Cum ne mantuim?

Rãspunsul pe care îl dau protestantii sau neoprotestantii la aceastã întrebare este o continuare a conceptiei lor juridice cu privire la mântuire. Dacã jertfa lui Hristos a avut caracterul unei tranzactii legale, în care s-a plãtit pentru o anumitã vinovãtie prin executarea unei pedepse, atunci primirea acestei mântuiri este tot o tranzactie legalã, în care omul trebuie sã semneze printr-un act bine stabilit în timp. Acest act este descris prin diferite expresii, cum ar fi „si-a predat viata lui Dumnezeu”, „L-a primit pe Hristos în inima lui” sau „L-a primit pe Hristos ca mântuitor personal”. Înainte de acest act, omul este pierdut. Dupã acest act, omul este mântuit.

Iatã cum descrie Iosif Ton, în cartea sa, Sã ne cunoastem crezul, o experientã tipicã de acest gen, în cazul lui Dumitru Cornilescu:

„Traducând Epistola cãtre Romani, a înteles într-un moment calea mântuirii. El a priceput cã, desi era preot-cãlugãr, el nu era mântuit pentru cã niciodatã nu-L primise pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci s-a aplecat pe genunchi, s-a predat Domnului, L-a primit ca Mântuitor si o mare bucurie a pus stãpânire pe inima lui. Apoi a început sã spunã si altora despre calea mântuirii. Fratele Cornilescu s-a pocãit, apoi a fost dat afarã din Biserica Ortodoxã.”

Acest scurt pasaj are anumite implicatii cu caracter polemic, încercând sã dovedeascã faptul cã (1) un preot sau cãlugãr nu este mântuit decât dacã are o experientã tipicã neoprotestantã si (2) cã Biserica Ortodoxã nu sufera în interiorul ei oameni cu adevãrat pocãiti. Lãsând la o parte continutul polemic, observãm caracterul clar juridic al acestei experiente, în care omul îsi depune semnãtura pe actul mântuirii.

Dar aceastã descriere a „experientei mântuirii” ridicã o serie de întrebãri. Dacã un cãlugãr renuntã la lume si din dragoste jertfitoare pentru Dumnezeu îsi dedicã întreaga viatã rugãciunii si slujirii Lui, este oare posibil ca el sã nu fie mântuit pentru cã nu a avut un moment în care „a invitat pe Hristos în inima lui” ? Ce se poate spune despre milioanele de credinciosi care de-a lungul veacurilor L-au iubit pe Dumnezeu dar nu au cunoscut practica neoprotestantã a rugãciunii de predare? A fost oare Biserica lui Hristos un esec total timp de 1600 de ani pentru cã nu a cunoscut aceastã practicã neoprotestantã? Se aflã oare în iad martirii din timpul persecutiei lui Diocletian pentru cã au fost botezati ca prunci si au crezut toatã viata, fãrã a avea o experientã de convertire? 

Atât Scriptura cât si traditia milenarã a Bisericii ne prezintã o conceptie mult mai bogatã cu privire la primirea mântuirii. Conceptia neoprotestantã este seducãtoare prin logica ei, dar sãrãceste si forteazã învãtãtura Scripturii. Neoprotestantii pun un semn de identitate între convertire si mântuire. Dar convertirea este un asentiment mintal, un eveniment necesar în viata celor care nu L-au cunoscut niciodatã pe Hristos. Ea reprezintã doar un început de drum. Multe din experientele descrise în Faptele Apostolilor sunt experiente de convertire pentru cã acolo este vorba de o lume care nu stia nimic despre Hristos. Convertirea era necesarã pentru cei care fuseserã farisei sau pãgâni. Era normal ca la un anumit moment acestia sã-si schimbe conceptiile, sã fie convertiti.

De ce avem nevoie de mântuire? Pentru cã în mod natural ne aflãm în pãcat si în moarte si suntem despãrtiti de Dumnezeu. Mântuirea înseamnã întoarcere cãtre viatã, unire cu Hristos si transformare a naturii noastre, transformare care se face numai prin puterea lui Dumnezeu, dar cu acordul si colaborarea omului. Aceastã transformare a devenit posibilã prin lucrarea de mântuire a lui Hristos.

