Cultul liturgic


Mulţi dintre cei care asistă, pentru prima dată, la o slujbă a Bisericii Ortodoxe, suferă un adevărat şoc cultural. Ei văd preoţi îmbrăcaţi într-un fel de robe brodate migălos – traversând biserica şi legănând un obiect care se numeşte “cădelniţă” – oameni care îşi fac cruci şi se închină, aud cântări arhaice, rugăciuni lungi şi elaborate şi nu în ultimul rând simt un parfum bogat de tămâie. Toate acestea îi pot determina să îşi pună întrebarea: “De ce tot acest ritual? Oare nu a condamnat Iisus ritualurile fariseilor? Cultul creştin nu ar trebui să fie ceva spontan, inspirat şi condus de către Dumnezeu?” Catalogând modul de închinare al creştinilor ortodocşi drept lipsit de temeiuri biblice, mulţi dintre vizitatori nu se mai întorc. Iar aceasta este un mare păcat, deoarece prejudecăţile şi ignoranţa îi împiedică pe aceştia să descopere comorile spirituale pe care le ascunde cultul şi modul de închinare al creştinilor ortodocşi.

În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că: (1) Modul ortodox de închinare este liturgic (conţine anumite ritualuri) deoarece închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum o prezintă Biblia – atât în Vechiul cât şi în Noul Testament – este una liturgică; (2) Cultul creştin a fost unul liturgic încă de la începutul istoriei Bisericii; (3) Modul de închinare non-liturgic, care este o marcă specifică Protestantismului, reprezintă o scindare de modelul istoric al cultului creştin; şi (4) Modul liturgic de închinare este esenţial pentru înaintarea noastră în viaţa spirituală.

 

I. Este cultul Vechiului Testament unul liturgic?

Pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele Zece Porunci. În plus, i-a oferit şi indicaţii referitoare la construirea Cortului Mărturiei şi a mobilierului din interiorul său (Exod 25-27), la confecţionarea veşmintelor preoţilor (Exod 28) şi la instituirea sărbătorilor religioase cu caracter ciclic, anual (Exod 23). Primele şapte capitole din cartea numită “Levitic” oferă indicaţii cu privire la diferitele sacrificii de animale ce urmau să fie aduse divinităţii. Mai târziu, au fost compilaţi o serie de Psalmi, aceştia constituindu-se în cartea oficială de cultul a Templului.

Toate aceste date, luate împreună, indică faptul că modul în care oamenii Vechiului Testament îl slăveau pe Dumnezeu era unul liturgic.

Ceea ce este frapant în cazul cultului vechi-testamentar nu sunt neapărat ritualurile, ci mai degrabă faptul că acest cult se bazează în întregime pe revelaţia divină. Domnul Dumnezeu îi porunceşte lui Moise:

Vezi să faci toate acestea după modelul care ţi-a fost arătat în munte (Exod 25:40, a se vedea, de asemenea şi 25:9, 26:30, 27:8; Levitic 7:37-8;).

Cuvintele “după modelul” înseamnă că Moise nu a elaborat modul de închinare al lui Israel din proprie iniţiativă. Cultul Vechiului Testament era, aşadar, unul liturgic, deoarece fusese conceput după modelul cultului divin ceresc (Evrei 8:5). Cuvintele “în conformitate cu modelul” constituie un avertisment împotriva unui mod de închinare creativ sau inovator. Moise a avertizat în mod special poporul lui Israel referitor la preluarea iniţiativei proprii sau a atitudinii inovatoare în manifestările cultice:

Nu veţi face nimic din ceea ce faceţi voi acum aici, fiecare după cum îi place lui; căci până acum încă nu aţi intrat în odihna şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. (Deuteronom 12:8)

Faptul că primii israeliţi au luat în serios acest lucru poate fi constatat din capitolul 22 al cărţii lui Iosua: tribul lui Ruben, a lui Gad şi jumătate din tribul lui Manase au construit un altar memorial pe cealaltă parte a râului Iordan – iar celelalte triburi au echivalat acest gest cu un act de trădare.

Un alt pasaj din Vechiul Testament, utilizat adesea pentru a justifica respingerea ritualurilor religioase, este fragmentul din Amos 5:21. La o primă vedere, aceste versete par a justifica această atitudine, dar, citite în context, ele reprezintă de fapt un îndemn la congruenţa dintre manifestările exterioară şi resorturile interioare ale religiozităţii:

Eu dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să sufăr adunările voastre de sărbătoare! Deşi Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot suferi sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5:21-24)

Respingerea de către Dumnezeu a manifestărilor cultice pline de ipocrizie este asemenea respingerii buchetului de trandafiri oferit soţiei de către soţul infidel – buchet adus doar pentru a potoli mânia ei. Trandafirii nu au nimic, ci ipocrizia din spatele gestului este condamnabilă. O temă similară, a necesităţii congruenţei între gesturile ritualice şi sentimentele ce stau la baza lor, găsim şi în Psalmul celebru de pocăinţă, scris de regele David:

De ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot – atunci vor pune pe altarul Tău jertfe. (Psalmul 50 : 16-19)

Chemarea la integritate spirituală nu este, la Profeţi, ceva nou; ci poate fi urmărită, de asemenea şi în Levitic:

De veţi aduce Domnului jertfă de mulţumire, să o aduceţi de bunăvoie; (Levitic 19:5).

Un ecou al acestor cuvinte găsim şi la profetul Isaia :

Şi a zis Domnul: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine;dar zadarnic Mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături omeneşti”. (Isaia 29:13)

Chiar dacă modul de închinare al vechilor israeliţi era corect din punct de vedere liturgic, Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei pentru că motivaţia acestui cult nu era una sinceră.

Pasajele de mai sus demonstrează faptul că religia Vechiului Testament era prin excelenţă liturgică. Adevărata religie a Vechiul Testament consta însă în strânsa legătură dintre modul de închinare liturgic, idealurile etice înalte şi încrederea în mila lui Dumnezeu. A spune despre vechii israeliţi că practicau simple ritualuri goale, lipsite de substanţă, denotă mai degrabă ignoranţă şi necunoaşterea bogăţiilor spirituale şi a inspiraţiei divine ce stă la baza cultului Vechiului Testament.

 

Profeţiile din Vechiul Testament

Profeţii lui Israel au prezis venirea lui Mesia, Cel ce va mântui pe Israel şi va revărsa îndurarea divină şi peste celelalte neamuri. Aceste profeţii îşi găsesc împlinirea în Persoana lui Iisus Hristos – Care a murit pe cruce pentru mântuirea lumii. Dar aceleaşi profeţii descriu, într-o manieră asemănătoare, cultul divin al vremurilor mesianice.

În ultima parte a cărţii profetului Iezechiel există o secţiune lungă (capitolele 40-48), ce descrie modul de închinare în vremurile mesianice. Atunci va fi un Templu (capitolele 40-42), altar (capitolul 43) şi preoţie (capitolul 44). Indicaţiile referitoare la construirea altarului şi la ceremoniile religioase, pe care le găsim în capitolul 43, indică faptul că modul de închinare în timpul lui Mesia este unul liturgic.

