Autoritatea Sfintei Scripturi

Viziunea ortodoxa

Biserica Ortodoxã crede, cu tãrie, cã toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu. Ea este pe deplin convinsã de autoritatea Scripturilor ca document normativ al revelãrii de Sine a lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Este la fel de convinsã cã textul Scripturii nu trebuie modificat nici prin adãugare, nici prin împutinare. Ea recunoaste cã Scripturile sunt o mãrturie unicã, insuflatã de Însusi Dumnezeu, si nu trebuie schimbate pentru a “se adapta vremurilor”.

Si totusi, Biblia – inclusiv originea divinã a ei – este doar o carte. Nu are pretentia sã fie suficientã în sine. Sã observãm cã Domnul nu a spus “Vã voi trimite o carte, care vã va spune tot ceea ce aveti nevoie sã stiti.” Dimpotrivã, El a promis Duhul, chiar Duhul adevãrului, Care ne va conduce la tot adevãrul (Ioan 16:13).

Scripturile au fost produse în contextul dialogului lui Dumnezeu cu Israel (Vechiul si Noul Israel). Acest context, aceastã relatie vie a lui Dumnezeu cu Poporul Sãu, nu este altceva decât traditie. În afara acestei traditii sfinte, Biblia îsi pierde necesarul punct de referintã. Tratatã ca un “text nud”, ea devine roaba traditiei pe care cititorul se întâmplã sã o mosteneascã.

Într-adevãr, Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu (2 Timotei 3:16). Cu toate acestea, Biserica este Trupul lui Hristos, nu Biblia. Sfintele Scripturi au fost scrise în Bisericã, sub inspiratia Duhului Sfânt, astfel ca, prin marturiile lor, oamenii la cunostinta adevãrului sã vinã (1Timotei 2:4) si sã se uneascã cu Hristos în Bisericã.Biserica, nu Biblia este stâlp si temelie a adevãrului (1Timotei 3:15). Biserica, nu Biblia, este plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23).

Crezul mentioneazã Scripturile, si aceastã referire este cheia de întelegere a felului în care Biserica primarã vedea si folosea Biblia. Vorbind despre Întruparea lui Hristos si lucrarea Lui pe pãmânt, Crezul de la Niceea afirmã: “si a înviat a treia zi dupã Scripturi.”

“Dupã Scripturi” implicã autoritatea Scripturilor. Înseamnã cã Hristos S-a întrupat, a trãit, a murit si a înviat din nou asa cum mãrturisesc Scripturile. Scripturile sunt, prin urmare, martore la ceea ce Dumnezeu a fãcut pentru om prin Hristos.

Sintagma “dupã Scripturi” este un citat direct din Sf. Pavel: Cãci v-am dat, întâi de toate, ceea ce si eu am primit, cã Hristos a murit pentru pãcatele noastre dupã Scripturi; si cã a fost îngropat si cã a înviat a treia zi, dupã Scripturi (1Corinteni 15:3-4).

Conceptul-cheie aici este acela de martori. Profetii Vechiul Testament si Apostolii Celui Nou mãrturiseau despre Hristos: Acesta este ucenicul care mãrturiseste despre acestea si care a scris acestea, si stim cã mãrturia lui e adevãratã (Ioan 21:24). Mãrturisirea Scripturilor este adevãratã – Biserica niciodatã nu a pus la îndoialã aceasta – dar obiectul de credintã a fost, si întotdeauna va fi, subiectul mãrturiei, nu mãrturia însãsi. De aceea Biserica crede fãrã îndoialã mãrturia Scripturilor, dar Biserica nu crede în Scripturi, pentru cã Biblia nu este Dumnezeu.Credinta în Biblie ca obiect de credintã si ca subiect al afirmãrii crezului, reprezintã însã o deviere radicalã de la credinta Bisericii primare. Nici unul din crezurile strãvechi ale Bisericii nu începe cu o declaratie despre Biblie;dimpotrivã, toate încep cu afirmarea credintei în unul Dumnezeu Tatãl.

Aceste crezuri strãvechi contin însã o afirmatie de credintã care nu se aflã în confesiunile Protestante moderne: credinta în Bisericã. În Crezul de la Niceea Biserica mãrturiseste credinta în unul Dumnezeu, Tatãl Atottiitorul, în unul Domn, Iisus Hristos, în Duhul Sfânt si în una sfântã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã. De aceea, pentru Biserica primarã, Biserica Însãsi era un obiect de credintã si un subiect al afirmatiilor de crez. Biserica primarã mãrturisea credinta în Bisericã în timp ce mãrturisea credinta în Dumnezeu.