Indreptatire si sfintire

Protestantii si neoprotestantii vãd o deosebire esentialã între îndreptãtire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptãtirea este un act exterior fãcut de Dumnezeu de la distantã, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În aceastã conceptie, îndreptãtirea este pur exterioarã si nu afecteazã natura omului. În ultimã instantã, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.

Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului sã fie schimbatã. Protestantii vãd aceastã schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea opereazã, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.

Dar Scriptura nu separã îndreptãtirea si sfintirea în acelasi fel. Cele douã apar împreunã ca o singurã lucrare care afecteazã fiinta omului. De multe ori, confuzia apare dintr-o citire gresitã a Epistolei cãtre Romani, în care Apostolul Pavel foloseste, în mod repetat, termenul de îndreptãtire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversã cu iudeii timpului sãu, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazatã pe faptele legii. Iudeilor care declarau cã sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le rãspunde cã îndreptãtirea noastrã se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptãtire, dar le rãstoarnã argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptãtirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamicã ce se primeste prin credinta care implicã o participare a omului. Îndreptãtirea este un proces care se dezvoltã în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.

  • În Romani 1:5, Apostolul Pavel ne spune cã el cheamã neamurile nu doar la credintã, ca o adeziune la o doctrinã, ci la ascultarea credintei.  Aceastã ascultare implicã un efort personal.
  • În Romani 6:12, Pavel ne îndeamnã, „Deci sã nu împãrãteascã pãcatul în trupul vostru cel muritor, ca sã vã supuneti poftelor lui.” Din nou, este vorba de o ascultare care cere efort personal, nu doar o adeziune sau o invitatie a lui Hristos în viata noastrã.
  •  În Romani 8:17, Pavel introduce o conditie a mântuirii care transcende acordul mintal. „Si dacã suntem fii, suntem si mostenitori – mostenitori ai lui Dumnezeu si împreunã-mostenitori cu Hristos, dacã pãtimim împreunã cu El, ca împreunã cu El sã ne si preamãrim.”
  • În 1 Corinteni 1:30, Pavel uneste sfintirea si justificarea si ne aratã cã le primim prin unirea cu Hristos: „Din El, dar, sunteti voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a fãcut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rãscumpãrare.”
  • Îndreptãtirea si sfintirea sunt alãturate si în 1 Corinteni 6:11: „Dar v-ati spãlat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru.” Sfintirea si îndreptarea nu apar ca fiind esential diferite.
  • În Galateni 5:5, Pavel foloseste termenul de îndreptãtire într-un sens dinamic, diferit de sensul static dupã care am fi declarati drepti în urma unei tranzactii legale. El scrie „Cãci noi asteptãm în Duh nãdejdea dreptãtii din credintã.” Aceasta înseamnã cã îndreptãtirea este ceva care se dezvoltã în noi prin prefacerea firii noastre si participarea la firea divinã, prin Duhul Sfânt.
  • În Filipeni 2:12, Pavel ne îndeamnã, „cu fricã si cu cutremur lucrati mântuirea voastrã”. Aceasta exclude conceptual protestant dupã care am fost mântuiti odatã pentru totdeauna prin actul precis al invitãrii lui Hristos în viata noastrã.   

Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptãtirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodatã de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separatã de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capãtã prin justificarea declaratã de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptãtirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucreazã în tot cursul vietii.

Fiind posibilã numai în urma lucrãrii lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumãrate texte care vorbesc despre acest efort.

  • În Predica de pe Munte, Hristos vorbeste despre schimbarea firii umane si nu despre un acord mintal. Toate fericirile se referã la o schimbare a naturii, nu la acordul mintal. Hristos promite binecuvântarea divinã pentru cei care manifestã o schimbare în natura lor. Acestia sunt cei umili, blânzi, milostivi si cu inima curatã.
  • În ce priveste acordul mintal, Hristos declarã, „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri.”. Conditia nu este nici mãcar sinceritatea, ci conformarea la voia Tatãlui. Cu alte cuvinte, recunoasterea mintalã a lui Hristos ca Domn nu este suficientã.
  • Hristos ne învatã de asemenea cã mântuirea cere un efort personal. „Din zilele lui Ioan Botezãtorul pânã acum împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã si cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Matei 11:12.
  • Apostolul Petru ne îndeamnã în 2 Petru 1:5-11 sã ne dãm toatã silinta … pentru a primi din belsug intrare în împãrãtia lui Dumnezeu. Si aici mântuirea apare ca un proces a cãrui rezultat final este intrarea din belsug în împãrãtia lui Dumnezeu.

Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul urmãtor:

… mântuirea este mai mult decât o schimbare externã a statutului nostru juridic, si mai mult decât o „imitare a lui Hristos” prin comportarea noastrã moralã. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atot-cuprinzãtoare a umanitãtii noastre. A fi mântuit înseamnã a participa cu toatã natura noastrã la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnã a afirma clar si într-un mod realist, „Viata Lui este a mea.”

Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de „primire a lui Hristos în inimã”, ci este un proces de o viatã, care cere cooperarea si efortul omului.

Credinta si faptele

Mântuirea se primeste prin credintã. Dar distinctia pe care protestantii si neoprotestantii o fac între fapte si credintã este pentru ortodocsi lipsitã de sens. Într-adevãr, ne întrebãm, asemenea lui Iacov în Epistola sa, ce înseamnã credintã fãrã fapte? Este un nonsens. Toate exemplele de credintã pe care le gãsim în Scripturã sunt exprimate prin fapte. Credinta adevãratã este întotdeauna credinta faptelor. Dar nici faptele fãcute în afara credintei nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu.  Credinta si faptele nu sunt separate, nici nu decurg una din alta într-o legãturã de cauzã si efect, ci sunt concomitente.  Ele se aflã, dupã cum spun teologii ortodocsi, într-o relatie de sinergie. Una nu poate avea loc fãrã cealaltã. Asa cum natura umanã si cea divinã a lui Hristos se aflã într-o relatie de sinergie, tot asa si faptele si credinta. A fi mântuit prin credintã nu înseamnã a fi mântuit în urma unui proces mintal, prin acceptarea chiar sincerã a unei afirmatii, ci în urma credintei care se manifestã prin fapte.

În acelasi timp, Ortodoxia respinge ideea cã faptele bune ne-ar crea merite prin care sã fim mântuiti. Conceptul de „merit” are o bazã juridicã, legalã, pe care am vãzut cã Ortodoxia o respinge. Orice idee cã omul si-ar putea reduce vina prin meritele faptelor bune este strãinã de gândirea ortodoxã. Si totusi faptele sunt importante, dar nu pentru „meritele” lor, ci pentru puterea pe care o au de a ne transforma. Efortul credinciosului de a face fapte bune duce în el însusi la îndumnezeirea omului, la împãrtãsirea naturii divine. Faptele sunt importante în mântuirea noastrã nu prin meritele pe care le-ar câstiga pentru noi, ci prin transformarea interioarã pe care o produc în noi.

Sf. Serafim din Sarov dã o explicatie foarte frumoasã a importantei faptelor. El spune, folosind un limbaj metaforic, cã prin faptele noastre bune noi „cumpãrãm Duh Sfânt”. Asemenea unui negustor care vinde lucrurile de care nu are nevoie si cumpãrã altele mai de pret, tot asa si noi ne golim de noi însine, ne debarasãm de egoismul nostru si primim mai deplin Duhul Sfânt în viata noastrã. Golirea noastrã de natura pãcãtoasã prin practicarea faptelor bune are ca urmare umplerea de natura divinã. Faptele noastre bune nu au ca scop acumularea de merite, ci transformarea fiintei noastre si implicit progresul pe cale mântuirii. Nu este vorba de o stare juridicã, ci de una ontologicã, care tine de fiinta si natura noastrã.

Când Pavel a scris ca prin credinta suntem mântuiti, nu prin fapte, el argumenta împotriva conceptiei fariseice care implica aceeasi acumulare de merite, complet divortata de starea interioara a inimii. Faptele fariseilor erau „desavârsite” pâna acolo încât ei plateau zeciuiala din cimbru sau marar. Ei credeau ca faptele legii sunt suficiente pentru mântuire. Împotriva acestei conceptii s-a ridicat Pavel, dar el nu a afirmat niciodata ca suntem mântuiti „numai” prin credinta. Doctrina lui Luther despre „numai prin credinta” contrazice imediat textul atât de clar din epistola lui Iacov, care subliniaza importanta faptelor. „Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are?” întreaba Iacov. Aceasta l-a deranjat pe Luther, care a cerut excluderea Epistolei lui Iacov din Canonul Noului Testament, împreuna cu Epistola lui Iuda si cartea Apocalipsei, cat si introducerea sintagmei  „numai prin credintă” in Epistola catre Romani, cu toate că „numai” nu exista în textul original.