Isaia a prevăzut un nou Templu, având o nou preoţie, de soriginte non-iudaică:

Ei vor vesti slava Mea printre neamuri. Şi pe fraţii voştri de prin toate neamurile îi vor aduce prinos Domnului, pe cai şi în căruţe, în lectici purtate de asini cu umbrare, în sfânta cetate a Ierusalimului, zis-a Domnul, ca şi cum fiii lui Israel Mi-ar aduce Mie jertfele lor, cu cântece de psalmi în casa Domnului. Şi voi lua dintre ei preoţi şi leviţi, zice Domnul. (Isaia 66:19-21)

Profeţia lui Isaia: “Ei vor vesti numele meu printre neamuri” îşi găseşte împlinirea în cuvintele lui Iisus (Matei 28:19-20). Harul legământului divin, limitat odată la un grup etnic (poporul evreu), este acum accesibil tuturor popoarelor. Faptul că, în epoca mesianică, închinarea adusă lui Dumnezeu va fi una de tip liturgic, poate fi dedus din aceste trimiteri la noul Templul şi la noua preoţie.

Proorocul Maleahi a vestit, de asemenea, faptul că Dumnezeu va fi slăvit de toate neamurile din lume – şi una din mărcile distinctive ale acestui cult va fi tămâia, împreună cu jertfele curate:

De la răsăritul soarelui până la apus s’a preamărit numele Meu printre neamuri; şi’n fiecare loc i se aduce numelui Meu tămâie şi jertfă curată; că mare e numele Meu printre neamuri, zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 1:10).

Construcţia “de la răsăritul soarelui până la apus” este o licenţă poetică ce descrie amploarea şi extinderea adevăratului cult oferit lui Dumnezeu de către popoarele întregii lumi în epoca mesianică. Un semn distinctiv al acestui cult va fi utilizarea tămâierii. Aşa cum tămâia era folosită în Cortul Mărturiei din Vechiul Testament (Exodul 30:1-10, 34-38), tot astfel va fi utilizată şi în veacul ce va veni, în epoca mesianică. Și cum ar putea fi altfel, când unul dintre primele daruri aduse Domnului, la nașterea Sa, a fost tămâia? Faptul că tămâia este folosită la fiecare slujbă a cultului ortodox, reprezintă o împlinire directă a profeţiei lui Maleahi.

 

II. Exemple de închinare în Noul Testament

Pentru a înţelege atitudinea lui Iisus faţă de Templul iudaic, trebuie să pornim de la adevărul că El este Mesia, Cel vestit de Profeţi. În El au fost împlinite profeţiile Vechiului Testament. Venirea Sa a însemnat sfârşitul Vechiului Legământ şi începutul unuia Nou. Atitudinea lui Iisus faţă de Templu a fost una pozitivă. De exemplu, după ce vindecă un om de lepră, îi porunceşte celui vindecat să se arate preoţilor şi să aducă la Templu sacrificiile prescrise de legea mozaică (Marcu 1:40-45). Ca un bun evreu, Iisus a respectat Sărbătorile evreieşti: Paştele (Luca 2:41, Ioan 2:23), Sărbătoarea Corturilor (Ioan 7:2) şi Sărbătoarea Cincizecimii (Ioan 5:1).

Criticile Sale dure împotriva ritualismului fariseilor, din capitolul 23 al Evangheliei după Matei, reflectă preocuparea Vechiul Testament – despre care am vorbit puţin mai sus – pentru congruenţa dintre ritualul exterior şi atitudinea spirituală interioară. Din această cauză, Iisus foloseşte cuvintele profetului Isaia (29:13), atunci când îi mustră pe farisei pentru raportarea lor legalistă la Vechiul Testament. Deşi Iisus a afirmat în numeroase rânduri Vechiul Legământ, El era, în aceeaşi măsură, conştient că a venit în lume pentru a stabili o nouă legătură între om şi Dumnezeu. El a prezis apusul Templului şi răsăritul Bisericii atunci când le-a spus liderilor religioşi evrei: “Distrugeţi templul acesta, şi îl voi ridica în trei zile” (Ioan 2:19).

Raportarea primilor creştini la Templul din Ierusalim a fost, de asemenea, una pozitivă. Templul constituia unul din locurile favorite unde aceştia se adunau. În Faptele Apostolilor 2:46-47, citim:

Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul.

Deşi continuau să se întâlnească în Templu, se adunau de asemenea şi în case, pentru a “frânge pâinea” – adică, pentru a sărbători Noul Legământ al lui Iisus Hristos în Taina Euharistiei. Cina Domnului, sau Euharistia, este punctul culminant şi continuarea sistemului sacrificial al Vechiul Testament. În Faptele  Apostolilor  2:42,  Apostolul Luca descrie comuniunea primilor creştini:

Şi stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

În originalul grecesc, cuvântul “rugăciuni” este articulat cu articolul hotărât şi constituie un indiciu al faptului că primii creştini, la început, nu foloseau rugăciuni spontane, ci utilizau rugăciunile liturgice ale comunităţii iudaice. Acest lucru este întărit şi de faptul că Apostolii continuau să ia parte la viaţa liturgică a Templului. În Fapte 3:01, citim despre Petru şi Ioan, care se îndreptau înspre Templu, pentru rugăciunea de după-amiază.

Cu adevărat elocvent este şi exemplul Apostolului Pavel. Pavel, care a militat pentru Evanghelia harului şi a luptat împotriva tendinţelor iudaizante din Biserica primară, pare să nu aibă nici o problemă în a lua parte la anumite ritualuri iudaice. În capitolul 21 din cartea Faptele Apostolilor, citim faptul că Iacov şi presbiterii bisericii din Ierusalim, îi oferă lui Pavel următorul sfat:

Ia cu tine pe aceşti oameni, participă împreună cu ei la ritualurile de purificare şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul (Fapte 21, 24).

Fragmentul mai sus citat respinge întru-un mod strălucit ideea că ritualul şi cultul liturgic ar fi ceva incompatibil cu creştinismul adevărat. Ruda Domnului, Iacov, în calitate de întâi-stătător al Bisericii din Ierusalim, îl îndeamnă pe Pavel să ia parte la ritualurile de purificare ale acelor bărbaţi şi să plătească pentru ei toate cheltuielile necesare! Nu există nici un indiciu că Pavel ar fi obiectat.

În ultima carte din Biblie, în Apocalipsa, Apostolul Ioan descrie experienţa răpirii sale până la cer, acolo unde a văzut închinarea cerească a îngerilor şi a sfinţilor. Tot acolo, el sesizează un Templu, având o Sfântă a Sfintelor, un altar şi tămâieri (Apocalipsa 8:3-4, 15:5-8). Modul ceresc de închinare, aşa cum îl descrie Sfântul Ioan în Apocalipsa, aduce foarte mult cu Cortul Mărturiei din Vechiul Testament şi cu viziunea Profetului Isaia (Isaia 6).

Surprinzător sau nu, Noul Testament – de la început până la ultimul paragraf – nu exclude închinarea liturgică. Noul Testament admite cult liturgic prezent în Vechiul Testament, accentuând totodată faptul că Iisus Hristos este împlinirea profeţiilor şi prefigurărilor din Vechiul Testament. Nicăieri Biblia nu îndeamnă la un mod de închinare lipsit de ritualuri, la un cult non-liturgic. Prin urmare, creştinii evanghelici care doresc să onoreze învăţătura Bibliei, ar trebui şi ei să folosească un mod de închinare “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu – adică un cult liturgic.

 

III. Cultul Noului Israel

În anul 70 d.Hr., romanii distrug Templul din Ierusalim. De acum încolo, nu va mai exista nici un Templu unde să fie aduse jertfele prescrise în Levitic. Templul iudaic se poate să-şi fi încetat funcţia, dar cultul divin continuă şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Acest cult are la bază următoarele principii: (1) Iisus este Mesia cel promis, (2) Iisus a fost Mielul Pascal, a Cărui Jertfă, prin moarte pe Cruce, a constituit punctul culminant şi împlinirea sistemului sacrificial din Vechiul Testament, şi (3) prin Învierea lui Iisus, Biserica Sa constituie Israelul cel nou (Ioan 2:19).

