Rapirea si hiliasmul

1. Rapirea

 

Toti cei care cred în răpire sunt premilenaristi, adica ei cred ca Iisus va reveni pe
pamânt si va întemeia o împaratie de o mie de ani, urmata de judecata finala la
care toti cei necredinciosi vor fi judecati. Ideea aceasta a împaratiei de o mie de
ani se numeste hiliasm si a fost condamnata ca erezie de Biserica în 381. Ea se
bazeaza pe interpretarea eronata a capitolului 20 din Apocalipsa, unde se vorbeste
de sufletele… care traiesc cu Hristos mii de ani (20:4).
Cercetati Scripturile (Fapte 17:11) si lăsati-le pe ele să vă arate care învătături sunt
de la oameni si care de la Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrător,
mai ascutit decât orice sabie cu două tăisuri, si pătrunde până la despărtirea
sufletului si a duhului, a încheieturilor si a măduvei, fiind judecător al simtirilor si
al cugetelor inimii (Evr. 4:12).

Propovăduirea aparitiei Domnului Iisus Hristos în văzduh si „răpirea” Bisericii
înainte de Necazul cel Mare (pomenit de Mântuitorul la Mat. 24:21) nu este mai
veche de 170 de ani. Timp de aproximativ 1830 ani, mergând înapoi până în
vremurile apostolice, crestinii au fost învătati să fie biruitori, să îndure cu răbdare
suferintele, prigoanele si necazurile ce vor veni, până la venirea Domnului,Care îsi
va întemeia Împărătia aici, pe pământ.
Originea învătăturii despre răpire

Multi consideră, în ziua de azi, că MacDonald a fost prima care a vehiculat această
teorie. Există însă dovezi despre existenta acestei teorii înainte de „descoperirea”
avută de ea în 1830 si de fapt această femeie nu a avut decât un rol foarte mic în
răspândirea ei (dacă a avut vreunul). Sustinătorii învătăturii despre răpire s-au
grăbit să afirme că au existat „oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre răpire
înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Să aruncăm deci o
privire asupra argumentelor lor, ca sursă a acestei învătături.
„Toti sfintii si alesii lui Dumnezeu sunt strânsi laolaltă înainte de necazul cel mare
care va să vină si sunt luati de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste
lume din pricina păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).
Afirmatia de mai sus se pare că a fost scrisă de Sf. Efrem Sirul, care a trăit în a
doua jumătate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-
Efrem este acela că nimeni nu a putut să certifice apartenenta textului. De aceea
este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche mentionare a unei
răpiri si a fost datat între 374 si 627 d.H. Nu se stie prea clar la ce s-a referit
autorul în context, întrucât Biserica nu propovăduia o asemenea învătătură. Nu
există alte scrieri care să promoveze o asemenea idee.
În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un
comentariu despre Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei.
Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel
Roffey Maitland, bibliotecar si arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din
Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui
Ribera si l-a publicat de dragul interesului public.
Prima publicatie referitoare la asa-zisa răpire de dinaintea Necazului o găsim în
1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol
pentru ora de escatologie, continând opiniile sale despre profetiile biblice. Acest
articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul „Două exercitii
academice asupra subiectelor numite Mileniul si Zilele de pe Urmă”. În articol,
Edwards făcea afirmatii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a
Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards nu s-au bucurat de
apreciere si au fost complet ignorate de lumea religioasă, acestea fiind considerate
ca extravagante pseudo-religioase.
O altă scriere referitoare la o răpire înainte de Necaz s-a numit „Venirea lui Hristos
cu slavă si mărire” si a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din
Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată si interzisă ca eretică de către biserica
romano-catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving si
publicată la Londra în 1827.
Edward Irving era fondatorul asa-numitei „Biserici Apostolice Catolice”. Irving si
adeptii lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului
1839, evident influentati de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleasi trimiteri
biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie si John
Darby, din secta crestinilor după Evanghelie. Darby pretindea că a primit
descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător)
chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărtii lui Lacunza. Un
alt pastor englez care a jucat un rol important în răspândirea teoriei răpirii a fost
Robert Norton. Acesti trei oameni se cunosteau între ei si împreună au participat la
conferintele despre profetii care au avut loc prin 1830 în Scotia, Anglia si Irlanda.
La aceste întruniri ei si-au făcut publice opiniile. Initial teoriile lor nu au fost bine
primite în grupurile religioase si au dus la anumite dezbinări. În decurs de
aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în principalele grupuri
religioase si a devenit doctrină. La începutul secolului 20, la începuturile miscării
penticostale, penticostalii au preluat această teorie asa cum o învătaseră în
adunările din care proveneau. În acelasi fel, carismaticii si alte grupări mai noi au
dus mai departe învătătura, conform cu bisericile din care proveneau, această
transmitere continuând si astăzi.
Am prezentat, pe scurt, felul în care teoria răpirii si-a croit drum în lumea
neoprotestantă. Dacă ne uităm la originea acestei învătături, este clar că nu i s-a
acordat prea mare atentie până în anii 1830, în ciuda eforturilor sustinătorilor ei de
a o data mult mai devreme.
A fost interesant să vedem felul în care a apărut teoria despre răpire. Să vedem
acum ce spune Scriptura în această privintă.
Venirea Domnului si strângerea noastră la el