 

Sa vedem cateva versete in care se vorbeste de necesitatea faptelor de credinta:’

  • Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Evr 12,14
  •  Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Iacov 2,14
  •  Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. Matei 11,12
  •  Şi dacă dreptul abia  se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? Pentru aceea, şi cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind fapte bune. I Petru 4,18-19
  •  Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Matei 16,27
  • Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Romani 2,13
  • Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Matei 19,16-19
  •  Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Matei 7,26-27
  •  Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori… Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)
  •  [Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui… Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii… căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.(nu obtinuta,ci mai aproape). (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)
  •  Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Matei 22,14
  •  Iar el – din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege? Romani 2,27
  • Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor. I Tim 5,24
  • 1 Cor. 9:25 – Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.
  • Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. I Cor 6,9-10
  •  „Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).”
  •  Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: Viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune,  Iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie. Romani 2,6-9
  •   „Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii.” Mat 12,36
  •  Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)
  •  Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)
  •  Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble… I Ioan 2,6
  • Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa,  La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia;  La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.  Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult. Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată.  Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. (II Petru 1)
  • Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Luca 8,14
  •  Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.  (Mat. 7:1-3)
  • Nevoiti-va sa intrati prin poarta cea strâmta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea. (Luca 13:23-24)
  • Si pentru ce Ma chemati: Doamne, Doamne, si nu faceti ce va spun?  (Luca 6: 46);
  • Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.  41. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;  (Mat. 25:40,45)
  • Că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”.  Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre. I Petru 1,16-17
  • Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Apoc 2,5
  •  Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Apoc 2,19
  •  Eu sunt Cel care cercetez rănunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre. Apoc 2,23
  •  Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu.  Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Apoc 3,2-3
  •  Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Apoc 3,15
  •  Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; Apoc 4,6

Atunci, de ce pare ca, in Epistola catre Romani, Sf Pavel sustine mantuirea doar prin credinta?

Raspunsul este simplu. Acesta se refera la mantuirea obiectiva.

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă). Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee – unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.

Cei mai multi neoprotestanti nu neagă importanta faptelor bune, dar ei afirmă că ele sunt doar o consecintă a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune.

Mai este nevoie sa spunem ca niciodata nu a existat asa ceva?

Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostoleasca de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) si dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a gresit totusi, chiar si dupa Pogorârea Sfântului Duh! Cum a gresit? Din nestiinta? Nu! Fatarnicindu-se (Galateni 2, 11-16).

Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?
Iar când Chefa [adica Petru] a venit în Antiohia, pe fata i-am stat împotriva, caci era vrednic de înfruntare. Caci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea si se osebea, temându-se de cei din taierea împrejur. Si, împreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, încât si Barnaba a fost atras în fatarnicia lor. Dar când am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: daca tu, care esti iudeu, traiesti ca pagânii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagâni sa traiasca ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri. Stiind însa ca omul nu se îndrepteaza din faptele Legii, ci prin credinta în Hristos Iisus, am crezut si noi în Hristos Iisus, ca sa ne îndreptam din credinta în Hristos, iar nu din faptele Legii, caci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).”

Iar Mantuitorul ne indeamna: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”.

Iata deci ca nu exista, chiar la sfinti, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, nascocit de protestantism.

Este adevarat ca Sf Ioan spune, in prima sa epistola 5:18, ca cine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste; dar mai spune si ca nu pacatuieste, deoarece se pazeste pe sine: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat” (II Ioan 1,8). In Ioan 1:18, acesta afirma clar ca Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Iata cum se dovedeste ca Legea nu este de folos spre îndreptare si ca nu se cuvine a fi tinuta de crestin. Si, totodata, se arata si ca si sfintii pot cadea în greseala. În acest fel se vadesc a fi mincinoase cuvintele despre „mântuirea din credinta, fara fapte”.