O veche învăţătură rabinică afirma că, atunci când va veni Mesia, toate sacrificiile vor fi eliminate, cu excepţia unuia: todah sau jertfa de mulţumire.

În vremurile [mesianice] care vor veni, vor înceta toate jertfele, cu excepţia todah – jertfa de mulţumire. Aceasta nu va înceta niciodată (Tratatul Pesikta, I)

Tocmai aceasta e semnificaţia Cinei Domnului. De fiecare dată când un preot ortodox stă înaintea altarului şi repetă cuvintele lui Iisus: “Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20), el oferă Euharistia (sau Mulţumirea cea Mare) – care împlineşte această profeţie. Aşadar, Liturghia (slujba principală a cultului Bisericii Ortodoxe) nu este doar un memorial simbolic, ci un banchet mesianic, îndelung anticipat de către profeţi.

Cultul Bisericii Ortodoxe îşi are rădăcinile în cultul Templului din Ierusalim. Acest lucru poate fi sesizat şi în arhitectura bisericii ortodoxe. Fiecare biserică are trei secţiuni: pronaos, naos, şi zona altarului; iar acestea corespund celor trei secţiuni ale Templului Mărturiei: curtea, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor. Curtea era spaţiul în care se desfăşurau jertfele animale şi în care era localizat bazinul de apă. În Locul Sfânt era masa pentru punerea înainte a pâinii şi altarul de tămâiere – aşezat în faţa unei cortine uriaşe (catapeteasma) brodate cu imaginea unor heruvimi. Sfânta Sfintelor era cel mai intim areal al Templului, acolo unde se afla localizată Prezenţa divină (peste Chivotul Legii) şi unde numai marele preot avea voie sa intre.

În fiecare biserică ortodoxă, în perimetrul altarului se celebrează Euharistia şi tot acolo se păstrează Evanghelia. Această rânduială trimite la Chivotul Legii din Vechiul Testament, în interiorul căruia erau păstrate Tablele Legii (cele Zece Porunci), după cum citim în Deuteronom 10:5 şi unde Marele Preot aducea ca jertfă sângele de ţap şi de viţei (Levitic 16). Ca şi în cazul Sfintei Sfintelor, care era delimitată de o cortină brodată cu imaginea unor heruvimi, şi zona altarului unei biserici ortodoxe este demarcată de un perete împodobit cu icoane. Cultul ortodox, asemenea celui iudaic, foloseşte tămâia la fiecare serviciu liturgic. În mod similar, veşmintele elaborate purtat de episcopii şi preoţii Bisericii Ortodoxe amintesc de veşmintele lui Aaron, primul Mare Preot (Arhiereu) al evreilor (Exod 39).

În Noul Testament, Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Evrei se remarcă datorită unei ample paralele între cele două legăminte: cel vechi şi cel nou. Acestă scrisoare a fost compusă într-un moment în care Biserica primară se confrunta cu o criză teologică majoră. O parte dintre evreii recent convertiţi şovăiau şi se gândeau să se reîntoarcă la religia de la care au plecat. “Scrisoarea către Evrei” a fost redactată cu scopul de a-i convinge pe aceştia de superioritatea creştinismului asupra religiei mozaice. Practic, autorul susţine că Noul Legământ este superior celui Vechi, deoarece Iisus Hristos este Mesia – Cel ce desăvârşeşte şi suprimă vechiul legământ. O lectură superficială a “Scrisorii către Evrei” ar putea conduce înspre următoarea concluzie: odata cu dispariţia vechiului testament, dispare şi nevoia de ritualuri şi liturghie. Un text-suport adesea citat în acest sens este Evrei 9:10:

Acestea erau numai legiuiri pământeşti – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – şi erau porunci până la vremea îndreptării (Evrei 9:10).

Totuşi, o lectură atentă a contextului în care a fost scrisă această frază, arată că autorul nu exclude ritualurile şi cultul liturgic din Noul Legământ. Principala preocupare a Scrisorii către Evrei este de a demonstra că superioritatea Noului Legământ este dată de faptul că Iisus Hristos este împlinirea şi realitatea prefigurărilor din Vechiului Testament.

Mai mult, autorul scrisorii presupune că modul de închinare în cadrele noul legământ este unul liturgic. Spre sfârşitul Scrisorii către Evrei, există un verset pe care mulţi dintre protestanţi îl trec cu vederea, dar care este destul de frapant atunci când îl aducem în discuţie:

Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului. (Evrei 13:10).

Multe biserici protestante au în prim plan un amvon şi, probabil, un pupitru pe care este aşezată Biblia, dar nici una nu are altar. Totuşi, autorul Scrisorii către Evrei – după ce scrie despre superioritatea Noului Legământ – menţionează următoarele: “avem altar”. Cu alte cuvinte, Biserica Noului Testament, la începuturile sale, avea un altar, unde se aducea jertfa spirituală a Euharistiei. În mod similar, Bisericile ortodoxe au fiecare un altar. Însă nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre majoritatea bisericilor protestante.

Versetul de mai sus ridică o serie de întrebări despre modul de închinare al protestanţilor: deşi au amvon în locul din care se predică, au bisericile protestante altar acolo unde este adusă jertfa euharistică? Au ele preoţi (sacerdoţi) care să aducă jertfa euharistică? În afară de o serie de biserici anglicane, răspunsul este negativ. Aşadar, o biserică protestantă care nu posedă un altar pentru adecerea jertfei euharistice, s-a rupt de modelul biblic şi istoric de închinare.

 

IV. Necesitatea unei închinări adevărate

OAAAALUJmUiZFigzpgGjEV8FFupl-IhguPg9J7y2JC7qyVXaVRp-4qEpRXBixKPQ7FjnAa5KTZ4A41Aq_Dv-GXzs5oEAm1T1UFefb3qofsNd-_as8AvlnK23E0cP

Închinarea adevărată, corectă, este imperios necesară pentru creşterea noastră spirituală. Aceast adevăr este rezumat în vechiul principiu teologic lex orandi est lex credendi: “cultul oglindeşte credinţa”. Practic, aceasta înseamnă că modul de închinare al oamenilor reflectă ceea ce cred ei despre Dumnezeu şi ceea ce cred determină modul în care ei se închină lui Dumnezeu. Irineu de Lyon, un Părinte al Bisericii din al doilea secol, scria: “Învăţătura noastră este în conformitate cu Euharistia, şi Euharistia, la rândul ei, oglindeşte învăţătura noastră” (Impotriva ereziilor, 4.18.5).

Aceasta înseamnă că respingerea modului liturgic de închinare are consecinţe dezastruoase. Una din consecinţe ar fi mutarea accentului înspre congregaţie (comunitatea credincioşilor), privită ca auditoriu. Slujba duminicală devine astfel un bun de larg consum, biserica locală o franciză spirituală, iar programele de rugăciune devin campanii publicitare menite să stimuleze clientela bisericii. În acest proces, cultul se transformă într-un soi de divertisment, în care oamenii sunt încurajaţi să aibă experienţe spirituale sau să obţină soluţii spirituale, generatoare de sănătate şi prosperitate. Creştinul modern, influenţat de capitalism, devine un consumator. Cultul nu mai are nici o legătură cu depăşirea ego-ului şi purtarea crucii, ci cu dezvoltarea personală.

