Viziuni despre mântuire

I. Ce este mântuirea?

Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridicã în timp ce Estul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire

 

II. Concepția justificării și problemele ei

În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:

  •  Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.
  •  Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.
  • Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.
  • Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.
  • Printr-un act de transfer, Dumnezeu imputã credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.

Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept  prin bunãtatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea idea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie legalã.

Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.

Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.

În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistã a Bisericii apusene a dus în cele din urmã la o conceptie pur juridicã a mântuirii. În aceastã nouã conceptie, întregul univers este o mare salã de judecatã, în care oamenii sunt testati. Ei pot intra într-un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea pãcatelor, pot refuza si uneori pot cãlca acest contract, ceea ce rezultã în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramã a mântuirii este astfel explicatã în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scripturã si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învãtãturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Pãrinti ai Bisericii Rãsãriteane au fost înlocuite cu o nouã conceptie seducãtoare prin logica ei.

Dificultati ale invataturii catolice

Conceptia juridicã a mântuirii, exprimatã atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultãti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave.  Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxã.

1. Pacatul originar

Dacã botezul oferã o anulare a vinovãtiei pânã la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolicã rostul botezului pruncilor, dat fiind cã acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la cãlcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversã cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina pãcatului originar, dupã care copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridicã înaintea lui Dumnezeu. Prin aceastã doctrinã botezul cãpãta o explicatie, fiind o spãlare a vinei pãcatului originar.

2. Starea crestinului dupa Botez

Dacã botezul era o anulare juridicã a vinovãtiei existente pânã la un anumit punct, ce se întâmplã dupã acest act? Practica de zi cu zi ne aratã cã oamenii continuã sã pãcãtuiascã. Ce sens are deci un act care ne absolvã de pedeapsã pânã la un anumit punct, dupã care ne abandoneazã aceleiasi stãri de vinovãtie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de pãcatele de dupã botez.

3. Pacatele nemarturisite

Pãcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlãtura prin penitente, unele rãmân nemãrturisite. Ce se întâmplã cu aceste pãcate pentru care uitãm sã plãtim aici pe pãmânt? Ca rãspuns la aceastã întrebare, a apãrut învãtãtura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendatã între Iad si Cer, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferã anumite chinuri prin care plãtesc pentru pãcatele nemãrturisite.

4. Criteriul judecatii

Fiind absolviti de pãcatul originar prin botez si de alte pãcate (prin spovedanie si penitentã), starea juridicã a omului rãmâne totusi neclarã. Pe de altã parte, nimeni nu doreste sã petreacã prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constã în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa pentru unele pãcate, iar un Judecãtor drept nu va uita sã le cântãreascã ca pe o contra-balantã la multele pãcate nerezolvate.

Sã observãm cã aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxã. Într-adevãr, aceasta nu are o doctrinã a pãcatului originar (decât ca tendintã spre pãcat al omului), nu practicã penitenta (disciplina aplicatã de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxã nu existã o doctrinã a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridicã a pãcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu.

 

Consecinte tragice

Dificultãtile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus eventual la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunitãti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” mãsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogãtire a Bisericii Catolice ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a mãsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.

Cu timpul, aceste practici au îndepãrtat complet pe credinciosi de învãtãtura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lãsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnicã, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Aceastã stare de coruptie cerea o corectare urgentã, care a venit în cele din urmã prin Martin Luther si miscarea protestantã. Din pãcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat sã priveascã spre Biserica Ortodoxã, care a fost prin harul lui Dumnezeu feritã de aceste aberatii si care a pãstrat cu credinciosie învãtãtura apostolilor.  

 

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlãturarea coruptiei si a unor învãtãturi gresite a fost binevenitã. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învãtãturi care erau cu totul noi în crestinism.

Una din problemele Reformei a fost faptul cã ea a pãstrat cadrul juridic în care era înteleasã mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformã au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar ele au pãstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, presupozitiile au rãmas aceleasi.

Ca rãspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învãtãtura biblicã a mântuirii prin har. Dintr-o singurã trãsãturã de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultãtile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea pãcatelor a fost câstigatã o singurã datã de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusitã de individ prin credintã, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie sa se spovedeascã, nici sa-si numere faptele bune. El trebuie doar sa creadã în mântuirea adusã de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.

De la început, Luther a trebuit sã se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germanã a Bibliei, el a fãcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintã”, cu toate cã „numai” nu exista în textul original. Anumiti învãtati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat sã o corecteze. Ulterior aceastã falsificare a Scripturii a fost îndepãrtatã, dar de prea târziu. Între timp, sola fide, numai prin credintã a devenit unul din strigãtele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevãr, Iacov declarã într-un mod explicit, fãrã sã lase nici o îndoialã cu privire la acest subiect:

Vedeti dar cã din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintã. (Iacov 2:24)

Este uimitor cã cel care a sustinut Scriptura ca singura sursã de autoritate, a ales sa calce în picioare o învãtãtura a Scripturii si chiar sã cearã mutilarea ei.