Siguranta mantuirii

Unii protestanti afirmă că mântuirea poate fi câstigată si pierdută. Dar aceasta creează o situatie paradoxală, în care ieri am fost mântuit, astăzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou să fiu mântuit.  Altii afirmă că odată câstigată, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnă aceasta că nu există apostazie? Experienta umană confirmă posibilitatea apostaziei. Este absurd să credem că cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împărătia cerurilor.

Mântuirea fiind un proces, nu un eveniment, este absurd sã spunem „Acesta este mântuit” sau „Acesta nu este mântuit”.  Starea de mântuire a omului o decide Dumnezeu, Care priveste din perspectiva vesniciei la întreaga viatã a omului si lastarea lui atunci când acesta trece din aceastã viatã.

  • Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. (Matei 10:22)
  • Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete, Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi. Luca 12,45-46
  • Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. I Cor 10,12
  • În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.
  • Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii… Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei…  si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)
  • Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.
  • Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Apoc 2,26
  • Iata, vin ca un fur. Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui! Apoc 16,15
  • Caci ne-am facut partasi ai lui Hristos, numai daca vom pastra temeinic, pâna la urma, începutul starii noastre întru El. Evr 3,14
  • Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc. Luca 3,9
  • Vezi deci bunatatea si asprimea lui Dumnezeu: Asprimea Lui catre cei ce au cazut în bunatatea Lui catre tine, daca vei starui în aceasta bunatate; altfel si tu vei fi taiat. Rom 11,22
  • Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii. (deci numele cuiva poate fi sters din cartea vietii). Apoc 4,5
  •  1 Cor. 9:24-27 – Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer,  Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic.

Pavel recunoaste ca, daca nu se antreneaza suficient, poate deveni “netrebnic”. In limba greaca, e folosit cuvantul “adokimos”, care inseamna “rupt de Hristos, renegat”. Folosit in Biblie, acest cuvant se refera, mereu, la cei condamnati de Dumnezeu. Nu are nici o legatura cu mai putine premii. De exemplu: Rom. 1:28; Titus 1:16; 2 Tim. 3:8; Heb. 6:8; 2 Cor. 13:5-7. Deci, Pavel credea ca isi poate pierde mantuirea. De ce,daca Pavel crede asta, protestantii nu cred ca si-o pot pierde?

Cand Pavel spune ca doar unul ia premiul, foloseste cuvantul “brabeion”.  Cuvantul are, mereu, o implicare soteriologica. De exemplu, vezi Fil. 3:14,unde “premiu” inseamna chemarea in Imparatie.

Mai departe, vedem ca Sf Ap Pavel are nadejdea mantuirii, ci nu siguranta mantuirii.

  •  Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Rom 5,2
  • Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Rom 5,5
  • Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,  Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,  Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi.  Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.  Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit,  Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus. Fil 3,9-14
  • După aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; Fil 1,20
  • Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră. I Tim 1,1
  • Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte. Tit 1,2

Odată mântuiti, cu biletul către cer în mână, de ce ne mai lasă Dumnezeu să asteptăm? Lumea acesta va trece oricum si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este că Dumnezeu ne lasă în viată pentru a-i aduce si pe altii la El. Aceasta explică de ce în lumea neoprotestantă se pune un accent mult mai mare pe evanghelizare iar nu pe căutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desăvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor după mântuire complet ratată?

Conceptia maximala cu privire la mantuire

Dacã mântuirea ar fi salvare de iad si bilet de intrare în cer, atunci ar fi natural sã ne întrebãm „Care sunt conditiile minime pentru a fi mântuiti?” De cele mai multe ori, protestantii sau neoprotestantii rãspund exact la aceastã întrebare atunci când descriu mântuirea, spunând „Singura conditie a mântuirii este credinta în Iisus Hristos”.  Ei insistã asupra învãtãturii lor cã faptele bune, Biserica, tainele, liturghia si icoanele nu sunt necesare mântuirii, sau sunt chiar dãunãtoare, pentru cã abat pe om de la „puritatea” credintei simple în Domnul Iisus.