O altă consecinţă tragică a respingerii de către evanghelici a modului liturgic de închinare este neglijarea Cinei Domnului. Euharistia nu mai este centrul închinării protestante. Acesteia i s-a susbtituit predica. Dacă Biserica celebra Sfânta Împărtăşanie în fiecare duminică, multe biserici protestante sărbătoresc Cina Domnului o dată pe lună sau trimestrial.

Lipsit de Liturghie, cultul duminical reflectă opiniile personale sau creativitatea pastorului (sau a comitetului pentru închinare). Fără liturghie, cultul devine vulnerabil la cultura seculară. Predica duminicală a devenit mai mult un discurs de încurajare, în genul şedintelor de team-building, în loc să fie o expunere a pasajelor biblice.

Fără Liturghie, cultul duminical devine vulnerabil la mode şi tendinţe, ajungând să reflecte mai degrabă cultura contemporană decât cultul divin ceresc.

 

A-i aduce lui Dumnezeu o închinare vrednică de El
Cineva şi-ar putea pune următoarea întrebare: “De ce să facem atât caz? Oare Dumnezeu nu se uită la inima omului ?” Iar eu aş răspunde: “Biblia ce ne învaţă? Să fie oare adecvat orice fel de cult pe care îl aducem lui Dumnezeu?” Apostolul Petru scrie în acest sens că Biserica se constituie într-o preoţie sfântă, care aduce lui Dumnezeu jertfe bine-plăcute (acceptabile, demne de El) .

Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;  (I Petru 2:4-5).

Sintagma “bineplăcute lui Dumnezeu” înseamnă că unele forme de cult sunt acceptabile, iar altele nu. Cultul Vechiului Testament a fost “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu (vezi Exod 25:9). Iar cultul din Noul Testament şi din Biserica primară a derivat din acelaşi model. Această continuitate cu modelul divin poate fi sesizată în Biserica Ortodoxă.

Istoria scrisă a [poporului lui Dumnezeu] poate fi privită şi ca o confruntare între închinarea adevărată şi falsa închinare. Această confruntare a început cu Abel şi Cain (Geneza 4:3-12), a continuat cu episodul viţelului de aur (Exod 32), cu Core, Datan şi Abiron care au contestat autoritatea lui Moise (Numeri 16); din ea face parte şi Ilie, care a stat împortiva preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel (I Regi 18); Daniel şi cei trei prieteni ai săi care au refuzat să se închine statuii de aur a regelui Nabucodonosor (Daniel 3:18), persecutarea evreilor convertiţi la creştinism de către conaţionalii lor (Evrei 10:32-34) şi se încheie cu cartea Apocalipsei, în care rămăşiţa credincioşilor se împotriveşte lui Antihrist (Apocalipsa 12-14). Istoria cultului este asemenea unui memento sobru, care ne avertizează că modul greşit de închinare poate duce la catastrofe spirituale.

Închinarea adecvată era importantă în Vechiul Testament. Acest lucru poate fi sesizat din nemulţumirea divină faţă de modurile “neautorizate” de închinare: Nadab şi Abiud cad morţi înaintea înaintea Domnului, ca urmare a oferirii unei jertfe pe care El nu o poruncise (Numeri 3:2-4); Core, Datan şi Abiron au fost loviţi de moarte, iar 250 dintre simpatizanţoii lor au fost mistuiţi de foc (Numeri 16); regele Ozia s-a umplut de lepră în urma încercării de a oferi tămâie lui Dumnezeu – ceva ce doar preoţii erau mandataţi să facă (II Cronici 26:16-21).

Semnificaţia “orthodoxiei” (deoarece termenul “orthodox” desemnează doctrina corectă, dar şi modul de închinare corect) sau a dreptei-slăviri a lui Dumnezeu poate fi desprinsă din dureroasa ruptură dintre Israel şi Iuda. Despărţirea celor zece triburi de Iuda a culminat cu elaborarea de către Ieroboam a unor locuri alternative pentru închinare, în Dan şi Betel (I Regi 12, II Cronici 11). Curând dupa aceea, calitatea cultului a scăzut, odată cu construirea unor altare de înălţimi şi cu desemnarea pentru preoţie a tot felul de oameni (I Regi 12:31). Declinul cultului lui Israel s-a accelerat odată cu adaptarea acestuia la modurile de închinare ale popoarelor din jur. Atunci când Abia, regele lui Iuda, s-a confruntat cu Ieroboam, el şi-a argumentat demersul prin păstrarea formei nealterate de închinare:

Iar la noi Domnul este Dumnezeul nostru; noi nu L-am părăsit şi slujbele cele către Domnul le fac preoţii, care sunt dintre fiii lui Aaron şi leviţii, care sunt la slujba de strajă. Ei fac să se ridice în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară fum de arderi de tot către Domnul, cum şi fum de tămâieri bine mirositoare; şi aşează în rânduri pâinile punerii înainte pe masa cea curată şi aprind policandrele cele de aur şi candelele lui, ca să ardă în fiecare seară, pentru că noi păzim legea Domnului Dumnezeului nostru, iar voi L-aţi părăsit. (II Cronici – Paralipomena 13:10-11)

Aşadar, în vechiul Israel, orthodoxia rezida în a te închina corect, adecvat lui Dumnezeu. Înainte de a pronunţa judecata sa prin prooroci, Dumnezeu a aşteptat cu răbdare ca ei să se reunească cu confraţii lor (10-11 Osea, Amos 4-5). Judecata lui Dumnezue a căzut peste cele zece triburi în 722/721 î.Hr., când Sargon, regele Asiriei, a capturat Samaria, iar Regatul de nord al Israelului a dispărut din istorie. Paralela dintre Regatul de nord şi Protestantism este izbitoare: ambele s-au născut din schismă şi au experiat, de-a lungul timpului, un declin al cultului. O mare parte a protestantismului contemporan a abandonat modul tradiţional de închinare în favoarea unui “cult” contemporan.

În Evanghelia după Ioan, capitolul 4, problema “închinării adevărate” se pune în contextul bine-cunoscutului dialog dintre Iisus şi femeia samarineancă, la fântana lui Iacob. Femeia îl întreabă pe Iisus de ce evreii insistă că Dumnezeu trebuie să fie adorat pe un anumit munte, în timp ce samarinenii nu pot accepta acest lucru. Răspunzând la întrebarea ei, Iisus afirmă orthodoxia închinări evreilor, în Templul din Ierusalim: “Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei”. (Ioan 4:22), apoi prevesteşte încetarea vechiului legământ şi venirea celui nou: “Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Ioan 4:23) Acest pasaj a fost adesea înţeles ca o referinţă la cultul inspirat de Duhul Sfânt al harismaticilor  sau la predicarea biblică a evanghelicilor, însă o interpretare mai solidă relevă faptul că acest verset se referă la închinarea adusă PreaSfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl, “duhului” – Duhului Sfânt, şi “adevărului” – Fiului lui Dumnezeu (cf. Ioan 14:6, 17).

 

V. De ce un mod de închinare Ortodox?

Pentru cultul ei duminical, Biserica Ortodoxă foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, compusă în secolul al V-lea. Această compoziţie liturgică a fost elaborată după modelul unor liturghii anterioare – precum cea a Sfântului Vasile (secolul al IV-lea), sau a Sfântului Iacov, care îşi are rădăcinile în primele secole creştine, în Biserica Ierusalimului.