Unul dintre principiile de căpătâi ale sustinătorilor răpirii este interpretarea
literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema
delicată a teoriei răpirii este că ea e foarte subredă în ceea ce priveste baza biblică,
fiind plină de speculatii, asocieri si figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: „Mărturia
a doi sau trei oameni este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte,
pentru ca o idee să fie biblică, ea trebuie sustinută de mai multe versete, iar acele
versete trebuie folosite în context.
Nu se vorbeste nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular,
Iisus nu a vorbit niciodată si nici nu a dat de înteles că va veni prin aer sau pe
pământ înainte de ceea ce cu totii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a
respinge realitatea biblică a teoriei răpirii, trebuie să cercetăm Scripturile pentru a
vedea dacă asa stau lucrurile (Fapte 17:11).
La Matei 24, Iisus dă câteva profetii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre
„când vor fi aceste lucruri?”, „care va fi semnul venirii Tale si al sfârsitului acestei
lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări, Iisus le-a arătat ordinea evenimentelor de
dinaintea venirii Lui si strângerii sfintilor la El:
1.El ne vorbeste despre falsi prooroci, războaie, foamete, molime si cutremure (v.
4-8).
2.Ne vorbeste de durerile si prigoana care va veni asupra sfintilor din cauza
mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).
3.Ne vorbeste despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aseza în templul
lui Dumnezeu si se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc.
13).
4.Ne vorbeste despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).
5.Ne spune că, imediat după Necaz, soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci,
stelele vor cădea din cer si puterile ceresti se vor clătina; apoi semnul Fiului
Omului va apărea pe cer si toate semintiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah.
12:10-12).
6.Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimitându-si îngerii la un sunet
de trâmbită. Acestia îi vor strânge pe cei alesi din cele patru colturi (ale
pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).
Ceea ce a spus Iisus este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbitei,
pentru a-i strânge pe sfinti până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile
mentionate la 1 Tes. 4:16-17 si 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei
răpirii, sustin ceea ce a descris Iisus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste
versete, Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De
exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toti îl vom întâlni pe Domnul în
văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la
primirea unei persoane cu o functie înaltă. „Se pare că ideea acestui cuvânt era
aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului
Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dictionar de cuvinte biblice). Deci,
atunci când cei în viată se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei
nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina si primi
pe Iisus ca pe un demnitar, Împărat al Împăratilor si Domn al Domnilor. Aceasta
se va întâmpina la a Doua Venire. În acelasi timp, credinciosii vor fi transformati
astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea asa cum este si vor fi ca El (1 Ioan
3:2).
Teoria răpirii

„Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămasi până la
venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiti. La un semn poruncitor,
la glasul arhanghelului si-n trâmbita lui Dumnezeu, însusi Domnul se va pogorî
din cer si cei morti în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămasi,
vom fi răpiti împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh.
Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Asadar cu aceste cuvinte mângâiati-vă
unii pe altii” (1 Tes. 4:15-18).

„După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta si chipul Celui ceresc. Pe
aceasta însă v-o spun eu vouă, fratilor: Carnea si sângele nu pot mosteni împărătia
lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu mosteneste nestricăciunea. Iată, taină vă spun
vouă: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi,
la trâmbita de apoi. Trâmbita va suna si mortii vor învia nestricăciosi iar noi ne
vom schimba. Căci trebuie ca fiinta aceasta stricăcioasă să se îmbrace în
nestricăciune si fiinta aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinta
aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare se va
îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghitită
de biruintă.” (1 Cor. 15:49-51)
1 Tes. 4:15-18 si 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii
folosite de sustinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învătăturii pică.
Esenta învătăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o
venire separată a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ,
înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare, anuntat de
Iisus. Pentru a da de înteles aceasta, versetele au fost scoase din context si rupte de
celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altă dovadă că
este o învătătură falsă). Dacă privesti la aceste versete si la altele legate de venirea
Domnului, vei găsi nori, trâmbita lui Dumnezeu, strângerea sfintilor si acea ordine
a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.
Norii

Iisus ne spune că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca
21:27).
În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ si L-a acoperit un nor. Cum ucenicii
stăteau si priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că asa cum Iisus s-a
ridicat la ceruri, la fel va si veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni,
ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni asa
cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.
Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori si că orice ochi îl va vedea (nu e o
venire secretă).
Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem
verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24,
deoarece ,mai jos, la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna si stelele se vor întuneca.
Aceeasi descriere o dă si Iisus.
Tef. 1:14-15 ne spune că măreata zi a Domnului este … o zi de nori.
La 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi
răpiti în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel „a întâlni”. Acest verset
este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua
Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din
versetul acesta îl face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o
asa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca înapoi
cu credinciosii? Nicăieri.
Trâmbita lui Dumnezeu

Iisus a spus, de asemenea, că, la venirea Lui, trâmbita va suna cu putere (Mat.
24:31).
La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbita în ziua Domnului.
Tef. 1:14-15 spune că măreata zi a Domnului este … o zi a trâmbitei.
1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbita lui Dumnezeu.
1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbită, atât mortii cât si viii se vor ridica.
„Ultima trâmbită” este acea trâmbită care va suna înainte ca Iisus să revină pe
pământ si să-i strângă pe credinciosi. Trâmbita de la ridicarea în văzduh si
trâmbita de la a Doua Venire sunt una si aceeasi.
După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învătătura despre
răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Iisus legat de a Doua Sa Venire.
Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste
versete le face să se refere la altceva si nu la revenirea Domnului pe pământ?
Nimic.
Strângerea celor credinciosi