Dar dacã mântuirea este unirea cu Hristos si îndumnezeirea omului, atunci întrebarea este alta: „Care sunt toate lucrurile care îmi ajutã sã fiu mântuit?”. Scriptura si Traditia ortodoxã oferã un rãspuns amplu la aceastã întrebare. Acest rãspuns cuprinde toate acele aspecte pe care protestantii le resping. Pentru ortodocsi nu numai credinta, dar si faptele bune, Biserica, liturghia, preotii, icoanele, rugãciunile, posturile si asceza, toate au un rol în mântuirea omului.

Protestantii întrebã, „Ce nevoie aveti de icoane?” sau „Ce nevoie aveti de preoti sau de liturghie?” Ortodocsii rãspund, „Toate acestea sunt date pentru mântuirea noastrã, pentru cã ne ajutã sã ne unim cu Hristos, sã ne curãtim inimile, sã ne transformãm si sã primim natura divinã.”

Cineva a spus odatã, „Preocupare excesivã pentru salvarea de iad este o urâciune.” Ortodoxia ne învatã nu atât sã scãpãm de iad, cât sã ne unim cu Hristos.

În conceptia ortodoxã, omul se uneste cu Hristos printr-o credintã care lucreazã, si aceastã unire aduce în fiinta omului îndreptãtire si sfintire. Asa cum declarã Apostolul Petru, scãpând de stricãciunea poftei din lume, ne facem pãrtasi firii dumnezeiesti. Tainele Bisericii si participarea activã la viata Trupului lui Hristos contribuie tocmai la aceastã unire misticã între credinciosi si Hristos. Botezul este identificarea – nu doar simbolicã, ci misticã si realã – cu moartea si învierea lui Hristos, iar euharistia este identificarea – nu doar simbolicã, ci misticã si realã – cu trupul lui Hristos. Tainele ne afecteazã nu doar mintea, ci întreaga noastrã naturã, care se pãtrunde de natura dumnezeiascã.

In concluzie, conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bune. Adica acela se mantuieste care face parte din adevarata Biserica, unde se poate impartasi de dumnezeiescul har, prin Sfintele Taine, unde dobandeste dreapta credinta in adevarul mantuitor si unde este indrumat sa savarseasca fapte bune.

Primirea harului dumnezeiesc este de neaparata trebuinta pentru mantuire, fiindca insusi Mantuitorul ne spune: „Fara de mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5), iar Sfantul Apostol Pavel zice: „In har sunteti mantuiti” (Efeseni 2, 5); credinta este si ea de neaparata trebuinta, fiindca „fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6) si „cel ce nu va crede se va osandi” (Marcu 16, 16); si tot asa de neaparata trebuinta sunt si faptele bune, caci „credinta fara de fapte este moarta” (Iacob 2, 26); iar cei „ziditi intru Hristos spre fapte bune” sunt ziditi (Efeseni 2, 10).

Când vorbesc despre „mântuire”, (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin „mântuire” ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.

Din punct de vedere etimologic, termenul „mântuire” înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema – izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul „mântuire” cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă („Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt”).

Deci, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă.

*Cuvantul „mantuire” mai are si sens de „vindecare”. Astfel, afirmatiile „credinta ta te-a mantuit”, spuse in urma vindecarilor miraculoase, nu se refera la intrarea in Rai, ci la vindecarea de boala.

 

În confesiunile neoprotestante, se propagã o conceptie truncatã si uneori falsã cu privire la mântuire. În aceastã conceptie, mântuirea este o scãpare de iad prin declaratia de neprihãnire fãcutã din exterior de Dumnezeu. Aceastã declaratie de justificare este posibilã pentru cã Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptã aceastã jertfã. Mântuirea are un aspect legal.

Biserica Ortodoxã a pãstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completã a mântuirii, ca o împlinire a chemãrii omului de a se transforma dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har.  Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnã o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainicã dar si vizibilã a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Aceastã schimbare a fost fãcutã posibilã de Hristos prin Întruparea, Rãstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatãlui. Ea este operatã de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de ascezã, rugãciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuã în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect legal, ci unul terapeutic.

Biserica Ortodoxã, vãzutã nu doar ca o institutie umanã, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos,  ca Bisericã apostolicã si soborniceascã (completã, întreagã), posedã cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învãtãturile ei.

Omul care îsi cautã mântuirea nu trebuie sã se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie sã caute oportunitãtile maxime, pe care le poate gãsi în aceastã Bisericã.