Liturghia este un mediu adecvat în care se dezvoltă rugăciunile comunităţii şi înţelegerea Scripturii. În fiecare duminică, credincioşii ortodocşi mărturisesc doctrinele fundamentale ale creştinismului: Sfânta Treime, dumnezeirea lui Hristos, întruparea, moartea mântuitoare a lui Hristos pe Cruce, învierea Sa cea de a treia zi şi a doua Lui venire. Liturghia nu este doar un gardian al teologiei comunităţii creştine, ci şi un liant între congregaţia (comunitatea) locală şi originea ei apostolică. Acest lucru se datorează faptului că modul de închinare ortodox este parte constitutivă a Tradiţiei. Acest lucru poate fi sesizat în I Corinteni 11:23, atunci când Pavel scrie:

Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am transmis şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. ”

Cuvintele “a primi” şi “a transmite” se referă la Tradiţie. Tradiţia, asemenea Liturghiei, are funcţia de a proteja sănătatea spirituală a poporului lui Dumnezeu. Împreună, ele formează baza Ortodoxiei. Aşa cum am mai spus, cuvântul “orthodox” desemneaza acea persoană care se închină întru adevăr, dar şi pe acela care învaţă corect; cele două aspecte sunt inseparabile. Ceea ce stă la baza închinării întru adevăr este credinţa personală în Hristos. Cuvântul “liturghie”, în originalul grecesc, înseamna “lucrarea poporului”. Liturghia nu înseamnă doar ritualuri, cântece, rugăciuni şi formule de credinţă, ci şi Duhul Sfânt Care lucrează în inimile acelor oameni care s au adunat pentru a-I aduce lui Dumnezeu închinare.

 

VI. Dimensiunea sacrului 

Probabil dacã un creştin ortodox din zilele noastre ar fi spus  “Scoate-ti încãlţãmintea, cãci pãmântul pe care pãşeşti este sfânt!”, prietenul lui protestant ar fi obiectat: “Nu existã pãmânt sfânt! Aceasta este o conceptie pãgânã, care a fost introdusã în Biserica Ortodoxã dupã ce biserica a fost coruptã în vremea împãratului Constantin.” Şi, totusi, aceste cuvinte au fost spuse nu de un ortodox din zilele noastre, nici de unul din veacurile trecute, ci de Însuşi Dumnezeu, atunci când i-a vorbit lui Moise, în pustie.

Avem aici de-a face cu o deosebire fundamentalã între credinţa ortodoxã şi cea protestantã. Credinţa protestantã are o nuantã moral-juridicã. Ea este interesatã în termeni cum ar fi decizie, legãmânt, dedicare, credintã (acord intelectual), moralitate, evanghelizare. Ea vede lumea de acum ca o clãdire în flãcãri, care nu mai are valoare în sine şi din care trebuie sã salvãm suflete de la pierzare. Scopul bisericii este acela de a lucra la mântuirea cât mai multor oameni, de a-i ajuta sã ducã o viatã vrednicã de numele de creştin şi de a-i instrui cum sã scoatã si pe altii din foc.

Tot ce trece peste acest cadru definit în termeni morali-religiosi, este privit în cazul cel mai bun ca inutil şi în cazul cel mai rãu ca idolatrie sau pãgânism.  “Ce nevoie avem de…” este o întrebare pe care o auzim adesea de la prietenii noştri neoprotestanţi. Ce nevoie avem de preoţi? Ce nevoie avem de veşminte preoţeşti? Ce nevoie avem de icoane? Ce nevoie avem de tãmâie? Lista poate fi continuatã. Toate obiectele de cult, toate obiceiurile, sãrbãtorile şi posturile ortodoxe sunt privite ca niste adãugiri pãgâne, periculoase prin aceea cã ar îndrepta privirea credinciosilor în altã parte decât spre Dumnezeu.

Materia este privitã adesea de neoprotestanţi în contrast cu spiritul, lumea materialã în contrast cu cea spiritualã. Materia ne coboarã, spiritul ne înalţã. Creştinismul este, în conceptia lor, depãşirea oricãrei ceremonii, oricãrei reprezentãri în materie, o reducere a religiei la conţinutul ei pur moral şi intelectual. Dar, în aceastã “transcendere” a materiei, o transcendere periculos de apropiatã de gnosticism, neoprotestanţii pierd una din dimensiunile fundamentale ale credinţei creştine moştenite de la apostoli: dimensiunea sacrului. Aceastã dimensiune nu este o adãugire introdusã de mult-blamata tradiţie ortodoxã, ci este prezentã pe paginile Scripturii.

Termenul sacru, de origine latinã, este înrudit cu acela de mistic (de origine greacã) sau cu acela de tainic. El redã o anumitã concepţie, dupã care Dumnezeu este prezent în lumea materialã şi se manifestã prin ea. Întreaga Creatie este o manifestare divinã, o exprimare a energiilor dumnezeieşti, o dezvãluire, o epifanie (arãtare) a lui Dumnezeu. Dar aceastã arãtare se face în grade diferite şi este experimentatã diferit de diferiţi oameni. Aceste gradaţii diferite se datoreazã, pe de o parte, faptului cã Dumnezeu alege sã Se arate în timpul şi în locul pe care El îl alege, pe de altã parte, faptului cã oamenii şi-au pierdut capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, chiar atunci şi acolo unde El se manifestã. Sutaşul roman a vãzut aceastã atingere a lui Dumnezeu cu lumea, atunci când, privind la Hristos pe cruce, a exclamat: “Cu adevãrat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” Dar, privind la Acelaşi Hristos, fariseii nu vedeau decât un duşman pe care credeau cã au reusit sã-L biruiascã.

Cum Dumnezeu a creat lumea ca sã o iubeascã şi sã se uneascã cu ea, este clar cã El doreşte sã se manifeste în realitãtile acestei lumi. În centrul creatiei, El l-a pus pe om, ca preot, ca mijlocitor între Dumnezeu şi lume, şi, de aceea, modul cel mai perfect de manifestare a lui Dumnezeu în lume este prin oameni. Omul care se sfinţeşte, care se îndumnezeieşte, devine “transparent”, în sensul cã Dumnezeu se vede clar în el. Omul pãcãtos este “opac”, pentru cã Îl ascunde, Îl acoperã sau îl “stinge” pe Dumnezeu. Cei care au atins cel mai înalt grad al acestei transparenţe au fost sfinţii. Într-un sens foarte real, sfintii L-au manifestat pe Hristos, nu numai printr-o asemãnare moralã, ci prin întreaga lor fiinţã. Sufletul lor a fost îndumnezeit, dar şi trupul lor. Cine i-a întâlnit pe sfinţi L-a întâlnit pe Hristos.

Nu numai omul, ci şi alte realitãţi ale creaţiei au capacitatea de a deveni “transparente”, de a-L descoperi, arãta sau manifesta pe Dumnezeu. Evangheliile ne istorisesc cum, la Botezul Domnului Iisus, s-a auzit glasul Tatãlui şi cum Duhul Sfânt S-a pogorât în formã de porumbel. Ne putem pune întrebarea: este oare vorba de un porumbel real sau de o iluzie, de o fantasmã? Dar Dumnezeu, Cel care a creat pãsãrile cerului, nu avea nevoie de o iluzie pentru a se arãta. Porumbelul pe care l-au vãzut oamenii era în mod desãvârşit porumbel, dar era, în acelaşi timp, o manifestare a Duhului Sfânt. Materia din care era fãcut acel porumbel era pãtrunsã de Dumnezeire. La fel era pãtruns de dumnezeire norul sau stâlpul de  foc care îi însoţea pe israeliţi în pustia Sinaiului. La fel era sfânt pãmântul pe care cãlca Moise, atunci când Dumnezeu I-a cerut sã-şi scoatã încãltãmintea.

