Dimensiunea sacrului

 

 “Scoate-ti încãlţãmintea, cãci pãmântul pe care pãşeşti este sfânt!”

 

Probabil dacã un creştin ortodox din zilele noastre ar fi spus aceste cuvinte, prietenul lui protestant ar fi obiectat: “Nu existã pãmânt sfânt! Aceasta este o conceptie pãgânã, care a fost introdusã în Biserica Ortodoxã dupã ce biserica a fost coruptã în vremea împãratului Constantin.” Şi, totusi, aceste cuvinte au fost spuse nu de un ortodox din zilele noastre, nici de unul din veacurile trecute, ci de Însuşi Dumnezeu, atunci când i-a vorbit lui Moise, în pustie.

Avem aici de-a face cu o deosebire fundamentalã între credinţa ortodoxã şi cea protestantã. Credinţa protestantã are o nuantã moral-juridicã. Ea este interesatã în termeni cum ar fi decizie, legãmânt, dedicare, credintã (acord intelectual), moralitate, evanghelizare. Ea vede lumea de acum ca o clãdire în flãcãri, care nu mai are valoare în sine şi din care trebuie sã salvãm suflete de la pierzare. Scopul bisericii este acela de a lucra la mântuirea cât mai multor oameni, de a-i ajuta sã ducã o viatã vrednicã de numele de creştin şi de a-i instrui cum sã scoatã si pe altii din foc.

Tot ce trece peste acest cadru definit în termeni morali-religiosi, este privit în cazul cel mai bun ca inutil şi în cazul cel mai rãu ca idolatrie sau pãgânism.  “Ce nevoie avem de…” este o întrebare pe care o auzim adesea de la prietenii noştri neoprotestanţi. Ce nevoie avem de preoţi? Ce nevoie avem de veşminte preoţeşti? Ce nevoie avem de icoane? Ce nevoie avem de tãmâie? Lista poate fi continuatã. Toate obiectele de cult, toate obiceiurile, sãrbãtorile şi posturile ortodoxe sunt privite ca niste adãugiri pãgâne, periculoase prin aceea cã ar îndrepta privirea credinciosilor în altã parte decât spre Dumnezeu.

Materia este privitã adesea de neoprotestanţi în contrast cu spiritul, lumea materialã în contrast cu cea spiritualã. Materia ne coboarã, spiritul ne înalţã. Creştinismul este, în conceptia lor, depãşirea oricãrei ceremonii, oricãrei reprezentãri în materie, o reducere a religiei la conţinutul ei pur moral şi intelectual. Dar, în aceastã “transcendere” a materiei, o transcendere periculos de apropiatã de gnosticism, neoprotestanţii pierd una din dimensiunile fundamentale ale credinţei creştine moştenite de la apostoli: dimensiunea sacrului. Aceastã dimensiune nu este o adãugire introdusã de mult-blamata tradiţie ortodoxã, ci este prezentã pe paginile Scripturii.

Termenul sacru, de origine latinã, este înrudit cu acela de mistic (de origine greacã) sau cu acela de tainic. El redã o anumitã concepţie, dupã care Dumnezeu este prezent în lumea materialã şi se manifestã prin ea. Întreaga Creatie este o manifestare divinã, o exprimare a energiilor dumnezeieşti, o dezvãluire, o epifanie (arãtare) a lui Dumnezeu. Dar aceastã arãtare se face în grade diferite şi este experimentatã diferit de diferiţi oameni. Aceste gradaţii diferite se datoreazã, pe de o parte, faptului cã Dumnezeu alege sã Se arate în timpul şi în locul pe care El îl alege, pe de altã parte, faptului cã oamenii şi-au pierdut capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, chiar atunci şi acolo unde El se manifestã. Sutaşul roman a vãzut aceastã atingere a lui Dumnezeu cu lumea, atunci când, privind la Hristos pe cruce, a exclamat: “Cu adevãrat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” Dar, privind la Acelaşi Hristos, fariseii nu vedeau decât un duşman pe care credeau cã au reusit sã-L biruiascã.

