Problemele principiului Sola Scriptura

A. Este o doctrina bazata pe un numar de presupuneri gresite

O presupunere este ceva considerat de la început corect, de obicei în mod inconstient. Daca presupunerea este valida, totul este bine, dar daca este falsa, duce la concluzii false. Speranta este ca atunci când cineva face o presupunere gresita si descopere ca rezultatele sunt gresite se va întreba în ce consta greseala. Protestantii care sunt deschisi sa analizeze cinstit starea curenta a lumii protestante ar trebui sa se întrebe de ce, daca doctrina fundamentala Sola Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste doua zeci de mii de grupuri diferite care nu sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamna a fi crestin. De ce (daca Biblia este suficienta separata de Sfânta Traditie) un baptist, un adventist, un harismatic sau un metodist îsi afirma fiecare credinta în Biblie fara a cadea însa de acord cu privire la întelesul ei. Iata o situatie, o concluzie pe care si protestantii o gasesc problematica. Din nefericire, protestantii dau vina pe orice cu exceptie cauzei primare. Ideea de Sola Scriptura este atât de fundamentala pentru Protestantism încât a o pune la îndoiala este ca si cum ai pune la îndoiala pe Dumnezeu; si totusi, asa cum a spus Domnul, “pomul bun aduce roade bune, dar pomul rau aduce poame rele” (Matei 7:17). Daca judecam Sola Scriptura dupa roadele ei, suntem obligati sa tragem concluzia ca acest pom trebuie „taiat si aruncat în foc” (Matei 7:19).

PRIMA PRESUPUNERE GRESITA

Biblia contine învatatura ultima cu privire la credinta, evlavie si închinare

a. Pretinde Scriptura ca este suficienta?

Autorii inspirati ai Scripturilor nu revendicã autosuficienta scrierilor lor tocmai pentru cã ei au scris într-un context anume si s-au asteptat ca scrierile lor sã fie citite din perspectiva acelui context – relatia vie a lui Dumnezeu cu omul în Bisericã. Adevãrul este – si acesta este un adevãr greu de acceptat de cãtre Crestini dupã Evanghelie – cã doctrina Numai Scriptura nu este scripturalã. Cu alte cuvinte, pretentia cã Biblia este singura sursã de autoritate pentru viata si doctrina crestinã nu se aflã în Biblie. Ca sã întelegem aceasta, trebuie sã examinãm cu atentie unele texte oferite adesea ca mãrturie pentru doctrina Numai Scriptura:

I.Versetul Nou Testamentar cel mai adesea folosit ca text-mãrturie în favoarea principiului Numai Scriptura este 2 Timotei 3:16-17:

“Tu însã rãmâi în cele ce ai învãtat si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine le-ai învãtat, si fiindcã de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot sã te întelepteascã spre mântuire, prin credinta cea întru Hristos Iisus.Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvârsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun”.

Primul lucru pe care trebuie sã-l observãm în legãturã cu acest pasaj este cã Scripturile la care se referã Sf. Pavel sunt cãrtile Vechiului Testament. Si aceasta pentru cã Sf. Timotei cunoscuse Scripturile din tineretea sa.

Nici un crestin ortodox nu ar nega faptul cã afirmatia lui Pavel în ceea ce priveste inspiratia Scripturilor se aplicã prin extindere Noului Testament. Totusi, pe timpul când Pavel îi scria lui Timotei – si încã trei sute de ani dupã aceea – nu a existat nici un canon oficial al Noului Testament. Într-adevãr, la vremea aceea, o parte din cãrtile Noului Testament nu fuseserã nici mãcar scrise. Dacã Pavel ar fi afirmat cã numai Scripturile (adicã Vechiul Testament) conteazã, ar fi exclus nevoia pentru Noul Testament.

Cã Pavel nu afirmã suficienta Scripturilor o confirmã si versetul al optulea al aceluiasi capitol: “Dupã cum Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise, asa si acestia stau împotriva adevãrului, oameni stricati la minte si netrebnici pentru credintã” (2 Timotei 3:8). Pavel se referã aici la ceata vrãjitorilor de la curtea lui Faraon:

“Atunci a chemat si Faraon pe înteleptii Egiptului si pe vrãjitori si au fãcut si vrãjitorii Egiptenilor asemenea lucru cu vrãjile lor: fiecare din ei si-a aruncat toiagul si s-a fãcut sarpe. Dar toiagul lui Aaron a înghitit toiegele lor”. (Iesirea 7:11-12)

Sã observãm cã, în Cartea Iesirii, nu se mentioneazã numele vrãjitorilor. Atunci de unde stie Pavel numele lui Iannes si Iambres? Din traditia iudaicã. În acelasi capitol în care Pavel vorbeste despre valoarea Scripturilor, el însusi citeazã traditia nescripturalã. Dacã a crezut cã Scripturile îsi sunt suficiente, înseamnã cã nu a fost consecvent.