Mãrturia Sf. Luca despre întâlnirea de pe drumul Emausului ne dã o viziune clarã despre felul în care Biserica primarã a înteles comuniunea Ei cu Hristos Cel Înviat:

Dupã Învierea lui Iisus, El S-a arãtat lui Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus, dar ei nu L-au recunoscut (Luca 24:23 si urm.). Si începând de la Moise si de la toti proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Chiar si atunci ei nu L-au recunoscut ca fiind Domnul Înviat. L-au recunoscut si au înteles atunci când a frânt pâinea cu ei:Si, când a stat împreunã cu ei la masã, luând el pâinea, a binecuvântat si, frângând, le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; si El S-a fãcut nevãzut de ei. Si au zis unul cãtre altul: Oare nu ardea în noi inima noastrã, când ne vorbea pe cale si când ne tâlcuia Scripturile?
În timp ce inimile lor ardeau când Hristos le explica Scripturile, ei tot nu L-au cunoscut. Abia la frângerea pâinii ochii lor s-au deschis: Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
Sf. Luca, foloseste sintagma frângerea pâinii si în Faptele Apostolilor: Si stãruiau în învãtãtura apostolilor si în împãrtãsire, în frângerea pâinii si în rugãciuni (Faptele Apostolilor 2:42).[7]
Scripturile mãrturisesc despre Hristos. Inimile noastre ard înãuntru în timp ce Scripturile sunt citite si Evanghelia este predicatã. Scripturile nu sunt Hristos. Numai în Euharistie (Împãrtãsanie) – taina prin care Biserica exprimã esenta cea mai adâncã a vietii Ei – ajungem într-adevãr sã Îl cunoastem pe Hristos, sã fim în comuniune cu El. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu rãmâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

Viziunea protestanta – principiul Sola Scriptura

Fiecare denominatie Protestantã îsi trage rãdãcinile din Reforma Protestantã din secolul al XVI-lea. Existã, desigur, grupãri ce sustin cã nu provin din Reformã, fiind urmasii directi ai Bisericii Noului Testament, dar astfel de afirmatii sunt de-a dreptul absurde si nejustificate istoric.Fapt este cã fiecare Protestant de pe pãmânt, fie cã vrea sau nu sã se considere Protestant, este urmasul spiritual al Reformei si al principiului ei de bazã: Sola Scriptura. Fãrã nici o exagerare, se poate spune cã doctrina Numai Scriptura este temelia teologiei Protestante.Mai mult decât oricare altã doctrinã, Numai Scriptura este doctrina definitorie pentru Protestantism. Astfel, ea se aflã în centrul dezbinãrilor care îi separã pe toti Protestantii, indiferent de denominatie, de credinta istoricã Ortodoxã.

Orice s-ar spune, miscãrile Reformei din secolul XVI reprezentau, în esentã, o încercare de întoarcere la “vârsta de aur” a crestinismului. Strigãtul de luptã al Reformatorilor era Numai Scriptura. Întorcându-se la Biblie – numai la Biblie – ei au încercat sã purifice crestinismul de toate rãtãcirile sale si sã se întoarcã la starea de început a bisericii primare.
Ironia face cã principiul cu care Reformatorii au cãutat sã se întoarcã la puritatea Bisericii primare a fost necunoscut de cãtre ea. Ideea de Numai Scriptura a fost o inventie a secolului XVI. Niciunul din Pãrintii Bisericii primare si nici un sinod al acestei biserici nu a afirmat cã Scripturile, în sine, fãrã nici o referire la Bisericã, sunt unica normã de credintã. Principiul Reformei (Numai Scriptura) a fost o inventie a Reformei însãsi.

Ebeling subliniazã noutatea acestui principiu:

Teologia Reformatã este prima încercare, din întreaga istorie a teologiei, de a lua în serios nevoia de o teologie bazatã numai pe Scripturã. Numai printre urmasii Reformei se putea defini conceptual de “teologie biblicã”. “The Meaning of ‘Biblical Theology’”

Aceasta înseamnã cã de la Cincizecime pânã în 31 octombrie 1517 – un interval de aproape 1488 de ani – acel tip de teologie pe care Protestantismul îl numeste “autentic”, nu a existat. Cu alte cuvinte, Biserica primarã, la care Reformatorii, teoretic, au dorit sã se întoarcã, a avut o teologie substantial diferitã de aceea a Reformatorilor.

 

Evanghelicul din ziua de azi crede cã, ajutat de un comentariu bun, o carte de studii biblice si de inspiratia Duhului Sfânt, poate nu numai sã înteleagã Biblia corect, ci si sã reconstituie, aici si acum, crestinismul primului secol. Ceea ce nu înteleg majoritatea Evanghelicilor este cã însãsi ideea cã un astfel de lucru ar fi posibil este produsul unei anumite epoci istorice, în special Renasterea si Umanismul.