Protestantismul, rupându-se de vocea Parintilor Bisericii, cauta sa-i fure omului acea lupta cu patimi, agatându-se cu încapatânare de viata pamânteasca. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desavârsit”. Scopul vietii noastre este nu sa îngropam talantul, de frica unui stapân aspru, ci sa ne punem speranta într-un Dumnezeu al milei. Traind o viata cu teama sfânta, smeriti acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu sa câstigam batalia, (pentru ca, într-adevar, EL a câstigat batalia cu pacatul si moartea), ci ne cere sa devenim partasi la aceasta, sa-I permitem sa vina în vietile noastre, luptându-ne sa-I facem loc. Aceasta este o viata ortodoxa de pocainta continua, nu o viata de o “credinta sigura”, ci de o credinta nevazuta si totusi vie.

„Spuneti-le oamenilor: Desi am murit, iată ca sunt viu” (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).

În 1998 Sinodul Episcopal a decis canonizarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viata acestui sfânt nou gasim un raspuns triumfator la înselaciunea învataturilor protestante care au infectat societatea occidentala cu notiuni strâmbe despre iubire, pace si unitate, care par toate frumoase, bune si crestine, dar care slujesc la a ne departa de viata duhovniceasca de pocainta, orbindu-ne ca sa nu vedem cum suntem cu adevarat si ca sa nu obtinem adevarata biruinta asupra mortii si viata vesnica în Hristos.

Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieti îngeresti de care îsi batea joc Martin Luther, respingând-o ca fiind închipuita si imposibil de atins pentru om. Sa-l întrebam pe Martin Luther, daca putem: unde este închipuire la un om ale carui picioare au binecuvântat trei continente, înaltând frumoase temple în care se cânta imne de slava lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit scoli si orfelinate pentru cei nevoiasi, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori stiind prin descoperire de sus când omul urma sa moara si sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împartasanie? Unde este închipuire la un om care si-a pastorit turma de copii duhovnicesti raspândita efectiv în întreaga lume, pâna când si-au gasit locas de odihna? Si, în final, sa-l întrebam pe Luther care era sursa, puterea lui vladica Ioan pentru revarsarile lui de dragoste frateasca, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionara? Bunatatea sa nu se întemeia pe organizatii de caritate sau pe comentarii si dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teama sfânta, din dorinta de a pastra în cinste ce este al lui Dumnezeu, traind simplu si smerit viata tainica a Bisericii Ortodoxe si încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Si, ca sa nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trairea unei vieti ascetice ! Si-a strunit trupul cu somn putin, având grija sa fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictete si, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie si la Sfânta Împartasanie. Mintea si gândurile lui erau pline nu de cunostinte seci, seculare, ci „mereu si-a hranit sufletul cu Vietile Sfintilor, cercetându-le fiecare gând, vorba sau fapta, întelegându-le astfel gândul si duhul dintr-o alta lume si dobândindu-le si pentru sine” (Cântul al 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).

Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:

Crucea Domnului i-a despartit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclastii de azi – protestantii si ceilalti care resping sfintele icoane – la fel resping si Crucea Domnului… Cei care vor sa vadă crestinismul doar ca pe ceva roz si atractiv, care cred ca ar fi posibil sa dobândesti fericirea vesnica fără nici un efort, fără a se lupta cu sine, fără a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasa de tâlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însusi Domnul le-a dat si pe care i-a trimis pe Apostoli sa le propovăduiască în întreaga lume; ei resping acele reguli si scrieri care sunt păstrate cu sfintenie de Sfânta Biserica Ortodoxa.”

Care sunt acele „reguli si scrieri”, daca nu Sfânta Traditie – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Asa cum aratau Parintii de la Optina, Ortodoxia „a pastrat ceea ce este al lui Dumnezeu în cinste”, adica a ramas credincioasa mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela ca El e si Dumnezeu, si om. Astfel, Biserica Ortodoxa nu este doar o institutie istorica, ci prin taina Întruparii, „toti cei care cred în Hristos si se unesc cu El, dându-se Lui si primind Harul Divin, împreuna alcatuiesc Biserica lui Hristos, al carui cap este Hristos Însusi, iar cei care intra în ea sunt madularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos, atât pentru ca partile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât si pentru ca prin ea Hristos lucreaza în lume.”