Traducerea din greaca: “Toata scrierea insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate…” Diferite traduceri, insa, scriu versetul asa: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos, spre invatatura, spre mustrare …”

Aceste traduceri au ales sa scrie cuvantul “Scriptura” (cu majuscula), si nu “scrierea”, dupa sensul pe care il are versetul in limba greaca, si introduc cuvantul “ESTE” inainte de cuvintele “inspirata de Dumnezeu”, dand, astfel, impresia ca versetul vorbeste despre Sfânta Scripturǎ. Cu aceste modificari se incearca a sprijini punctele lor de vedere, precum ca DOAR Biblia este inspirata de Dumnezeu.

Dar iarasi, versetul nu sprijina faptul ca DOAR Sfânta Scripturǎ este inspirata de Dumnezeu. In realitate inseamna ca: “Fiecare scriere inspirata de Dumnezeu, (toata scriptura insuflata de Dumnezeu), (este) si folositoare.” Versetul nu vorbeste deloc despre Sfânta Scripturǎ!

Sa observam si ca “omul lui Dumnezeu” se refera la preoti, nu la toti crestinii (1 Tim. 6:11).

Una din cele mai periculoase erezii care amenintau Biserica primarã era Gnosticismul. Cã Pavel era preocupat de rãspândirea Gnosticismului în Epistolele pastorale o dovedesc si versetele 1Timotei 6:20, unde îl avertizeazã pe Timotei sã se fereascã de împotrivirile stiintei mincinoase5, 1Timotei 1:4, 4:7 si 2Timotei 3:4, unde îl avertizeazã sã se fereascã de mituri si eresuri.

Una din trãsãturile fundamentale ale Gnosticismului târziu, sistematizat era deprecierea – si chiar negarea – Vechiului Testament. Este foarte posibil ca unul dintre acesti Gnostici timpurii, cu mitologiile lor extravagante si denigrarea lumii materiale, au negat si autoritatea Vechiului Testament. Pe de altã parte, altii în comunitatea crestinã timpurie au interpretat eronat contrastul evidentiat de Pavel dintre Lege si har, ca o antitezã ce neagã valoarea Vechiului Testament.

Dintr-un motiv sau altul, Pavel gãseste cã este nevoie sã afirme autoritatea si folosul Noului Testament. El este inspirat (în sens literal: insuflat de Dumnezeu) si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate. Pavel afirmã cã Scripturile pe care Timotei le învãtase din copilãrie nu au fost înlocuite de predicile lui Pavel. Evanghelia împlineste Vechiul Testament, nu îl anuleazã. Ceea ce Pavel nu spune este cã Scripturile sunt auto-suficiente.

Aspirina este într-adevãr un medicament miraculos. Nu numai cã înlãturã durerea si temperatura, dar studii recente au arãtat cã un consum zilnic de aspirinã poate reduce riscul atacului de cord si cã, dacã se administreazã aspirinã unei persoane care are atac de cord, aceasta îi poate reduce efectul dãunãtor asupra inimii. Ar fi însã o gravã gresealã sã deducem de aici cã aspirina este singurul medicament de care are omul nevoie. Oricât ar fi de eficientã, aspirina nu poate fi de nici un folos în cazul durerilor de gât sau al tumorilor canceroase. Aspirina este de mare folos, dar asta nu înseamnã cã este auto-suficientã.

Sa observam si ca exista si alte versete asemanatoare, care vorbesc despre desavarsirea crestinului:

Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. 

Vă îmbrăţişează Epafras, care este dintre voi, rob al lui Iisus Hristos, pururea luptând pentru voi în rugăciunile sale, ca să staţi desăvârşiţi şi plini de tot ce este voinţa lui Dumnezeu.

Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun. 

Vrednic de crezare este cuvântul, şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. 

Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.

Si totusi, protestantismul nu sustine “doar rugaciunea”, “doar faptele bune”, “doar rabdarea”, etc!!

II. Al doilea text folosit adesea în favoarea principiului Numai Scriptura este 1Corinteni 4:6:

“Si acestea, fratilor le-am zis ca despre mine si despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca sã învãtati din pilda noastrã, sã nu treceti peste ce e scris, ca sã nu vã fãliti unul cu altul împotriva celuilalt”.

Întâi de toate se cuvine sã luãm în considerare contextul în care a apãrut acest verset. În 1Corinteni Sf. Pavel se referã la dezbinãrile Bisericii din Corint. În versetul 1:12 el spune cã unii corinteni se dau drept urmasii lui Pavel,altii ai lui Apollo, etc. iar apoi întreabã – întrebare pe care as adresa-o si eu Protestantilor din ziua de azi,dezbinati în nenumãrate denominatii adverse: Oare S-a împãrtit Hristos?