Cum Dumnezeu a creat lumea ca sã o iubeascã şi sã se uneascã cu ea, este clar cã El doreşte sã se manifeste în realitãtile acestei lumi. În centrul creatiei, El l-a pus pe om, ca preot, ca mijlocitor între Dumnezeu şi lume, şi, de aceea, modul cel mai perfect de manifestare a lui Dumnezeu în lume este prin oameni. Omul care se sfinţeşte, care se îndumnezeieşte, devine “transparent”, în sensul cã Dumnezeu se vede clar în el. Omul pãcãtos este “opac”, pentru cã Îl ascunde, Îl acoperã sau îl “stinge” pe Dumnezeu. Cei care au atins cel mai înalt grad al acestei transparenţe au fost sfinţii. Într-un sens foarte real, sfintii L-au manifestat pe Hristos, nu numai printr-o asemãnare moralã, ci prin întreaga lor fiinţã. Sufletul lor a fost îndumnezeit, dar şi trupul lor. Cine i-a întâlnit pe sfinţi L-a întâlnit pe Hristos.

Nu numai omul, ci şi alte realitãţi ale creaţiei au capacitatea de a deveni “transparente”, de a-L descoperi, arãta sau manifesta pe Dumnezeu. Evangheliile ne istorisesc cum, la Botezul Domnului Iisus, s-a auzit glasul Tatãlui şi cum Duhul Sfânt S-a pogorât în formã de porumbel. Ne putem pune întrebarea: este oare vorba de un porumbel real sau de o iluzie, de o fantasmã? Dar Dumnezeu, Cel care a creat pãsãrile cerului, nu avea nevoie de o iluzie pentru a se arãta. Porumbelul pe care l-au vãzut oamenii era în mod desãvârşit porumbel, dar era, în acelaşi timp, o manifestare a Duhului Sfânt. Materia din care era fãcut acel porumbel era pãtrunsã de Dumnezeire. La fel era pãtruns de dumnezeire norul sau stâlpul de  foc care îi însoţea pe israeliţi în pustia Sinaiului. La fel era sfânt pãmântul pe care cãlca Moise, atunci când Dumnezeu I-a cerut sã-şi scoatã încãltãmintea.

Pãtrunderea şi manifestarea lui Dumnezeu în creaţie s-a manifestat, de nenumãrate ori, în istoria lui Israel şi a Bisericii. Elisei a fost pãtruns de Dumnezeire în asa fel încât, chiar dupã moartea lui, un om a înviat, atunci când i-a atins osemintele. Templul de la Ierusalim era pãtruns de slava lui Dumnezeu. Chivotul legãmântului purta în el puterea lui Dumnezeu. Toate acestea au fost “transparente”, ferestre deschise cãtre Dumnezeul ascuns.

Aceastã “nãvãlire” a lui Dumnezeu în lumea materialã se vede mai bine în Noul Testament.  Iisus Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin si în El se manifestã întreaga slavã şi putere a Dumnezeirii. Cea care L-a nãscut a nãscut pe Dumnezeu şi cei care L-au atins au atins pe Dumnezeu. Dimensiunea şi manifestarea fizicã a realitãţii Dumnezeiesti nu poate fi subapreciatã. Femeia cu scurgere de sânge a fost vindecatã atunci când L-a atins pe Hristos. Aceasta nu înseamnã cã El nu ar fi putut-o vindeca şi în alt mod, ci doar cã harul necreat al lui Dumnezeu se manifestã, uneori şi dupã voia Lui, prin intermediul materiei, a atingerii fizice.

Evangheliile ne povestesc cum un slãbãnog a fost vindecat de Hristos la fântâna Siloamului. Acolo exista un bazin a cãrui apã era uneori tulburatã de un înger. Cel care intra primul în acea apã era vindecat de bolile lui. Evangheliile ne redau acest fapt ca veridic, nu ca o simplã superstiţie. Hristos Însusi nu a vorbit împotriva a ceea ce se petrecea acolo. Apa putea cu adevãrat sã vindece, nu prin însuşirile ei intrinseci, ci prin manifestarea imanentã a puterilor Dumnezeiesti.

Faptele Apostolilor ne relateazã despre puterea de a vindeca pe care au primit-o Apostolii. Dar aceastã putere s-a manifestat uneori prin intermediul unor realitãţi fizice. Umbra sau vesmintele lui Petru erau uneori capabile sã-I vindece pe oameni.