Renasterea a lãsat mostenire Reformei metode erudite de examinare a textelor antice. În mâinile Reformatorilor aceastã metodã a devenit o metodã teologicã. Întregul program al Reformei pornea de la premisa cã crestinismul primar putea fi reconstituit prin studiul unei singure cãrti: Biblia.

Ceea ce majoritatea Evanghelicilor nu înteleg însã este cã cei care au aplicat cel mai riguros principiul sola Scriptura (numai Scriptura) au fost primii care ar fi negat principiile fundamentale ale credintei crestine, cum ar fi Treimea sau deplina divinitate a lui Hristos. Dacã numai Biblia este sursa doctrinei crestine, foarte usor – poate chiar mult mai usor – se ajunge sã se renege doctrina Treimii, sau sã se creadã în ea.

Abordarea Bibliei de cãtre Martin Luther se aseamãnã prea putin cu aceea a Evanghelicilor din ziua de azi. Desi lui Luther nu i-a lipsit mult sã modifice canonul Noului Testament de douãzeci si sapte de cãrti, abordarea Noului Testament de cãtre el era mai degrabã una cutezãtoare – si chiar arogantã – dupã standardele fundamentalismului modern. Accentul pus de Luther era nu pe textul în sine, ci pe ideea justificãrii numai din credintã (sola fide). Aceastã idee era, pentru Luther, însãsi esenta Evangheliei, devenind standardul cu care el judeca si interpreta însusi textul Bibliei.

Luther a numit Epistola lui Iacov o “epistolã intrusã” pentru cã nu a gãsit acolo doctrina justificãrii numai din credintã. Nici de Cartea Apocalipsei nu i-a pãsat prea tare. Desi propovãduia principiul sola Scriptura (numai Scriptura), nu se simtea legat de text.

Problema nu e cã Protestantilor le-ar lipsi sinceritatea sau evlavia, ci cã ei sunt rupti de contextul viu în care Scripturile au fost scrise si canonizate si în care ele se cer interpretate. Pe scurt, ei sunt rupti de traditia vie, Apostolicã a Bisericii.

Când Iisus S-a înãltat la Tatãl, El a lãsat în urma Lui un singur lucru. Nu a lãsat nici o carte sau un manual educativ – pe cât stim, singurul lucru pe care El L-a scris vreodatã a fost o mâzgãliturã în nisip. Nu a lãsat în urmã o scoalã. Mai degrabã “El Si-a lãsat Trupul si Si-a trimis Duhul.”. Iisus a promis cã va rãmâne de-a pururi în Trupul Sãu, Biserica, aceea care este plinirea Celui care plineste toate întru toti (Efes. 1:23). El a promis sã trimitã Duhul Sfânt care vã va cãlãuzi la tot adevãrul (Ioan 16:13). Faptul este cã Biserica a scris Biblia; Biblia nu a fãcut Biserica. Biserica a hotãrât care cãrti sunt canonice si care nu, si doar Biserica este în mãsurã sã defineascã Cuvântul Adevãrului.

Nimic din toate acestea nu minimalizeazã importanta Bibliei. Într-adevãr, Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu (2Timotei 3:16). Cu toate acestea, Biserica este Trupul lui Hristos, nu Biblia. Sfintele Scripturi au fost scrise în Bisericã, sub inspiratia Duhului Sfânt, astfel ca, prin mãrturiile lor, oamenii la cunostinta adevãrului sã vinã (1Timotei 2:4) si sã se uneascã cu Hristos în Bisericã. Biserica, nu Biblia este stâlp si temelie a adevãrului (1Timotei 3:15). Biserica, nu Biblia, este plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23).

Astfel, Protestantismul a înlocuit Biserica cu Biblia, substituind Trupul viu al lui Hristos cu un text, fie el de inspiratie divinã. In protestantism, Biblia a încetat sã fie martorul adevãrului, devenind un substitut al lui. Diferenta dintre confesiunile de credintã Protestantã, pe de o parte si articolele strãvechi de credintã ale Bisericii pe de altã parte, face cele douã sã fie douã sisteme de credintã fundamental diferite, exprimând totodatã douã abordãri diferite ale naturii credintei crestine.

Principiul de bazã al Protestantismului nu este nici Dumnezeu, nici Scripturile, nici orice altceva care ar putea fi definit ca  adevãr, ci autonomia absolutã a individului. Reforma nu a scãpat de papalitatea medievalã si toate pretentiile ei, ci pur si simplu a democratizat-o, fãcând din fiecare un Papã.

Sursa: Orthologia

 

Anunțuri