Iisus a spus că atunci când va reveni pe norii cu slavă si mărire, îsi va trimite
îngerii în sunet de trâmbită să-i strângă pe cei alesi din cele patru colturi ale
pământului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).
Strângerea celor credinciosi este pur si simplu împlinirea acelei părti din
învătătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea mortilor. Există două
părti distincte ale învierii: una este învierea celor credinciosi pentru viata vesnică
si alta este învierea celor păcătosi pentru pedeapsa vesnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2,
Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).
Există o anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că
fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea
Lui; în cele din urmă vor învia cei necredinciosi, pentru Judecată. [A se vedea la
Daniel 13:13 – „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la
sfârsitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor
credinciosi.]
Stim că Iisus Hristos – pârga – a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui Hristos, la
venirea Lui. În caz că există asa-zisa răpire a credinciosilor înainte de Necazul cel
Mare si de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea
are loc asa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviati si schimbati întru
slavă. Credinciosii născuti după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de
învierea celor credinciosi si nu vor fi schimbati în slavă. Aici e o problemă. Evrei
11:35-40 ne spune că femeile credincioase si-au primit mortii lor înapoi la viată:
altii au fost chinuiti, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună
înviere. (De remarcat că textul de aici si până la sfârsitul capitolului vorbeste
despre înviere). Credinciosii au fost chinuiti, omorâti cu pietre, prigoniti si au
îndurat suferinte. Toti acestia, desi dobândind o bună mărturie pentru credintă, nu
au primit făgăduinta (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai
bun, asa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârsire. Cu alte cuvinte, cei care au
murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.
1 Tes. 4:15 ne spune că „noi, cei vii si care am rămas până la venirea Domnului,
nu o vom lua înainte celor care sunt adormiti”. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot
obtine învierea înaintea celor adormiti. În consecintă, dacă ar exista o răpire
înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi
mincinos deoarece spune că TOTI sfintii vor învia cu trupul în acelasi timp. Dacă
ar exista vreo răpire înainte sau în timpul Necazului, sfintii din timpul Necazului,
vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toti
credinciosii învie cu trupul în acelasi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua
Venire.
Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credinciosi, în
paralel cu Matei 24:
„Privitor la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si adunarea noastră împreună cu
El, vă rugăm, fratilor, ca nu degrabă să vă pierdeti cumpătul si nici să nu vănspăimântati, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a si sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de
credintă si nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se
înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, asa
ca să se aseze el în templul lui Dumnezeul si să se arate pe sine că este Dumnezeu.
Oare nu vă aduceti aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi?”
(2 Tes. 2:1-5).

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni si că cei credinciosi nu vor fi
strânsi până când nu va veni lepădarea de credintă si când Antihristul nu se va
arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să
ne amintim că Iisus a spus la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste
pământ decât după urâciunea pustiirii si că cei credinciosi nu vor fi adunati decât
după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi
în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credinciosi, a-i pedepsi pe cei
nelegiuiti si a-si întemeia împărătia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).
Locasurile din Cer si masa de nuntă a Mielului „Să nu vi se tulbure inima: credeti în Dumnezeu si credeti în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locasuri. Dacă n-ar fi asa, v-as fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Si dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce si vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu să fiti si voi” (In. 14:1-3).
O altă rătăcire a învătăturii despre răpire este aceea că Iisus ar construi locasuri în
cer pentru ca atunci când îsi răpeste Biserica, sfintii să meargă în cer cu Domnul,
să locuiască în aceste locasuri si în timpul Necazului care va dura sapte ani să
sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan
urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, asa cum am văzut, Domnul Îsi
adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărătiei Sale,
iar la sfârsit Noul Ierusalim si scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer
pentru a se aseza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai
locui în acele locasuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Ar fi un „plan urbanistic”
complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor
credinciosi, ci la mântuire. Când Iisus spune „în casa Tatălui Meu sunt multe
locasuri”, cuvântul „casă” înseamnă cămin, locuintă, gospodărie si, implicit,
familie. Iisus vorbea deci de căminul Tatălui în care se află multe locuri anume
pentru fii si fiice. Iisus s-a dus si a pregătit acele locasuri pentru noi în casa Tatălui
prin însăsi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-
7). După înviere, El a venit iar si ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte
din Trupul Lui si am intrat în familia Tatălui, chemându-ne „fii si fiice”. Iisus
lămureste aceasta la Ioan 14:23, spunând că Tatăl si cu El îsi vor face locuinta
(acelasi cuvânt grecesc ca si „locas”) în inima noastră.
Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua
Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anuntă că a venit nunta Mielului. De remarcat că
aceasta are loc după ruperea celor sapte peceti (Apoc. 6:1-8:1), după judecătile
celor sapte trâmbite (Apoc. 8:2-11:15) si după judecătile celor sapte potire (Apoc.
16:1-17). În Apoc. 19:9, ni se spune „Fericiti cei chemati la cina de nuntă a
Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfintii care sunt în cer
pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger
anuntă că toate păsările sunt chemate „să vină si să se adune la ospătul cel mare al
lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărati, căpetenii, oameni puternici,
etc. Despre care cină vorbeste îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă
a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împăratii pământului si ostirile lor se
adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruieste fiara si pe falsul
prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că intentia lui Dumnezeu ca
plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunti
traditionale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20,
Domnul invită fiecare pasăre si fiară a câmpului să vină si să mănânce din jertfa pe
care o aduce El – carnea împăratilor, căpeteniilor si a oamenilor puternici. Este
aceeasi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.
Este cert : conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Iisus revine
pe pământ. În ceea ce priveste teoria răpirii, e evident că sfintii nu ar putea lua
parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel mare. Sfânta Scriptură
arată că ei nu pot.
Biserica în Cartea Apocalipsei

