după ce Apostolul nu le mai purta? Era nevoit Pavel să-si înnoiască „garderoba” pentru că lumea îi lua hainele? Aceste întrebări pot părea lipsite de sens sau nostime, însă răspunsul la ele ne zugrăveste nici mai mult, nici mai putin decât o realitate a credintei. Dacă astăzi ortodocsii păstrează cu veneratie obiectele sau rămăsitele pământesti ale unui Apostol sau ale unui om înduhovnicit, ei sunt acuzati de idolatrie sau de practici nebiblice. Există oare vreo nepotrivire între această practică din Biserica Ortodoxă si ceea ce ne relatează Scriptura? Nu. Aceasta este Scriptura si aceasta este credinta. O credintă naturală, izvorâtă din inima oamenilor.

Avem în aceste fragmente din Scriptură patru exemple în care oamenii au o credintă simplă în puterea lui Dumnezeu si se închină lui Dumnezeu dintr-un gest pornit din inimă. Înainte de ei nu existau modele si nici indicii care să îngăduie asemenea forme. Cu sigurantă ele ar fi dezaprobate astăzi dacă nu ar fi însăsi Scriptura care să le valideze. Ideea care stă la baza lor si a întregii închinări din Biserica Ortodoxă este aceea că omul este liber să se închine potrivit cu pornirea din inimă. Trebuie stiut că multe gesturi din închinarea ortodoxă, cum ar fi sărutatul icoanelor, nu sunt porunci, ci libertăti. Nu trebuie oprit omul să-si exprime iubirea de Dumnezeu si nici fortat să si-o modeleze după „exegeze biblice”. Femeia cu scurgerea de sânge nu cunostea teologie, însă avea acea credintă simplă care mută muntii. Este un sacrilegiu să îi vorbesti unui astfel de om despre cum să i se închine lui Dumnezeu. Intentia teologilor neoprotestanti de a impune oamenilor anumite forme de închinare, delimitate rece de mintea umană, este o cruzime împotriva dragostei. Nu o poti opri pe mamă să sărute fotografia fiului plecat departe si nici pe fiică să sărute fotografia mamei decedate. Închinându-se în fata icoanei, crestinul ortodox se închină lui Dumnezeu potrivit cu chemarea din inima lui. La fel, un lucru apartinut unei persoane duhovnicesti care a decedat este păstrat cu grijă peste ani. În fata unor astfel de gesturi, Mântuitorul stie că ele sunt o slavă adusă lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui în oameni, o închinare adresată lui Dumnezeu. Este superficial să-i multumesc unui om care mi-a făcut un serviciu important spunându-i un ‘Mersi’ din vârful buzelor. Un ‘Multumesc mult’, însotit eventual de o strângere de mână si un zâmbet sincer, sunt mult mai credibile. În ceea ce-l priveste pe Dumnezeu, o închinare limitată doar la a spune cu buzele ‘Te iubesc, Doamne’ si a cânta cântări într-un cadru ambiant au, la nivelul inimii, prea putine în comun cu gesturile adânci ale persoanelor din fragmentele biblice de mai sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate crea o anume conditionare psihologică ce tine de carne, o încălzire a sângelui, însă ea nu are un miez duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte frumos, dar smerirea si inima cu care să mă arunc la picioarele Mântuitorului pot lipsi cu desăvârsire. Închinarea din Biserica Ortodoxă este o închinare liberă. Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o oferă ele omului, comparativ cu „formalismul” din Biserica Ortodoxă. După ce m-am întors în Biserica Ortodoxă, mi-am dat seama că numai aici sunt liber să-mi exprim iubirea fată de Dumnezeu într-un mod natural. Cum as putea oare să alerg spre Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a făcut atâtea pentru mine, ascultând în acelasi timp explicatiile celor cu pliante si studii biblice în mână? Să nu-i oprim pe oameni să iubească.

Bogdan Mateciuc

Anunțuri