Pãtrunderea şi manifestarea lui Dumnezeu în creaţie s-a manifestat, de nenumãrate ori, în istoria lui Israel şi a Bisericii. Elisei a fost pãtruns de Dumnezeire în asa fel încât, chiar dupã moartea lui, un om a înviat, atunci când i-a atins osemintele. Templul de la Ierusalim era pãtruns de slava lui Dumnezeu. Chivotul legãmântului purta în el puterea lui Dumnezeu. Toate acestea au fost “transparente”, ferestre deschise cãtre Dumnezeul ascuns.

Aceastã “nãvãlire” a lui Dumnezeu în lumea materialã se vede mai bine în Noul Testament.  Iisus Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin si în El se manifestã întreaga slavã şi putere a Dumnezeirii. Cea care L-a nãscut a nãscut pe Dumnezeu şi cei care L-au atins au atins pe Dumnezeu. Dimensiunea şi manifestarea fizicã a realitãţii Dumnezeiesti nu poate fi subapreciatã. Femeia cu scurgere de sânge a fost vindecatã atunci când L-a atins pe Hristos. Aceasta nu înseamnã cã El nu ar fi putut-o vindeca şi în alt mod, ci doar cã harul necreat al lui Dumnezeu se manifestã, uneori şi dupã voia Lui, prin intermediul materiei, a atingerii fizice.

Evangheliile ne povestesc cum un slãbãnog a fost vindecat de Hristos la fântâna Siloamului. Acolo exista un bazin a cãrui apã era uneori tulburatã de un înger. Cel care intra primul în acea apã era vindecat de bolile lui. Evangheliile ne redau acest fapt ca veridic, nu ca o simplã superstiţie. Hristos Însusi nu a vorbit împotriva a ceea ce se petrecea acolo. Apa putea cu adevãrat sã vindece, nu prin însuşirile ei intrinseci, ci prin manifestarea imanentã a puterilor Dumnezeiesti.

Faptele Apostolilor ne relateazã despre puterea de a vindeca pe care au primit-o Apostolii. Dar aceastã putere s-a manifestat uneori prin intermediul unor realitãţi fizice. Umbra sau vesmintele lui Petru erau uneori capabile sã-I vindece pe oameni.

În Euharistie, Hristos a lãsat Bisericii cea mai puternicã manifestare a lui Dumnezeu în materie. În toate pasajele biblice care vorbesc despre aceasta, ni se spune cã pâinea şi vinul SUNT trupul şi sângele Mântuitorului, nu doar simple simboluri. Simbolurile sunt arbitrare şi obiectele care reprezintã pot fi uşor schimbate dacã se convine ca ele sã reprezinte acelasi înţeles. Dacã pâinea şi vinul de la masa Domnului ar fi menite doar sã ne aducã aminte şi sã simbolizeze, atunci am putea folosi alte mijloace care sã împlineascã acelasi scop. Am putea sã vedem un film despre viata lui Iisus sau am putea citi un pasaj din Evanghelii.

În acelasi fel, botezul nu este doar o mãrturie în sensul moral-juridic. Asa cum Sfânta Treime S-a manifestat la Botezul Domnului, puterea lui Dumnezeiascã se manifestã în botezul fiecãrui creştin.  Hristos le-a poruncit Apostolilor sã practice actul FIZIC al botezului, nu doar componentul lui moral. Aceasta ne spune cã ceva se întâmplã atunci când cineva este botezat. În apa botezului si actul cufundãrii se aratã prezenţa şi puterea transformatoare a lui Dumnezeu. Botezul este mai mult decât un act simbolic, este o epifanie, o arãtare divinã, chiar dacã aceasta este tainicã şi ascunsã ochilor noştri.

Creştinii neoprotestanţi afirmã cã, spre deosebire de ortodocşii care au şapte taine, ei au doar douã simboluri.  Existã, aici, o deosebire în termeni şi o deosebire în numãr. Aşa cum am arãtat mai sus, protestanţii vãd în Cina Domnului şi în Botez nişte acte pur simbolice, care au rolul de a aduce aminte sau de a declara. Dar ortodocşii vãd în ele taine, adicã manifestãri tainice ale lui Dumnezeu, în care prezenţa Lui este REALÃ şi CONCRETÃ, chiar dacã este ascunsã. Ce se poate spune despre numãrul acestor taine sau simboluri? Adevãrul este cã multi teologi ortodocşi vãd numãrul de sapte doar ca unul pedagogic, ca un mod de a preciza şi a celebra unele din multele taine care ne înconjoarã. De fapt, viaţa bisericii implicã mult mai multe taine. Aşa cum spovedania este o tainã prin manifestarea puterii de iertare şi curãţire pe care Hristos o face în viata celui care se pocãieste,  tot aşa şi faptele noastre bune, pornite din dragoste Dumnezeiascã, sunt  manifestãri tainice ale dragostei lui Dumnezeu.

La fel este liturghia o manifestare a lucrurilor divine şi cereşti. Liturghia ortodoxã are ca model slujba cereascã ce ne este descrisã în cartea Apocalipsei. Dar slujba din bisericã nu are doar rolul de a ne aminti  de cele cereşti, cu toate cã ea înfãptuieşte şi aceasta. Ea nu are doar rolul sã ne zideascã sufleteşte, cu toate cã are acest rezultat. Ea este, mai întâi de toate, o PARTICIPARE la slujba cereascã. În mod tainic, credinciosii se unesc cu îngerii şi sfinţii în cântarea de laudã şi mulţumire adresatã lui Dumnezeu. Aşa cum femeia cu scurgere de sânge, atingând veşmintele Domnului, a atins puterea Dumnezeiascã, la fel şi participanţii la liturghie, ascultând troparele şi litaniile, uitându-se la icoane şi mirosind tãmâia, ating cu adevãrat lucrurile cereşti. Liturghia se desfãsoarã nu numai în timpul real cronologic, ci şi într-o dimensiune eternã. Acesta este motivul pentru care, în troparele ortodoxe, evenimentele sãrbãtorite au un aspect prezent, nu unul trecut. Hristos se naşte, se jertfeşte şi învie astãzi, pentru cã noi participãm în energiile şi în realitatea acestor evenimente. “ASTÃZI S-a nãscut, Cel fãrã-nceput…” spune faimoasa colindã ortodoxã.

Aspectul manifestãrii Dumnezeirii în materie este atât de important, încât Apostolul Ioan îl accentueazã într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea. El ne vorbeşte despre  “ … ce am auzit, ce am vãzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipãit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii”.  Faptul cã Dumnezeul ascuns şi de necuprins este acum accesibil simţurilor noastre este esenţial pentru Ap. Ioan. Exact acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxã preţuieşte icoanele. Fiecare icoanã este o mãrturie a Întrupãrii. Hristos este o oglindire (icoanã) a Tatãlui, iar icoana din bisericã este o oglindire a lui Hristos.  Materia este, din nou, folositã ca sã exprime şi sã manifeste Dumnezeirea. Dumnezeul Întrupat devine, din nou, accesibil simţurilor noastre.