Există câteva neconcordante pe care sustinătorii teoriei răpirii le promovează cu
privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt
interpretarea eronată la Apoc. 3:10 si afirmatia lor că între Apoc. 4:1 si Apoc. 19
nu se vorbeste de Biserică.
„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele si Eu te voi păzi pe tine de ceasul
încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe
pământ” (Apoc. 3:10).
Învătătura despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că „te voi păzi de
ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare.
Această interpretare nu e altceva decât pură speculatie. Să analizăm să vedem ce
spune de fapt Cuvântul.
„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru „păzit” este
tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a
respecta. Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hypomone, care înseamnă:
consecventă, asteptare, sigurantă în actiune. În Noul Testament, acest cuvânt
descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său si din credinciosia si
evlavia lui, în ciuda suferintelor si a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru
că ai respectat cuvântul planului meu, „si Eu te voi păzi de ceasul încercării”.
Cuvântul grecesc pentru „a păzi” este acelasi cu „păzit” de mai sus (tereo). Sensul
cuvântului „încercare” din acest context este: testarea fidelitătii, integritătii, virtutii
unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea
stabilită pentru testarea fidelitătii si credinciosiei omului, „care va veni peste toată
lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text
înseamnă întregul pământ locuit. Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnă a
ispiti, a testa credinta cuiva prin ispitirea la păcat.
Dacă parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observatiilor de mai sus, avem:
Pentru că ai respectat cuvântul planului meu de actiune, si Eu voi avea grijă de tine
la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credinciosiei tuturor
celor care locuiesc pe pământ.
Unde atunci apare aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea Bisericii
de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Iisus îi va păzi si va avea grijă de sfinti
la vremea încercării datorită credinciosiei lor (similar cu „Nu te voi părăsi, cu nici
un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu Ioan.
17:15 unde Iisus spune „Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzesti (tereo) de
cel rău”. Domnul nu îsi va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece
Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre
mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăti teribile asupra
celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziti, îngrijiti si apărati
prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El
pe Noe si pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a
păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel
afectati de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziti în tinutul Gosenului?
(Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiti prin sângele mielului de Pasti
atunci când moartea a umbrit tara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia
de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite judecată asupra
celor necredinciosi? Aceasta nu a avut loc niciodată si nici nu va avea vreodată.
Cu privire la cei credinciosi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a
rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus
Hristos.” Cei credinciosi nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia
lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei
necredinciosi.
Înseamnă aceasta că în timpul necazului cei credinciosi nu vor avea parte de
încercări, persecutii si suferinte? Nu. Atunci cei ce sunt ai lui Iisus Hristos nu
numai că vor fi prigoniti, ci vor fi chiar omorâti (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17,
13:7-10, 14:12-13). Cine aduce atunci aceste prigoane si suferinte peste cei
credinciosi – Dumnezeu? Nu! Sunt Satana si cei necredinciosi cei care-i prigonesc
pe copiii lui Dumnezeu. Le-a promis vreodată Mântuitorul ucenicilor că nu vor
avea parte de prigoane si suferinte? Nu! Din contră, El spune la In. 5:20: „Nu este
sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă pe Mine m-au prigonit, asa vă vor prigoni
si pe voi”. La Mat. 24:9, când Mântuitorul vorbea despre timpurile din urmă, El
spunea: „Vă vor da la chinuri, vă vor ucide si veti fi urâti de toate Neamurile din
pricina Numelui Meu”. La In. 16:33 El spune: „Acestea vi le-am spus ca să aveti
pace întru Mine. În lume veti avea necazuri. Dar îndrăzniti: Eu am biruit lumea”.
Reactia unui crestin la prigoană si suferinte ar trebui să fie o mărturie pentru
cuvântul lui Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34. Pavel si Sila sunt adusi pe
nedrept în fata autoritătilor, bătuti si aruncati în temnită, cu picioarele în lanturi. S-au plâns unul altuia că erau prost tratati? Nu. La miezul noptii s-au rugat si au
cântat imne de slavă. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel
si îl întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” si el si toată casa lui se botează.
Cutremurul i-a făcut pe acestia să se boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus,
într-un moment de prigoană si suferintă. Asa cum am arătat, Biserica trebuie să fie
pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia si chemându-i pe
oameni la mântuire.
Teoria răpirii afirmă că după Apoc. 4:1 si până la Apoc. 19 Biserica nu mai este
mentionată. Potrivit opiniei sustinătorilor acestei teorii, atunci când Ioan este luat
la cer, aceasta ar fi o imagine a răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură,
vom vedea că aceasta nu este decât o speculatie si o fantezie. Si Pavel a fost luat
(în duhul) la cer unde a primit niste descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei
credinciosi vor fi luati de pe pământ!
Mai întâi, să vedem ce spune Scriptura despre îmbrăcămintea Bisericii. Aceasta ne
va permite să găsim o metodă de pomenire a Bisericii dincolo de Apoc. 4:1. La
Apoc. 3:4-5 se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu si-au întinat vesmintele;
ei vor umbla cu Mine în alb, căci sunt vrednici. Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în
vesminte albe si numele lui nu-l voi sterge din Cartea Vietii si-i voi mărturisi
numele înaintea Părintelui Meu si înaintea îngerilor Săi”. La Apoc. 3:18, unde
Mântuitorul vorbeste bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfătuiesc să cumperi
de la Mine aur lămurit în foc, ca să te-mbogătesti. Vesminte albe, ca să te-mbraci
si să nu se dea pe fată rusinea goliciunii tale”. Dacă ne uităm la Apoc. 19:7-8, o
găsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „Si i s-a dat să se îmbrace cu vison
curat, luminos – căci visonul reprezintă faptele cele drepte ale sfintilor”.
Este evident din Scriptură că Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta este
definitoriu pentru cei care au fost spălati prin sângele lui Iisus Hristos, fiind făcuti
curati în ochii lui Dumnezeu. În consecintă, orice pomenire în Apocalipsă a
credinciosilor îmbrăcati în alb îi reprezintă pe membrii Bisericii.
Să mergem acum la Apoc. 6:9-11: „Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiati
din pricina cuvântului lui Dumnezeu si din pricina mărturiei pe care o aveau… si
fiecăruia dintre ei i s-a dat un vesmânt alb”. Nu este aceasta o descriere a
membrilor Bisericii?
Să privim la Apoc. 7:13-14: „Unul din bătrâni a luat cuvântul si mi-a zis: ‚Acestia,
care sunt îmbrăcati în alb, cine sunt si de unde vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu,
tu stii’. El mi-a spus: ‚Acestia sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. vesmintele si
le-au spălat si le-au înălbit în sângele Mielului’.” Nu scrie aici că acesti sfinti au
venit din necazul cel mare? Cum poate fi atunci răpită Biserica?
Să vedem si Apoc. 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul
mărturiei lor si prin aceea că nu si-au iubit viata lor până la moarte”. Nu este
aceasta tot o referire la Biserică? Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?
Mai departe, Apoc. 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii si a
pornit să facă război cu ceilalti din semintia ei, cei ce păzesc poruncile lui
Dumnezeu si au mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine
altcineva mai are mărturia lui Iisus Hristos?
Mai departe, Apoc. 13:7: „I s-a dat să facă război asupra sfintilor si să-i biruie…”
Multi ar zice aici, cum poate aceasta să fie o referire la Biserică dacă sfintii sunt
biruiti? Acest verset se leagă de Dan. 12:7: „si când va termina de risipit puterea
celor sfinti, toate aceste lucruri se vor termina”. A risipi puterea înseamnă a risipi
sau a împrăstia tăria sau puterea. Spre sfârsitul Necazului, Satana si Antihrist vor
crede că au câstigat lupta împotriva Domnului si a Bisericii Sale, încât Antihrist se
va aseza în templu dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu a spus Iisus la Mat.
24:22: „dar datorită celor alesi zilele acelea au fost scurtate” si la versetul 24 „se
vor ridica Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi, si vor face semne mari si
minuni, încât să însele, de s-ar putea, si pe cei alesi”? Acela va fi un timp de mari
prigoane si suferinte pentru Biserică si, desi puterea lor va fi oarecum risipită, ei
tot vor avea biruinta în cele din urmă.
În final, Apoc. 14:12: „Aici este răbdarea sfintilor, cei ce păzesc poruncile lui
Dumnezeu si credinta lui Iisus”. Cine altcineva păzeste poruncile lui Dumnezeu si
credinta lui Iisus dacă nu Biserica?
Cum poate spune cineva că după Apoc. 4:1, Biserica nu mai apare până la Apoc.
19?
Mai mult, cum poate spune că Biserica va fi răpită înainte de necaz?
Interpretarea ortodoxa