Asa cum am arãtat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolicã. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

 

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începutã de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantã a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fatã de tainele Bisericii care nu era întâlnitã la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlãturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevãr, aceastã dezvoltare a fost o consecintã logicã a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutãti, învãtãturi neîntâlnite pânã atunci, uitând cã noutatea este prima manifestare a oricãrei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultãti care au izvorât din aceste presupozitii.

 

1. Unitatea Bisericii

Mentionez aceastã problemã doar în treacãt, ea nefiind legatã în mod direct de tema acestui articol.

Sola Scriptura însemna ca fiecare individ este liber si chiar încurajat sã înteleagã singur, pentru el însusi Scriptura. Dacã pentru catolici singura interpretare autoritativã provenea de la Papã, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un Papã, hotãrând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilã explozie a numãrului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! Dupã ce timp de 2000 de ani împãrãtia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevãratul Israel, Biserica, dintr-o datã împãrãtia devine invizibilã, ascunsã doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilã este doar o institutie pur omeneascã, fãrã consecinte spirituale.

2. Mantuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoanã responsabilã din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplã deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitãtii? Ei nu au intrat într-un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred cã acesti copii sunt automat mântuiti. Dar existã si teologi evanghelici care sustin cã acestia sunt pierduti.

3. Nevoia „convertirii”

Dat fiind cã partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptãrii, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacã a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati sã aibã o artificialã „întoarcere la Dumnezeu” sau „crizã”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

4. Momentul mantuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din douã: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viatã, omul este sau mântuit sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune cã fiecare trebuie sã stie pentru el însusi starea în care se aflã. Problema este cã multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevãrat mântuiti? Unii protestanti rãspund în mod rãspicat „Da, pentru cã singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umanã, o mântuire conditionatã doar de acordul mintal.

Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun cã cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici mãcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a cãror viatã dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmã la acceptarea implicitã a necesitãtii faptelor bune.

5. Siguranta mantuirii

Dacã mântuirea este asociatã cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedatã” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilã pe pasaport. Dacã am stampila, pot intra în cer. Dacã nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde aceastã vizã de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite rãspunsuri la aceastã întrebare. Unii afirmã cã mântuirea poate fi câstigatã si pierdutã. Dar aceasta creeazã o situatie paradoxalã, în care ieri am fost mântuit, astãzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou sã fiu mântuit.  Altii afirmã cã odatã câstigatã, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnã aceasta cã nu existã apostazie? Experienta umanã confirmã posibilitatea apostaziei. Este absurd sã credem cã cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împãrãtia cerurilor.

6. Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagã importanta faptelor bune, dar ei afirmã cã ele sunt doar o consecintã a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este cã existã atât de multi crestini „mântuiti” care fãptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învãtãturã sustinutã de credinciosul chinez Watchman Lee) cã omul nu trebuie sã se strãduiascã de loc a face fapte bune, pentru cã Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice strãduintã în acest sens este chiar dãunãtoare, pentru cã nu dã loc lucrãrii Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de aceastã învãtãturã dar au rãmas complet dezamãgiti, pentru cã nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separatã de propriile lor eforturi.

7. Scopul vietii

Odatã mântuiti, cu biletul cãtre cer în mânã, de ce ne mai lasã Dumnezeu sã asteptãm? Lumea acesta va trece oricum, si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este cã Dumnezeu ne lasã în viatã pentru a-I aduce si pe altii la El. Aceasta explicã de ce în lumea neoprotestantã un mult mai mare accent cade pe evanghelizare decât pe cãutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desãvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor dupã mântuire complet ratatã?

 

III. Concepția ortodoxă

Mântuirea implicã taine care sunt mai presus de o întelegere simplistã. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajutã sã ne formãm anumite modele mintale, fãrã ca nici unul dintre ele sã epuizeze o realitate divinã. Problema este dacã alegem acele metafore care ne apropie de adevãr sau dacã recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite

Dupã cum am vãzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecãtorului care tine socoteala vinovãtiei si aplicã iertarea în urma consimtãmântului constient al individului, prin „transferul” de neprihãnire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintã alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevãr.

Conceptia ortodoxã a mântuirii este în mod esential ontologicã (ontos – fiintã, existentã). Conflictul nu este atât între vinovãtie si justificare, cât între moarte si viatã. În conceptia juridicã, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supãrã pentru cã niste fiinte create de El I-au cãlcat legea.  În conceptia ontologicã, Dumnezeu este sursa vietii si pãrãsirea Lui înseamnã în mod implicit moartea, vãzutã nu ca o pedeapsã, ci ca o lipsã a vietii.