Cinstirea moaştelor apare, pentru neoprotestanţi, ca un act pãgân, fãrã sens, periculos. Dar dacã un om a fost îndumnezeit, dacã a devenit o “transparenţã” a lui Hristos, atunci puterea dumnezeiascã s-a manifestat şi în trupul lui. Aşa cum osemintele lui Elisei au purtat aceastã manifestare divinã, la fel osemintele sfinţilor o poartã şi o manifestã. Pot oare aceste moaşte sã vindece pe oricine? Absolut nu! Nici osemintele lui Elisei nu au înviat, dupã câte ştim, decât un singur om. Mai mult, din miile de oameni care se îmbulzeau în jurul lui Hristos, s-a vindecat doar o femeie sãrmanã. Dar manifestarea divinã era prezentã, chiar dacã suveranitatea lui Dumnezeu sau necredinţa oamenilor a fãcut-o mai puţin vizibilã.

Este posibil ca, uneori, credincioşii să exagereze rolul icoanelor sau moaştelor. Nu este vorba aici de o teologie greşitã, ci de o problemã de echilibru. O viaţã creştinã care are ca singurã preocupare moaştele sau icoanele, este o viaţã dezechilibratã. Dar aceleaşi exagerãri se pot face şi în alte direcţii. Dacã unii ortodocşi exagereazã în atenţia lor exclusivã cãtre moaşte, existã neoprotestanţi care exagereazã într-o preocupare pentru „câştigarea de suflete” sau pentru manifestãri miraculoase. Exemplele cele mai bune sunt celebrii tele-evanghelişti americani, ale cãror lucrãri s-au prãbuşit în scandaluri. Problema nu au fost evanghelizarea sau minunile, ci vieţile lipsite de echilibru spiritual. Într-un spirit critic, neoprotestanţii resping exagerãrile care se fac uneori, dar, împreunã cu aceste exagerãri, resping întreaga dimensiune sacramentalã a credinţei.

Dimensiunea sacrului lipseşte în credinţa neoprotestantã. Pentru neoprotestanţi, universul credinţei este mult mai sãrac. Pentru ei, nu existã taine, nu existã rugul aprins, nu existã trupul şi sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistã şi raţionalistã. Uneori, ei simt aceastã sãrãcire a conţinutului credinţei. Mişcarea harismaticã a apãrut la începutul secolului douãzeci, tocmai ca o încercare dureroasã de întoarcere cãtre plinãtatea prezenţei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au încercat sã introducã prin manifestãri zgomotoase şi spectaculoase, ortodocşii au avut dintotdeauna, în linistea bisericii şi în manifestarea prezenţei Duhului Sfânt în Euharistie.

Dacã în bisericile neoprotestante descoperim acest spirit moralist şi raţionalist, în Ortodoxie descoperim taina. Dacã teologia protestantã este „ştiinţificã”, teologia ortodoxã este poeticã, pentru cã numai poezia încearcã sã capteze infinitul adâncului de sensuri. Dacã centrul slujbei protestante este predica, pentru cã ea se adreseazã cel mai bine minţii şi emoţiilor, în centrul slujbei ortodoxe se aflã taina, atingerea concretã şi participarea la cele cereşti.

Un studiu al Bisericii istorice aratã cã rugãciunea de tip Protestant, asa cum este practicatã în ziua de azi, nu mai prezintã nici o asemãnare cu rugãciunea sacramentalã, liturgicã a întregii Biserici din rãsãrit sau din apus, în cea mai mare parte din ultimii douã mii de ani.  Acesta nu este un punct de vedere teologic, cu atât mai putin o judecatã moralã; este pur si simplu afirmarea unui fapt istoric.
Cea mai mare parte din modul Protestant de rugãciune a devenit atât de mult orientat spre divertismentul ieftin, trivial adesea, încât pânã si frica de Dumnezeu, potrivit învãtãturii Bisericii (conditia fundamentalã pentru cãinta individualã) pare sã se fi pierdut cu totul.  Taina credintei a fost înlocuitã pe de o parte cu o teologie rationalista, iar pe de alta cu distractii frivole, subiective si derizorii.
Pãrintii Bisericii au prevenit asupra consecintelor produse în urma desacralizãrii, cu mult timp în urma.  Astãzi, de acele previziuni pare sã nu mai asculte nimeni.

Sfântul Evgarie Pustnicul, unul din Pãrintii desertului din veacul al patrulea, scria:  “Rugãciunea este nefolositoare si desartã când nu e fãcutã cu fricã si cutremur, cu trezvie si cu bãgare de seamã.  Când cineva se apropie de un rege pãmântean, o face cu fricã, tremur si atentie; cu atât mai mult se cuvine atunci sã Îl slãvim si sã ne închinãm astfel înaintea Lui Dumnezeu Tatãl, Stãpânul a toate si în fata Lui Hristos, Împãrat peste toti împãratii.”

Este greu sã explici adâncimea duhovniceascã a muzicii liturgice unuia venit dintr-un mediu Evanghelic. Între imnografia Protestantã (cu acompaniament de orgã sau de chitarã) si simplitatea profundã a cântãrilor rusesti, bizantine sau gregoriene este o diferentã calitativã imensã. În acestea din urmã, muzica este pliatã pe cuvinte, iar cuvintele exprimã Evanghelia în deplinãtatea ei. Îmbinarea aceasta armonioasã de muzicã si doctrinã ajunge la inima celui care o ascultã fãrã sã fie sentimentalã sau afectatã. Învatã, inspirã, sensibilizeazã, dar rãmâne întotdeauna muzica Bisericii. În imnografia Bisericii, nu poti spune ‘am venit în grãdinã de unul singur’, ci mai degrabã cântãm cântarea îngerilor si Îl slãvim pe Dumnezeu care este infinit mai mare decât puterea noastrã de întelegere individualã a mãretiei Lui:
„Noi, care pe heruvimi cu tainã închipuim si fãcãtoarei de viatã Treimi întreit sfântã cântare aducem, toatã grija cea lumeascã acum sã o lepãdãm, ca pe Împãratul tuturor sã-L primim…”

Deocamdată, pentru protestanti este greu să înțeleagă că sentimentul religios nu e același cu credința. Căci credința este, în primul rand și totdeauna, întâlnirea cu Altul, o adresare către acest Altul, primirea Lui ca fiind „Calea, Adevărul și Viața”, iubirea față de El și dorința unității depline cu El, așa încât credinciosul să poată spune ca Sfântul Apostol Pavel, „de acum, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Așadar, credința este îndreptată întotdeauna spre Altul, este ieșirea omului din limitele „eului” său; este cu adevarat, o schimbare radicală ce se petrece în adâncul ființei sale. „Sentimentul religios”, în schimb, care domină astăzi, din nou, în religia din Occident, se deosebește de credință tocmai prin aceea că omul care-l posedă trăiește și se hrănește cu ceva ce purcede din el însuși, adică cu satisfacția pe care singur și-o dă și care, în cele din urmă, este supusă gusturilor și trăirilor sale personale, subiective și individuale. Acestea nu sunt altceva decat așa-zisele „nevoi duhovnicești” particulare. La protestanți, sentimentul religios despre care vorbim se descoperă prin cântare; de subliniat însă: printr-o anume cântare. Căci prin acesta se descoperă adevarul că spiritualitatea sectară se deosebește fundamental de cea tradițională ortodoxă. Nu fără o anumită semnificație, melodia cântării protestante este vals și tango, este ritm de dans modern prin care se măresc senzațiile plăcerilor pământești.

S-a rămas cu discursuri despre un Hristos și la protestanti, dar mai ales la neoprotestanți, cu niște cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea și lucrarea lui Hristos, ci doar niște declarații sentimentale despre iubirea Lui față de cei ce cântă sau a celor ce-I cântă Lui. Aceasta închide persoana umană ți creația în ele insele, cum Îl închide ți pe Dumnezeu.