Sa vedem cum sunt interpretate cuvintele Sf. Pavel din Tesaloniceni (din care este
derivata învatatura despre Răpire) în lumina învataturii ortodoxe. Acest moment
este înteles ca reprezentând categoric a Doua Venire a lui Hristos, urmat imediat
de Judecata de Apoi la care omenirea îsi va primi locurile pentru vesnicie în rai
sau în iad, potrivit cu felul în care au trait aici. În acel moment, vor învia toti
oamenii si sufletele se vor reuni cu trupurile. Totusi, nu toti vor învia spre slava.
Noul Testament vorbeste despre doua feluri diferite de înviere, folosind cuvinte
grecesti care se traduc prin „înviere” si „înviere din (ceva)”. Sfântul Teofilact al
Bulgariei scrie: „Toti vor învia, dar nu toti vor avea învierea din’. Pacatosii ramân
jos pe pamânt, asteptându-l pe Judecator. Sfintii si dreptii, înviind în slava, vor fi
luati în nori, în vazduh, pentru a-l întâlni pe Domnul care vine din ceruri sa judece
lumea aceasta. Caci scrie: ‚Dupa aceea noi, cei vii, cei ramasi, împreuna cu ei vom
fi rapiti în nori ca sa-L întâmpinam pe Domnul în vazduh’( 1 Tes. 4:17)”. Cum
poate deveni cineva unul din cei care vor fi luati în nori? Sf. Nicodim de la Sf.
Munte Athos spune: „Trebuie remarcat ca slava si Harul Sfântului Duh, pe care
sufletele sfintilor le primesc cât timp sunt pe pamânt…aceeasi slava îi va acoperi si
le va îmbraca trupurile la înviere, facându-i sa fie luati în nori.” Sf. Nicolae
Cabasila este mai specific:”Cei care au trupul lui Hristos în ei însisi se vor grăbi
foarte ca sa-si primească locurile cuvenite. De aceea Pavel, arătând ca aceasta
pornire nu va putea fi oprita, o denumeste ‚răpire’, căci, spune el, ‚vom fi rapiti în
nori sa-l întâmpinam pe Domnul în văzduh’… Ei se vor misca deci de la o masa la
o alta, de la ce este încă ascuns la ce este descoperit, de la pâine la Trup. Cât timp
sunt înca în viata pământească, Hristos este pâine pentru ei; El este Pastile lor, caci
ei trec de la ce este aici la cetatea care este în ceruri… Aceasta petrecere
pământească ne duce la acel Trup. Fără ea noi nu putem primi Trupul, dupa cum
cel care nu mai are ochi nu poate vedea lumina… La fel, cei care părăsesc viata
aceasta fără darurile Sfintei Împartasanii nu vor avea nimic pentru acea viata. Însa
cei care au primit Harul si l-au păstrat vor intra în bucuria Domnului.”
Asa cum am aratat, în contrast cu protestantismul, Traditia Ortodoxa este plina de
materiale despre viata care va sa vina. Cât de important este pentru noi a lua seama
la cuvintele Sfântului Teodor referitoare la lupta cu patimile si a trai o viata de
pocainta aici devine evident atunci când ne uitam la ce învata Biserica Ortodoxa
despre sufletul dupa moarte.
Va fi o Judecata de Apoi a fiecarui om la a Doua Venire a Domnului, unde fiecare
îsi va primi fie rasplata, fie pedeapsa, însa mai înainte de aceasta, fiecare persoana
va merge la o judecata particulara dupa ce moare, trecând prin vamile vazduhului.
Vietile Sfintilor contin numeroase relatari despre felul în care trece un suflet prin
aceste vami dupa moarte.
Concluzie

În încheiere, am cântărit teoria răpirii si am găsit-o usurică (Dan. 5:27). Toate
aspectele din acest studiu au fost analizate în context si dovedite de multe versete.
Există prea multe contradictii în învătătura despre răpire pentru a o putea
considera parte a învătăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest
studiu trebuie să caute pentru ei însisi, deoarece ei însisi trebuie să fie convinsi de
Scriptură, care este adevărul.

2. Mileniul

Unii sustin ca intre venirea a doua si sfarsitul lumii, Hristos va intemeia pe pamant o imparatie in oare El va domni, impreuna cu cei alesi ai Sai, vreme de o mie de ani. Ce este adevarat in aceasta privinta.Ideea aceasta este veche: in primele veacuri ale crestinismului ea a fost sustinuta de asa zisii „hiliasti” (in greceste hilia = mii), impotriva lor s-a ridicat, inca de atunci, toata Biserica veche si i-a combatut prin cei mai alesi slujitori ai ei. Cei ce o sustin azi se numesc, in general, „milenaristi” sau „milenisti”.