 

De ce avem nevoie de mantuire?

Mântuirea implicã în ea idea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, nãpasta de care trebuie sã fim salvati? Protestantii si catolicii rãspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii rãspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor pãcãtoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemãna cu Dumnezeu.

Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevãr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacã veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridicã interpreteazã în mod fortat aceastã declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacã veti mânca, vã voi ucide!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmã doar un lucru evident, anume cã dacã omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptã cãtre moarte. Moartea este o consecintã naturalã a pãcatului, nu un decret de pedeapsã de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învatã cã plata pãcatului este moartea. Legãtura dintre pãcat si moarte este directã, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supãrã si Se simte jignit.

Pãcatul afecteazã natura umanã, o corupe si o murdãreste. Ca urmare omul îsi rateazã scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemãnarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au pãcãtuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati cã el nu scrie, „Toti au pãcãtuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne aratã care este de fapt problema noastrã: pãcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtãtori ai vietii si slavei divine în purtãtori ai mortii.

Prin urmare starea de care trebuie sã fim mântuiti este nu este în primul rând mânia unui Dumnezeu supãrat ci întunecarea si murdãria naturii noastre lipsitã de sursa vietii si pãtrunsã de moarte. Am pierdut prin pãcat asemãnarea cu Dumnezeu si suntem incapabili sã mai avem legãturã cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala pãcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stãrii noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie, mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de pãcat si de moarte si avem nevoie de vindecare.

Numai prin har

Dar aceastã vindecare de pãcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice pãcat, dar despãrtit de Dumnezeu rãmâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu.  Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintã, nu doar ca o semnãturã care sã-l treacã de partea cealaltã, ci ca o strãduintã continuã de a fi transformat pin puterea Duhului Sfânt.

Semnificatia lucrarii lui Hristos

În întelegerea juridicã a mântuirii, singurul fapt cu adevãrat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfãcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant rãspunde, „Prin sângele lui Hristos”. Fãrã a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii vãd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatãlui, sunt aspecte tot atât de importante în lucrarea de mântuire. Crezul Nicean le mentioneazã pe toate patru.

1. Intruparea

Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigã necesarã pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasã cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul sã devinã om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fãrã sã fi devenit om? Rãspunsul ortodox este cã Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte) ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastrã pentru ca mai apoi noi sã putem lua natura Lui. Întrupare reprezintã împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind sã se uneascã si sã se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o naturã umanã pentru a putea transforma si îndumnezeii aceastã naturã.

… Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,  ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor, si la înfãtisare aflându-Se ca un om,  S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, si încã moarte pe cruce.
Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînãltat si I-a dãruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al celor ceresti si al celor pãmântesti si al celor de dedesubt.  Si sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatãl. 
(Filipeni 2:6-11)

Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o naturã umanã pentru ca prin aceasta sã opereze o schimbare în natura umanã. Omul se poate acum goli de sine (de pãcat, moarte si egoism) si poate lua o naturã dumnezeiascã. Unul din pãrintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umanã pentru ca noi sã putem lua natura divinã”. Dacã aceastã golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastrã de natura umanã pãcãtoasã are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis.

2. Jertfa de pe Cruce

Hristos a purtat pãcatele noastre în trupul sãu pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost fãcutã doar cãtre Dumnezeu ci si cãtre natura umanã. Jertfa Lui reprezintã cea mai înaltã expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umanã este golitã de orice egoism si dãruitã în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru pãcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participã într-un mod misterios dar real la aceastã moarte. Pãcatul a fost spãlat si omul poate participa la o naturã nouã, dedicatã cu totul lui Dumnezeu. Aceastã îmbrãcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.

Au nu stiti cã toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?  (Romani 6:3)

Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforã), suntem spãlati de pãcate.

3. Invierea

În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptãrii jertfei Lui de cãtre Dumnezeu-Tatãl, pentru ortodocsi ea înseamnã mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci s-a continuat în Hades. Dupã moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu  L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legãturile mortii, nu numai pentru El ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Ca urmare, moartea a fost biruitã si nu-i mai poate retine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.

Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începãturã (a învierii) celor adormiti. (1 Corinteni 15:20)

În lucrarea lui de Mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre.

 

4. Sederea la dreapta Tatalui

Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuã si prin aceea cã El se aflã la dreapta Tatãlui, unde mijloceste pentru noi.

Hristos este Cãpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umanã un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.

Am trecut foarte repede peste aceastã prezentare incompletã (si cine ar putea sã o descrie în întregime?) a lucrãrii de mântuire a lui Hristos. Este important de observat cã mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfãcutã, ci ca o lucrare care afecteazã bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacã acceptãm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afecteazã natura lucrurilor, nu doar registrul ofenselor noastre. Aceastã viziune ortodoxã este mult mai amplã si mai cuprinzãtoare si se bazeazã pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovãtia si pedeapsa.