În Euharistie, Hristos a lãsat Bisericii cea mai puternicã manifestare a lui Dumnezeu în materie. În toate pasajele biblice care vorbesc despre aceasta, ni se spune cã pâinea şi vinul SUNT trupul şi sângele Mântuitorului, nu doar simple simboluri. Simbolurile sunt arbitrare şi obiectele care reprezintã pot fi uşor schimbate dacã se convine ca ele sã reprezinte acelasi înţeles. Dacã pâinea şi vinul de la masa Domnului ar fi menite doar sã ne aducã aminte şi sã simbolizeze, atunci am putea folosi alte mijloace care sã împlineascã acelasi scop. Am putea sã vedem un film despre viata lui Iisus sau am putea citi un pasaj din Evanghelii.

În acelasi fel, botezul nu este doar o mãrturie în sensul moral-juridic. Asa cum Sfânta Treime S-a manifestat la Botezul Domnului, puterea lui Dumnezeiascã se manifestã în botezul fiecãrui creştin.  Hristos le-a poruncit Apostolilor sã practice actul FIZIC al botezului, nu doar componentul lui moral. Aceasta ne spune cã ceva se întâmplã atunci când cineva este botezat. În apa botezului si actul cufundãrii se aratã prezenţa şi puterea transformatoare a lui Dumnezeu. Botezul este mai mult decât un act simbolic, este o epifanie, o arãtare divinã, chiar dacã aceasta este tainicã şi ascunsã ochilor noştri.

Creştinii neoprotestanţi afirmã cã, spre deosebire de ortodocşii care au şapte taine, ei au doar douã simboluri.  Existã, aici, o deosebire în termeni şi o deosebire în numãr. Aşa cum am arãtat mai sus, protestanţii vãd în Cina Domnului şi în Botez nişte acte pur simbolice, care au rolul de a aduce aminte sau de a declara. Dar ortodocşii vãd în ele taine, adicã manifestãri tainice ale lui Dumnezeu, în care prezenţa Lui este REALÃ şi CONCRETÃ, chiar dacã este ascunsã. Ce se poate spune despre numãrul acestor taine sau simboluri? Adevãrul este cã multi teologi ortodocşi vãd numãrul de sapte doar ca unul pedagogic, ca un mod de a preciza şi a celebra unele din multele taine care ne înconjoarã. De fapt, viaţa bisericii implicã mult mai multe taine. Aşa cum spovedania este o tainã prin manifestarea puterii de iertare şi curãţire pe care Hristos o face în viata celui care se pocãieste,  tot aşa şi faptele noastre bune, pornite din dragoste Dumnezeiascã, sunt  manifestãri tainice ale dragostei lui Dumnezeu.

La fel este liturghia o manifestare a lucrurilor divine şi cereşti. Liturghia ortodoxã are ca model slujba cereascã ce ne este descrisã în cartea Apocalipsei. Dar slujba din bisericã nu are doar rolul de a ne aminti  de cele cereşti, cu toate cã ea înfãptuieşte şi aceasta. Ea nu are doar rolul sã ne zideascã sufleteşte, cu toate cã are acest rezultat. Ea este, mai întâi de toate, o PARTICIPARE la slujba cereascã. În mod tainic, credinciosii se unesc cu îngerii şi sfinţii în cântarea de laudã şi mulţumire adresatã lui Dumnezeu. Aşa cum femeia cu scurgere de sânge, atingând veşmintele Domnului, a atins puterea Dumnezeiascã, la fel şi participanţii la liturghie, ascultând troparele şi litaniile, uitându-se la icoane şi mirosind tãmâia, ating cu adevãrat lucrurile cereşti. Liturghia se desfãsoarã nu numai în timpul real cronologic, ci şi într-o dimensiune eternã. Acesta este motivul pentru care, în troparele ortodoxe, evenimentele sãrbãtorite au un aspect prezent, nu unul trecut. Hristos se naşte, se jertfeşte şi învie astãzi, pentru cã noi participãm în energiile şi în realitatea acestor evenimente. “ASTÃZI S-a nãscut, Cel fãrã-nceput…” spune faimoasa colindã ortodoxã.

Aspectul manifestãrii Dumnezeirii în materie este atât de important, încât Apostolul Ioan îl accentueazã într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea. El ne vorbeşte despre  “ … ce am auzit, ce am vãzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipãit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii”.  Faptul cã Dumnezeul ascuns şi de necuprins este acum accesibil simţurilor noastre este esenţial pentru Ap. Ioan. Exact acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxã preţuieşte icoanele. Fiecare icoanã este o mãrturie a Întrupãrii. Hristos este o oglindire (icoanã) a Tatãlui, iar icoana din bisericã este o oglindire a lui Hristos.  Materia este, din nou, folositã ca sã exprime şi sã manifeste Dumnezeirea. Dumnezeul Întrupat devine, din nou, accesibil simţurilor noastre.