Sfintii si dumnezeiestii parinti ai Bisericii lui Hristos au aratat ca aceasta imparatie de mii de ani – despre care se aminteste in Apocalipsa – este un numar nedeterminat, iar nicidecum un termen fix, caci stim bine, din Sfanta Scriptura, ca „Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 36). Sfanta Scriptura ne arata luminat ca „Imparatia cerurilor” se mai numeste si „Imparatia lui Dumnezeu” sau „Imparatia lui Hristos”, ea fiind vestita de catre dumnezeiescul Ioan Botezatorul, precum si de insusi Mantuitorul (Matei, 3, 2; 4, 17; Luca, 8, 1; Efes., 5, 5 s.a.). Aceasta imparatie a lui Hristos va fi duhovniceasca isi va stapani viata launtrica a omului, manifestandu-se in afara prin „dreptate si pace” si bucurie in Duhul Sfant (Rom., 14, 17). Aceasta imparatie insusi Hristos a intemeiat-o (Col., 2, 13; II Tim., 4, 1; Apoc., 12, 10 s.a.) si insusi Mantuitorul a aratat in pildele Sale cum va creste ea, pe cine va cuprinde si ce putere va avea; iar durata acestei imparatii a lui Hristos nu va fi de o mie de ani, ci vesnica, fara sfarsit (Luca, 1, 33). Ea va cuprinde pe toti oamenii credinciosi si alesi din popoarele lumii (Ps. 116, 1-2), va domni peste toate fapturile (Dan., 7, 13-14; Matei, 28, 18 ; Fapte, 10, 36; Rom., 10, 12; I Cor., 15, 27; Efes., 1, 20-23; Filip., 2, 9-11 s.a.) si va fi o imparatie a dreptatii (Ps. 44; Evr., 1, 8-9; Isaia, 16, 5; 32, 1; Ier., 23, 5). Aceasta imparatie duhovniceasca va fi o imparatie a sufletelor si in suflete (Luca, 17, 21) si numai aceia vor intra in ea, care o au deja in ei (Luca, 18, 17).

Aceasta imparatie a lui Hristos, organizata in afara, alcatuieste Biserica sau „Trupul lui Hristos”, capul ei fiind insusi Hristos (Efes., 1, 22; 5, 25; Col., 1, 24; I Cor., 11, 3; 12, 27 s.a.); infierea si intrarea in aceasta imparatie este numai prin „baia nasterii celei de a doua” (Tit., 3, 5) sau prin nastere „de sus” (Ioan, 3, 3; Rom., 6, 3; Efes., 5, 26; Col., 2, 12-13; I Cor., 6, 11 s.a.). Nimeni nu poate intra in aceasta imparatie decat numai prin botez, adica prin „nasterea cea de sus” sau „nasterea din apa si din Duh”, dupa cuvantul Mantuitorului: „de nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5). Aceasta „nastere de sus” prin puterea Duhului Sfant este o adevarata inviere din morti, fapt pentru care botezul este numit adeseori „inviere” (Col., 2, 12-13; Rom., 6, 3-5; II Tim., 2, 11; Gal., 3, 27 s.a.). Deci, botezul crestin este o innoire a vietii, „o nastere din nou”, „o inviere din morti”. Cand marele apostol Pavel scrie: „Desteapta-te cel ce dormi si te scoala din morti si te va lumina Hristos” (Efes., 5, 14), el are in vedere tocmai aceasta innoire si inviere prim botezul crestin, caci in Imparatia lui Hristos nu intra decat cel ce „invie” din morti prin botezul crestin.

In termeni profetici si simbolici, Sfanta Scriptura ne vorbeste si despre „o imparatie de mii de ani”; aceasta imparatie de mii de ani este identica cu cea despre care am vorbit mai sus. Iata ce ne spune Sfantul Ioan in descoperirea sa: „Si am vazut un inger pogorandu-se din cer, avand cheia adancului si un lant mare in mana lui. Si a prins pe balaur, pe sarpele cel vechi care este diavolul si satana, isi l-a legat pe mii de ani si l-a aruncat in adanc „si l-a inchis si a pecetluit deasupra lui ca sa nu mai amageasca neamurile pana ce se vor sfarsi miile de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme … Si am vazut sufletele celor taiati pentru marturia lui Iisus…, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mana lor. Si ei au inviat si au imparatit cu Hristos mii de ani… Aceasta este invierea cea dintai. Fericit si Sfant este cel ce are parte de invierea cea dintai. Peste acestia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El mii de ani… Apoi, moartea si iadul au fost aruncate in raul cel de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: „iezerul cel de foc” (Apoc., 20, 1-14). Din acest context constatam mai intai urmatoarele:

1. Imparatia lui Hristos de mii de ani este rastimpul in care Hristos a limitat (a legat) puterea diavolului asupra oamenilor (versetele 1-2).

2. La sfarsitul acestui rastimp, diavolul va fi lasat din nou, pentru catva timp, sa actioneze asupra oamenilor (versetul 3).

3. Membrii acestei imparatii de mii de ani sunt numai cei ce nu s-au inchinat fiarei si semnului ei, au inviat la invierea cea dintai (versele de 4-5).

4. Cei ce nu s-au invrednicit de aceasta inviere vor invia abia la sfarsitul acelor mii de ani, adica la „invierea a doua”, caci aceasta inviere, in raport cu cea dintai, este a doua (versetul 5).

5. Peste acestia (membri ai imparatiei de mii de ani) moartea cea de a doua nu are putere (versetul 6).

6. La sfarsitul acelor mii de ani si dupa un rastimp de actiune nefasta asupra sfintilor, diavolul, impreuna cu cei ai lui, va fi aruncat in focul iadului care este „moartea cea de a doua” (versetele 4-15).

Din toate acestea, rezulta evident ca „imparatia de mii de ani” nu este altceva decat „Imparatia lui Hristos”, „Imparatia lui Dumnezeu” sau „Imparatia cerurilor” despre care a fost vorba mai sus, deoarece:

1. In rastimpul acestei imparatii, diavolul a fost invins si legat, luandu-i-se puterea asupra oamenilor. Hristos a intrat in casa lui si „l-a legat” limitandu-i puterea asupra omenirii rascumparate (Matei, 19, 29 si contextul).