 

IV. Diferențele dintre cele două concepții

În viziunea occidentala, Dumnezeu nu apare ca un monarh jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatãl este Unul care iubeste si iartã, oricând gata sã-Si primeascã fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul sã se întoarcã acasã. În aceastã pildã fundamentalã nu se mentioneazã nici idea substitutiei legale, nici idea satisfacerii mâniei divine.

Ne putem întreba ce se întâmplã atunci când un tatã uman descopere pãcat sau stricãciune în fiul sãu. Este oare preocuparea principalã a tatãlui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabã interesat sã schimbe natura fiului sãu? Nu vrea el mai degrabã sã-l facã drept asa cum el, tatãl este drept? Dar aceastã scoatere a fiului din starea decãzutã nu se face fãrã sacrificiu. Tatãl fiului risipitor a trebuit sã-l astepte, sã-l curete si sã-l spele de murdãria lumii.

Conceptia juridicã a mântuirii creeazã o altã problemã. Într-adevãr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Sã ne cunoastem crezul:

Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligã sã ne ucidã si, pe de altã parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Gãseste o cale prin care sã poti îndreptãti pe oameni, o solutie prin care sã-i poti justifica.”

Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor cãtre o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stãtãtoare, ca o necesitate impusã din afarã sau deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiascã, o lege supremã cãreia Însusi Dumnezeu trebuie sã i se supunã. În Biserica Ortodoxã o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptatã. Dreptatea lui Dumnezeu se referã la bunãtatea lui Dumnezeu, si între dreptatea si dragostea Lui nu existã nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru cã din El izvorãsc doar acte de bunãtate si dragoste. Fatã de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorãsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici o componentã a Dumnezeirii, nici o necesitate universalã. 

Conceptia juridicã duce chiar la o distorsionare a învãtãturii despre Sfânta Treime. Într-adevãr, dupã aceastã conceptie, Tatãl este mâniat pe noi pânã la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucreazã în credinciosi numai dupã ce aceastã jertfã este executatã de Hristos si însusitã de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreunã active în lucrarea de mântuire.

În timp ce în conceptia juridicã Hristos rezolvã un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxã Hristos rezolvã conflictul dintre moarte si viatã. Pentru ortodocsi, Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit sã-i scape pe oameni nu de mânia a unui monarh jignit, cãruia necesitatea Justitiei îi cere sã ne pedepseascã, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouã realitate cosmicã, aceea a Omului desãvârsit, plãcut Tatãlui si pãtruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, pãrtasi la natura divinã.

Tinta credinciosului nu este dar obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintalã a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divinã, participare care a fost fãcutã posibilã de cãtre Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declarã Apostolul Pavel în Galateni 2:20,

M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.

Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastrã nu ca o scãpare de iad, ci ca o pãrtãsie la natura divinã:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit toate cele ce sunt spre viatã si spre bunã cucernicie, fãcându-ne sã cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hãrãzit mari si pretioase fãgãduinte, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi dumnezeiestii firi, scãpând de stricãciunea poftei celei din lume. (2 Petru 1:3,4)

Rascumpararea ramane in doctrina celor doua confesiuni crestine (catolica si protestanta) fie un act juridic justificativ, fie unul juridic declarativ. Omul este acoperit de gratia divina si ea creata, fie prin substituirea lui Hristos si prin meritele lui prisositoare, fie prin substituirea lui Hristos omului pacatos, care in urma suferirii pedepsei de catre Hristos, este declarat drept in fata lui Dumnezeu, i se acopera pacatele sau nu sunt luate in seama.

In teologia ortodoxa, omul credincios participa efectiv la opera mantuitoare a lui Hristos. Acest adevar isi are originea in insusi faptul rascumpararii, Hristos primind in ipostasul Sau firea umana cu slabiciunile ei inerente, in afara de pacat, si ridicand-o in ipostasul Sau, purificandu-o, inaltandu-o pana la limita dincolo de care daca ar fi trecut, ea ar fi incetat de a fi umana. Firea umana este transformata ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul ca harul divin intra in structura intima spirituala a omului nu il acopera pe dinafara, ca un clopot. El este mereu prezent si lucrator in cei care accepta sa conlucreze cu el, contribuind alaturi de eforturile personale ale crestinului la inaintarea lui pe drumul desavarsirii, spre indumnezeire, care se va implini in parusie, cand toate vor fi una in Hristos.

O explicatie mai detaliata a efectelor acestei erezii (considerarea lui Dumnezeu ca fiind cauza raului)

 

Anunțuri