Astfel, s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexperimentat sau pur rațional, simplificându-se în mod unilateral învățătura ți viața creștină.

 

VII. Ce spun scriitori primelor secole crestine?

“Să ne aducem aminte că Apostolii și primii creștini erau iudei, care-L recunoșteau și acceptau pe Iisus Hristos ca Mesia Cel promis; ei erau iudei împliniți. Din moștenirea lor liturgica ne-a parvenit o formă iudaică de închinare. Din acest motiv, putem vedea, în istoria Bisericii, o închinare liturgică bine dezvoltată încă de la sfârșitul primului veac, adică la șaizeci de ani de la Înălțarea lui Hristos.” (Închinarea ortodoxă: continuitatea vie de la sinagogă, Templu și Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

“Pe lângă structura și ordinea închinării care s-a transmis de la iudaism la creștinism, descoperim și ciclurile liturgice – cele zilnice, săptămânale și anuale – care, și ele, provin din Vechiul Testament. Din nou, primii creștini erau iudei care L-au primit pe Iisus Hristos ca Mesia și Dumnezeu. Era natural pentru ei să continue modelul de închinare relevat de Dumnezeu, așa cum a făcut-o Hristos Însuși, adăugând, în schimb, elemente distinct creștine. Cu alte cuvinte, jertfa noastră nu mai era cea a taurilor și caprelor, ci jertfa unică a Domnului nostru Iisus Hristos, Noul Legământ în Trupul și Sângele Lui. Dar modelul, forma liturghiei a rămas, în esență, aceeași. Trecerea de la Vechiul Legământ la Noul Legământ nu a însemnat, deci, trecerea de la liturghie la absența acesteia, ci trecerea de la o jertfă bună la una mai bună, în același cadru al închinării.” (Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

“Primele scrieri din al doilea veac (Didahiile, Ignatiu din Antiohia, Iustin Martirul) sunt de acord în afirmația că închinarea de duminică a creștinilor consta, mai întâi, din serviciul de multumire, Euharistia, un termen care treptat a înlocuit pe acela mai primitiv de „frângerea pâinii”. Cuvântul grec „euharistia” a devenit atât de consacrat, încât s-a transmis exact în creștinismul latin…Cu exceptia sectelor gnostice, care erau foarte delăsătoare în această privință, numai cei botezați erau admiși la masa sfânta. Euharistia din 150 este descrisă de Iustin Martirul, într-un pasaj menit sa-i asigure pe păgâni că ritualurile creștine nu erau magie neagră. După citirea amintirilor Apostolilor și a profeților Vechiului Testament, cel ce prezida (în mod evident – Episcopul) ținea o predică, în urma căreia toți se ridicau pentru o rugăciune solemnă, care se sfârșea printr-un sărut al păcii. Apoi, pâinea și un pahar cu apă amestecată cu vin erau aduse celui care prezida și acesta oferea o rugăciune de mulțumire Tatalui, prin Fiul și Duhul Sfânt, după care cei prezenți își dădeau acordul printr-un „Amin”… Urma împărtășirea, în care fiecare lua pâinea și vinul primite de la diaconi, nu ca o mâncare pentru satisfacerea foamei sau a setei, ci ca Trupul și Sângele lui Hristos… toți creștinii considerau ca absolută obligația de a fi prezenți în fiecare duminică, cât le stătea în putință. Iustin vedea în obiceiul universal crestin al Euharistiei o directă împlinire a profeției din Maleahi 1:11, după care „în orice loc o jertfa curata va fi oferita Domnului, de la rasaritul la apusul soarelui.” (Biserica timpurie, p.261-262, de Henry Chadwick)

“Cel mai vechi exemplu cunoscut de Biserică cu asemenea picturi pe pereți este biserica dintr-o casă din Dura pe Eufrat, din secolul trei, unde o casă construită în primul secol după Hristos a fost adaptată pentru folosinta ca biserică în anul 232. Această casă mică stătea în umbra unei mari și bogate sinagogi, ai cărei pereți erau pictați cu imagini și figuri din Vechiul Testament. Sinagoga din Dura dovedește, în mod clar, că iudeii aveau decorațiuni elaborate în sinagogile lor…” (Biserica timpurie, p. 279, de Henry Chadwick)

“Anumite forme fixe erau necesare pentru ca adunarea să se unească într-un rugaciune rostită ca un dialog între cel care celebra si popor, înaintea rugăciunii de multumire. Rugăciunea descrisă de Hipolit (41-54 d. Hr) este un exemplu foarte timpuriu, care merită a fi citat în întregime:

Episcopul: Domnul cu voi!
Poporul: Și cu duhul tău!
Episcopul: Înălțați inimile!
Poporul: Le înălțăm Domnului.
Episcopul: Să mulțumim Domnului!
Poporul: Este bine si drept.”
(Biserica timpurie, p.263, de Henry Chadwick)

 

Concluzie

De ce un mod de închinare liturgic?

Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul liturgic (Evrei 8:5). Acest adevăr a fost văzut de profeţii care au fost răpiţi până la cer (Isaia 6, Daniel 7, Apocalipsa 5).

Lucrurile acestea nu au fost facute dupa modelul celor omenesti, cum ar fi săli de spectacol, teatre, săli de concerte sau de adunări populare. Închinarea către Dumnezeu trebuia făcută într-un cadru modelat după realitățile cerești, așa cum ea avea loc și înaintea tronului lui Dumnezeu. Închinarea de pe pamânt oglindea și participa în mod spiritual la închinarea din cer. Scopul închinării aici, pe pământ, nu era de a fi înțeleasă de participanți sau de a folosi un limbaj contemporan, ci de a participa la închinarea din cer, unde Hristos este Marele Preot. Era o participare în jertfa Lui care s-a facut odată pentru totdeauna.

De ce este cultul Bisericii ortodoxe atât de provocator?

Răspunsul la această întrebare este următorul: deoarece este un lucru real, viu. Nu este ceva superficial sau elaborat ad-hoc. Modul de închinare al Bisericii ortodoxe este destinat acelor persoane care vor să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot cugetul lor şi din toate puterile lor. Lupta noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu dezvăluie modul în care omenirea a decăzut de la slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Dorinţa noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu descoperă dorinţa profundă a omenirii de a se reuni cu el, a stea înaintea lui şi faţă în faţă cu El, în închinare (Apocalipsa 22:3).

În concluzie, am încercat să arătăm că modul liturgic de închinare al Bisericii Ortodoxe este întru totul biblic. Avem speranţa că acele persoane care participă întâia oară la o Liturghie ortodoxă vor reveni şi vor încerca să înveţe şi să înţeleagă ce se întâmplă acolo cu adevărat. Cultul ortodox vizează atât mintea, cât şi inima. Credinţa Bisericii Ortodoxe este cel mai bine înţeleasă în context liturgic. Liturghia duminicală este, din multe puncte de vedere, intrarea în Biserică şi chiar în Împărăţia Cerurilor. Şi scopul ultim al Sfintei Liturghii este de a ne conduce pe toţi la închinarea veşnică pe care o vom aduce Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Duhul Sfânt.

“Why Orthodox Worship is Liturgical: The Biblical Basis for Ritual in Christian Worship” (Robert K. Arakaki)

Ronald Clausen

Mihai Oara

Frank Schaeffer

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Credinta stramoseasca in fata ofensivei antihristice sectare

Anunțuri