2. Intrarea in aceasta imparatie este conditionata de „inviere” – numita „cea dintai”, care nu poate fi altceva decat botezul crestin, numit adeseori chiar „inviere”, „nasterea de sus” sau „nastere din nou”; aceasta inviere prin botez este „intaia”, in raport cu cea de a doua sau generala a trupurilor, care este numita invierea „cea de apoi” (Ioan, 11, 24 s.a.).

3. La sfarsitul acestei imparatii, diavolul va fi din nou slobozit ca sa amageasca popoarele si sa lucreze cu putere si cu furie impotriva sfintilor, sub forma de antihrist, fiara, sau prooroc mincinos (Apoc., 13, 1-11).

4. Durata acestei perioade va fi de scurta vreme (Apoc., 13, 5; 20, 3; Matei, 24, 22) si ea va constitui unul din semnele care vor prevesti apropierea venirii a doua (a se vedea mai pe larg la cap. 22 din Apoc.).

Prin urmare, sa se stie lamurit ca „invierea cea dintai” este invierea cea prin botez, iar cea de a „doua” este invierea cea de apoi. De asemenea, moartea „cea dintai” este cea naturala sau despartirea sufletului de trup, iar cea de a doua este chinul cel vesnic, denumita astfel in opozitie cu fericirea cea de veci numita „viata” (Matei, 18, 8; 19, 17; Marcu, 9, 43; Ioan, 5, 24 s.a.). Se arata ca aceasta moarte de a doua nu are putere asupra celor invredniciti cu invierea cea dintai; de aici rezulta ca moartea cea dintai – de care nici sfintii nu scapa – este moartea naturala, trupeasca.

Moartea se mai numeste in Biblie si starea pacatoasa a cuiva si, in acest sens, a spus Mantuitorul ca numai cei „morti” au mai mare grija de a-si ingropa mortii lor, decat a-L urma pe El (Matei, 8, 22) si ca, prin credinta in El, cineva devine, din mort, viu, chiar daca, in mod firesc, va muri (Ioan, 11, 25). Acest inteles l-a avut in vedere apostolul, scriind despre „cei morti pacatului” (Rom., 6, 11; 8, 10) si, tot in acest sens, graieste ingerul descoperitor capeteniei Bisericii din Sardes: „…traiesti, dar esti mort” (Apoc., 13, 1; vezi si Ioan, 5, 25; Efes., 2, 1-5; Col., 2, 13 s.a.). Ea insa nu constituie „moartea cea dintai”, asa cum invierea prin botez constituie „invierea cea dintai”, deoarece aceasta moarte este o stare ce duce la moarte, iar nu faptul de a muri. Or, in expresiile de mai sus, prin „inviere” si „moarte” se intelege nu o stare, ci o actiune, anume: de a invia si, respectiv, de a muri.

Durata acestei imparatii a lui Hristos determinata in general ca fiind „de mii de ani” trebuie sa o intelegem ca indicand o perioada de timp relativ lunga sau nehotarata. De aceea, si in ultima traducere romaneasca a Noului Testament s-a tradus, ca si in alte cateva editii, prin „mii de ani” si nu prin o mie de ani, cum gresit s-a inteles alteori. Oricum ar fi tradus literal, intelesul spiritual al expresiei ramane acelasi: mii de ani. Durata aceasta nu este altceva decat rastimpul dintre venirea intaia si venirea a doua a Domnului, sau, mai precis, rastimpul de la „intemeierea Imparatiei lui Dumnezeu” si pana la venirea a doua. Asadar, este vorba de Imparatia lui Dumnezeu, si durata ei in lume.

Protestantii sustin ca aceasta imparatie de o mie de ani nu poate fi confundata cu nici o alta imparatie, deoarece:

– se va intemeia abia la venirea a doua; – va fi precedata de invierea dreptilor care vor imparati cu Hristos; – va dura o mie de ani, dupa care – se va petrece invierea celor pacatosi, judecarea si sfarsitul lumii.

Ei sustin ca asa rezulta din capitolul 20 al Apocalipsei, citat mai sus. Din acest capitol ar reiesi ca vor fi doua invieri de apoi: invierea „cea dintai”, a dreptilor, la inceputul mileniului, si o alta, a pacatosilor, care, in raport cu cea dintai, este „a doua”, la sfarsitul mileniului (v. 4-5).

In rastimpul mileniului, puterea de actiune a diavolului va fi limitata pana catre sfarsit, cand, dupa o scurta activitate nefasta, va fi aruncat in iad, impreuna cu toti cei amagiti de el (versetele 7-14), inviati acum si ei (verset 5) si judecati si condamnati la osanda (versetele 12-15), dupa ce mai intai se va petrece sfarsitul lumii (verset 11). Invatatura despre mileniu, precedat de „invierea intaia” a celor sfinti si urmat de „invierea a doua”, a pacatosilor, ar fi confirmata si de alte texte biblice. Asa, de pilda, Sfantul apostol Pavel scrie crestinilor din Tesalonic: „Daca credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa (credem) ca Dumnezeu pe cei adormiti intru Iisus ii va aduce impreuna cu El… pentru ca insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer si cei morti intru Hristos vor invia intai” (I Tes., 4, 14-16). Deci, la venirea a doua, Hristos ii va invia pe cei morti intru El, caci despre ei zice apostolul „ca vor invia intai” si aceasta este „invierea cea dintai”, invierea celor pacatosi, adica „a doua”, va urma mai tarziu, fara a ni se spune cand, dar dupa Apocalipsa, capitolul 20, ea va fi dupa o mie de ani, asa cum citesc in Biblia mea. Iata ce zice Sfantul apostol Pavel: fiecare va invia „in randul cetei sale: Hristos, incepatura, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Cor., 15, 23), adica dreptii in ceata dreptilor, la inceputul mileniului, iar pacatosii in ceata lor, la sfarsitul mileniului. Care este adevarul ?