Încercând sa-si justifice învatatura despre mântuirea prin credinta, protestantii vor spune ca tâlharul n-a facut nici o fapta buna. Ei se înseala, caci el a facut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, ca crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împaratie cereasca. În marturia lui adevarata gasim „fapta buna” a tâlharului cel bun. Aceasta fapta buna nu poate fi apreciata de protestanti, pentru ca, în loc sa înteleaga ca întreaga noastra viata trebuie sa fie o afirmare a Întruparii prin trairea unei vieti de pocainta ca pregatire pentru primirea Sfintei Împartasanii (aceasta fiind unirea noastra cu Dumnezeu si cu viata vesnica), ei nu recunosc ce este omul cu adevarat, cine este Hristos Dumnezeul-om si care este scopul vietii noastre aici pe pamânt. Ei îsi imagineaza utopii seducatoare, în loc sa se pregateasca prin lupta pentru adevarata Împaratie care va sa vina.

Aceasta gândire protestanta – nu a patruns ea în întreaga noastra societate? Lista celor mai bine vândute carti e plina de carti despre morti clinice (vezi Îmbracat în lumina de Betty Eadie) si tratate linistitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham si „capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenti secreti ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrari încearca sa ne asigure ca totul este în regula – mergem cu totii în cer.

Majoritatea fiind crescuti într-o religie protestanta, care s-a rupt de orice cunoastere reala a vietii de dupa moarte, americanii sunt neînarmati, incapabili de a accepta ceva, cu exceptia povestilor despre îngeri si a experientelor de moarte clinica care ofera impresia ca moartea va fi pasnica, o intrare într-un cer care arata exact cum vor ei, fără prea multe preocupari legate de judecata sau de felul în care ar trebui sa traim aici pe pamânt pentru a ne pregati pentru viata viitoare.

Nu în ultimul rând, acest „cer” nu este decât o proiectie si o continuare a unei împaratii pamântesti. Nu trebuie sa ne miram ca protestantii fundamentalisti au aceleasi credinte ca si cei liberali, si unii, si altii având de fapt aceeasi problema. Pe de-o parte avem crestinii numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de alta parte gânditorii moderni, poate nu cu virulenta lui Nietzsche, însa tot în ideea ca „Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, arata Soljenitin, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.

Bisericile cu credinta adevarata se împutineaza ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credinta adevarata, sedus fiind de un crestinism confortabil, fără vini. Când nu va mai ramâne nimeni care sa caute adevarul, motivul existentei pe pamânt si al continuarii omenirii va disparea. Poate ca putem ierta retorica presedintelui unei natiuni seculare, însa problema devine cu adevarat importanta daca ne gândim la cât de mult a patruns aceasta respingere a caii pregatite de Dumnezeu în gândirea ortodoxa moderna.

Nici un om cu inima împietrita sau unul care slujeste patimilor sale nu va merge în Împaratia cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, daca întreaga viata sa a slujit orgoliului lumesc, daca zi de zi a ars de împlinirea poftelor pamântesti sau si-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele ceresti si duhovnicesti? (Nu spun ca nu s-a îngrijit sa cultive acestea, ci ca nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (daca s-ar putea aceasta) si du-l în locasurile de sus. Se va plictisi, pentru ca nu va gasi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pamântesti cu care si-a mângâiat si si-a înselat inima. Dispozitiile si înclinatiile sufletului, dobândite aici, ne însotesc si acolo, si ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinatiile lor pacatoase, care mereu au sufocat si gâtuit nevoile duhovnicesti ale sufletului, fără a se pocai din inima de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, dupa cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinatiile noastre pacatoase, care traiesc si care nu mor nici dupa moarte si care nu pot fi satisfacute de nimic… Daca dorim într-adevar sa traim dupa moarte în ceruri, trebuie aici pe pamânt sa traim cereste.

Împaratia cerurilor este deschisa, dreptul Judecator asteapta sa ne întoarcem la El; ne cheama la El plin de mila si ne arata deja locasurile pregatite pentru cei care-L iubesc si se nevoiesc pentru El. El spune: Veniti la mine, voi cei care v-ati trudit, si Eu va voi da odihna (Mat. 11:27).”

Anunțuri