Cinstirea moaştelor apare, pentru neoprotestanţi, ca un act pãgân, fãrã sens, periculos. Dar dacã un om a fost îndumnezeit, dacã a devenit o “transparenţã” a lui Hristos, atunci puterea dumnezeiascã s-a manifestat şi în trupul lui. Aşa cum osemintele lui Elisei au purtat aceastã manifestare divinã, la fel osemintele sfinţilor o poartã şi o manifestã. Pot oare aceste moaşte sã vindece pe oricine? Absolut nu! Nici osemintele lui Elisei nu au înviat, dupã câte ştim, decât un singur om. Mai mult, din miile de oameni care se îmbulzeau în jurul lui Hristos, s-a vindecat doar o femeie sãrmanã. Dar manifestarea divinã era prezentã, chiar dacã suveranitatea lui Dumnezeu sau necredinţa oamenilor a fãcut-o mai puţin vizibilã.

Este posibil ca, uneori, credincioşii să exagereze rolul icoanelor sau moaştelor. Nu este vorba aici de o teologie greşitã, ci de o problemã de echilibru. O viaţã creştinã care are ca singurã preocupare moaştele sau icoanele, este o viaţã dezechilibratã. Dar aceleaşi exagerãri se pot face şi în alte direcţii. Dacã unii ortodocşi exagereazã în atenţia lor exclusivã cãtre moaşte, existã neoprotestanţi care exagereazã într-o preocupare pentru „câştigarea de suflete” sau pentru manifestãri miraculoase. Exemplele cele mai bune sunt celebrii tele-evanghelişti americani, ale cãror lucrãri s-au prãbuşit în scandaluri. Problema nu au fost evanghelizarea sau minunile, ci vieţile lipsite de echilibru spiritual. Într-un spirit critic, neoprotestanţii resping exagerãrile care se fac uneori, dar, împreunã cu aceste exagerãri, resping întreaga dimensiune sacramentalã a credinţei.

Dimensiunea sacrului lipseşte în credinţa neoprotestantã. Pentru neoprotestanţi, universul credinţei este mult mai sãrac. Pentru ei, nu existã taine, nu existã rugul aprins, nu existã trupul şi sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistã şi raţionalistã. Uneori, ei simt aceastã sãrãcire a conţinutului credinţei. Mişcarea harismaticã a apãrut la începutul secolului douãzeci, tocmai ca o încercare dureroasã de întoarcere cãtre plinãtatea prezenţei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au încercat sã introducã prin manifestãri zgomotoase şi spectaculoase a se vedea care este adevarata vorbire in limbi), ortodocşii au avut dintotdeauna, în linistea bisericii şi în manifestarea prezenţei Duhului Sfânt în Euharistie.

Dacã în bisericile neoprotestante descoperim acest spirit moralist şi raţionalist, în Ortodoxie descoperim taina. Dacã teologia protestantã este „ştiinţificã”, teologia ortodoxã este poeticã, pentru cã numai poezia încearcã sã capteze infinitul adâncului de sensuri. Dacã centrul slujbei protestante este predica, pentru cã ea se adreseazã cel mai bine minţii şi emoţiilor, în centrul slujbei ortodoxe se aflã taina, atingerea concretã şi participarea la cele cereşti.

Un studiu al Bisericii istorice aratã cã rugãciunea de tip Protestant, asa cum este practicatã în ziua de azi, nu mai prezintã nici o asemãnare cu rugãciunea sacramentalã, liturgicã a întregii Biserici din rãsãrit sau din apus, în cea mai mare parte din ultimii douã mii de ani.  Acesta nu este un punct de vedere teologic, cu atât mai putin o judecatã moralã; este pur si simplu afirmarea unui fapt istoric.
Cea mai mare parte din modul Protestant de rugãciune a devenit atât de mult orientat spre divertismentul ieftin, trivial adesea, încât pânã si frica de Dumnezeu, potrivit învãtãturii Bisericii (conditia fundamentalã pentru cãinta individualã) pare sã se fi pierdut cu totul.  Taina credintei a fost înlocuitã pe de o parte cu o teologie rationalista, iar pe de alta cu distractii frivole, subiective si derizorii.
Pãrintii Bisericii au prevenit asupra consecintelor produse în urma desacralizãrii, cu mult timp în urma.  Astãzi, de acele previziuni pare sã nu mai asculte nimeni.