Insa, dupa cum am spus, Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare, prin cuvintele Sfintei Scripturi „o mie de ani”, intelege tainic si simbolic mii de ani, oricare ar fi traducerea. Dar, oare numai prin acest cuvant vorbeste Sfanta Scriptura – in chip tainic si acoperit – unele lucruri cu greu de inteles? Oare nu are ea multe cuvinte simbolice, tainice si alegorice, care nu se pot talcui prin slova, ci au cu totul alt inteles, mai inalt si mai duhovnicesc? Cum sa talcuim dupa slova ce este cartea „cea pecetluita cu sapte peceti” din aceeasi carte a Apocalipsei (5, 1)? Ce este „calul rosu ca focul” (Apoc., 6, 4)? Dar acel „cal negru” (v. 5) sau cel „galben-vanat” pe care calarea Moartea (Apoc., 6, 8)? Apoi ce sunt cei sapte ingeri carora li s-au dat sapte trambite (Apoc., 15, l, 7)?

Unii vorbesc de doua invieri la sfarsitul lumii si astfel, dupa ei, venirea Domnului se intelege ca si cum El ar trebui sa vina de trei ori; dar acest lucru nu poate fi adevarat. Am aratat in cele de mai sus ca invierea „cea dintai” este cea prin botezul crestin, iar „cea de a doua” este „cea de apoi”. Sfantul Ioan Evanghelistul reproduce cuvintele Mantuitorului referitoare la cele doua invieri: „Adevarat, adevarat zic voua: cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata. Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul – si acum este – cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia” (Ioan, 5, 24-25). Fiind vorba de invierea celor ce asculta glasul Fiului lui Dumnezeu – si de vreme ce aceasta inviere „acum este” – in nici un caz nu poate fi vorba aici de invierea „de apoi”, ci de „invierea de acum” a celor ce invie din moartea pacatului la viata cea in Hristos, de invierea la o viata noua prin credinta crestina sau – asa cum completeaza acelasi apostol si evanghelist in alta parte – prin botezul crestin (Ioan, 3, 3-5); aceasta este „invierea cea dintai” despre care se vorbeste in Apocalipsa. Apoi, Mantuitorul continua sa vorbeasca si despre o alta inviere care mai este „acum” si care va fi la sfarsitul lumii, care nu este sufleteasca, ci trupeasca, si anume a celor ce sunt morti in morminte, si nu numai morti prin pacate sau sufleteste. „Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul in care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea judecatii” (Ioan, 5, 28-29). Adica, nu va mirati de puterea ce o are Hristos de a invia sufleteste (invierea cea dintai), pentru ca El va invia si pe toti mortii din morminte. Textul acesta exclude clar posibilitatea existentei unei perioade de o mie de ani intre invierea dreptilor si cea a pacatosilor, aratand lamurit ca invierea cea de apoi este una singura si a tuturor, deodata; aceasta este „invierea a doua”. Iar in ce priveste pe „cea dintai” s-a vazut ca ea nu este „cea de apoi”, ci „cea de acum”. Iata deci cum intelesurile se lamuresc de la sine, prin analiza si compararea acestor texte biblice, excluzandu-se astfel orice posibilitate de a intercala „mileniul” intre cele doua „invieri”. Miile de ani, dupa invatatura Bisericii celei dreptmaritoare a lui Hristos, pot fi intelese ca existand intre invierea cea dintai, prin botez, isi invierea cea de a doua, „cea de apoi”.

La fel stau lucrurile si cu textul I Tes., 4, 14-16, deoarece nici acolo nu este vorba despre a doua inviere, de apoi, ci despre una singura. Este adevarat ca aici nu se vorbeste decat despre invierea celor drepti, „morti in Hristos”, despre cea a pacatosilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru ca ei ar invia mai tarziu, peste o mie de ani, ci pentru ca pe apostolul Pavel si pe cititorii sai nu-i interesa decat soarta „celor morti in Hristos”, despre cea a pacatosilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru ca ei ar invia mai tarziu, peste o mie de ani. Insa de ceilalti apostolul nu se preocupa deloc, scopul sau in aceasta epistola fiind numai acela de a-i mangaia pe cititorii sai (v. 18), nelinistiti si nelamuriti in aceasta privinta, iar nu de a-i intrista (v. 13).

In Epistola I catre Corinteni (15, 23) se vorbeste, in adevar, de „cete”, dar nu de doua cete, asa cum inteleg milenistii, anume de a dreptilor si de a pacatosilor, ale caror invieri ar fi despartite de un rastimp de o mie de ani, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de sfintenie sau pacatosenie a celor ce vor invia, dupa cum rezulta din versetele 39-41.

Sfanta Scriptura este clara si categorica, marturisind in multe locuri ca venirea a doua a Domnului va fi o singura data si a tuturor deodata, atat pentru drepti cat si pentru cei pacatosi, fara ca intre invierea si judecarea unora sau a altora sa mai fie vreun rastimp de „o mie de ani”. Mantuitorul a zis: „Vine ceasul in care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi: cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea judecatii” (Ioan, 5, 28-29). Deci, un singur si acelasi glas va rosti pentru invierea celor pacatosi si a celor drepti. Iar in alta parte, de asemenea, zice: „Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea Domnul pe scaunul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si ii va desparti pe unii de altii, precum pastorul desparte oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu… Atunci va zice si celor de-a stinga: Duceti-va de la Mine, blestematilor…” (Matei, 25, 31-46). Mantuitorul vorbeste precis si limpede despre venirea a doua si despre judecata de apoi, aratand ca atat una cat si cealalta vor fi deodata, si pentru drepti, si pentru pacatosi, in atat ea pilde frumoase El ne-a aratat acest adevar: un singur seceris va fi isi pentru grau si pentru neghina (Matei, 13, 30, 42-43); o singura data va veni Mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-13); o singura data va veni Stapanul ca sa ceara socoteala tuturor lucratorilor din via Sa (Matei, 21, 33-41); in acelasi timp va cere socoteala slugilor carora le-a incredintat talantii (Matei, 25, 14-30; 18, 23-35 s.a.). Deci, o singura venire de apoi, o singura inviere si infatisare a tuturor in fata imparatului Judecator si o singura judecata pentru toti deodata va fi.