Sfântul Evgarie Pustnicul, unul din Pãrintii desertului din veacul al patrulea, scria:  “Rugãciunea este nefolositoare si desartã când nu e fãcutã cu fricã si cutremur, cu trezvie si cu bãgare de seamã.  Când cineva se apropie de un rege pãmântean, o face cu fricã, tremur si atentie; cu atât mai mult se cuvine atunci sã Îl slãvim si sã ne închinãm astfel înaintea Lui Dumnezeu Tatãl, Stãpânul a toate si în fata Lui Hristos, Împãrat peste toti împãratii.”

Este greu sã explici adâncimea duhovniceascã a muzicii liturgice unuia venit dintr-un mediu Evanghelic. Între imnografia Protestantã (cu acompaniament de orgã sau de chitarã) si simplitatea profundã a cântãrilor rusesti, bizantine sau gregoriene este o diferentã calitativã imensã. În acestea din urmã muzica este pliatã pe cuvinte, iar cuvintele exprimã Evanghelia în deplinãtatea ei. Îmbinarea aceasta armonioasã de muzicã si doctrinã ajunge la inima celui care o ascultã fãrã sã fie sentimentalã sau afectatã. Învatã, inspirã, sensibilizeazã, dar rãmâne întotdeauna muzica Bisericii. În imnografia Bisericii nu poti spune ‘am venit în grãdinã de unul singur’, ci mai degrabã cântãm cântarea îngerilor si Îl slãvim pe Dumnezeu care este infinit mai mare decât puterea noastrã de întelegere individualã a mãretiei Lui:
„Noi care pe heruvimi cu tainã închipuim si fãcãtoarei de viatã Treimi întreit sfântã cântare aducem, toatã grija cea lumeascã acum sã o lepãdãm, ca pe Împãratul tuturor sã-L primim…”

Deocamdata, pentru protestanti este greu sa inteleaga ca sentimentul religios nu e totuna cu credinta. Caci credinta este, in primul rand, si totdeauna, intalnirea cu Altul, o adresare catre acest Altul, primirea Lui ca fiind „Calea, Adevarul si Viata”, iubirea fata de El si dorinta unitatii depline cu El, asa incat credinciosul sa poata spune ca Sfantul Apostol Pavel, „de acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20). Asadar, credinta este indreptata intotdeauna spre Altul, este iesirea omului din limitele „eului” sau; este cu adevarat, o schimbare radicala ce se petrece in adancul fiintei sale. „Sentimentul religios”, in schimb, care domina astazi din nou in religia din Occident, se deosebeste de credinta tocmai prin aceea ca omul care-l poseda traieste si se hraneste cu ceva ce purcede din el insusi, adica cu satisfactia pe care singur si-o da si care, in cele din urma, este supusa gusturilor si trairilor sale personale, subiective si individuale. Acestea nu sunt altceva decat asa-zisele „nevoi duhovnicesti” particulare. La protestanti, sentimentul religios despre care vorbim se descopera prin cantare; de subliniat insa: printr-o anume cantare. Caci prin acesta se descopera adevarul ca spiritualitatea sectara se deosebeste fundamental de cea traditionala ortodoxa. Nu fara o anumita semnificatie, melodia cantarii protestante este vals si tango, este ritm de dans modern prin care se maresc senzatiile placerilor pamantesti.

 

S-a ramas cu discursuri despre un Hristos si la protestanti, dar mai ales la neoprotestanti, cu niste cantari sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea si lucrarea lui Hristos, ci doar niste declaratii sentimentale despre iubirea Lui fata de cei ce cauta sau a celor ce-I canta Lui. Aceasta inchide persoana umana si creatia in ele insele, cum il inchide si pe Dumnezeu.

Astfel, s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a ramas un obiect de gandire neexperimentat sau pur rational, simplificandu-se in mod unilateral invatatura si viata crestina.

Surse: Mihai Oara, Frank Schaeffer, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Credinta stramoseasca in fata ofensivei antihristice sectare

Anunțuri