Aparent, dezbinarea în Corint ajunsese pânã într-acolo unde oamenii îi comparau pe Apostoli între ei, considerând pe câte unul ca fiind deasupra celorlalti. Ca rãspuns, Pavel insistã ca judecata sã fie lãsatã numai pe seama lui Dumnezeu.

În acest context îi povãtuieste Pavel pe corinteni sã nu treacã peste ce e scris, ca sã nu vã fãliti unul cu altul împotriva celuilalt. Astfel, contextul în care este plasat acest verset nu indicã nici o urmã de sprijin pentru cei care l-ar folosi ca text-mãrturie pentru Numai Scriptura.

La începutul acestui fragment din 1Corinteni, Sf. Pavel citeazã pasaje din Vechiul Testament referitoare la întelepciunea omeneascã si divinã si la vamesi:

“Cãci scris este: “Pierde-voi întelepciunea înteleptilor si stiinta celor învãtati voi nimici-o”

“Pentru ca dupã cum este scris: “Cel ce se laudã în Domnul sã se laude”.

“Cãci întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru cã scris este: “El prinde pe cei întelepti în viclenia lor”. Si iarãsi: “Domnul cunoaste gândurile înteleptilor, cã sunt desarte”.

Dupã toate probabilitãtile, ce e scris se referã la aceste citate. Sf. Pavel le aminteste corintenilor cã Dumnezeu este Cel Care judecã si mãreste, iar întelepciunea si judecata omeneascã nu este de nici un folos. Este deci greu de presupus cã aceasta poate fi consideratã drept mãrturie pentru doctrina suficientei Scripturii.

III.

Al treilea pasaj din Noul Testament folosit adesea în favoarea principiului Numai Scriptura este Faptele Apostolilor 17:10-11:

“Iar fratii au trimis îndatã, noaptea, la Bereea, pe Pavel si pe Sila care, ajungând acolo, au intrat în sinagoga iudeilor. Si acestia erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toatã osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacã ele sunt asa”.

Potrivit pozitiei Protestante, faptul cã Ortodocsii neagã principiul Numai Scriptura echivaleazã cu desconsiderarea autoritãtii Scripturilor. Nimic nu ar putea fi ai eronat.

A spune cã Scripturile sunt expresia normativã scrisã a propovãduirii Apostolilor nu implicã în mod necesar faptul cã ele sunt si suficiente prin ele însele. Înseamnã doar cã Scripturile nu pot fi contrazise. Sfântul Pavel s-a dus la sinagoga din Bereea si L-a propovãduit pe Hristos ca Mesia. Bereenii au comparat ceea ce a spus Pavel cu profetiile

Vechiului Testament. Multi au ajuns sã creadã cã Hristosul propovãduirii lui Pavel si Hristosul (Mesia) Profetiilor este unul si acelasi.

Desigur cã Scripturile pe care bereenii le-au cercetat au fost cãrtile Vechiului Testament. Dacã acest pasaj implicã autosuficienta Scripturilor, înseamnã cã el implicã autosuficienta Vechiului Testament, nu al celui Nou.

Un alt aspect interesant al acestui pasaj este faptul cã bereenii sunt numiti mai buni la suflet nu atât pentru cã au cercetat Scripturile, cât pentru cã au fost râvnitori sã primeascã Cuvântul Domnului.

IV.

Ultimul text-mãrturie din Noul Testament pe care Protestantii l-au folosit pentru a sustine doctrina Numai Scriptura este Apocalipsa 22:18-19:

« Si eu mãrturisesc oricui ascultã cuvintele proorociei acestei cãrti: De va mai adãuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele cãrtii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfântã si de la cele scrise în cartea aceasta”.

Ceea ce conteazã e cã aceste versete se referã la Revelatia datã Sf. Ioan. Trimiterea este fãcutã special la cuvintele profetiei acestei cãrti. Nimic din context nu sugereazã cã ele se referã la Scripturi luate ca întreg si desigur nu aflãm nici un indiciu cã ele ar sta la baza unei teorii generale a suficientei scripturale.

Si dacã am extinde sensul acestor versete pentru a acoperi întregul  canon al Scripturii, la ce concluzie am ajunge? La aceea cã Dumnezeu a dat canonul Scripturii si cã el nu poate fi schimbat. A spune cã textul nu trebuie schimbat este una, iar a spune cã textul este suficient în sine este cu totul altceva. In Deuteronom, Dumnezeu ii da aceeasi porunca lui Moise:Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi.  Sa insemne asta ca poruncile sunt suficiente si nu ne mai trebuia Noul Testament?

b. Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?
În studiile biblice protestante se specifica (cred ca de data aceasta în mod corect) ca atunci când studiezi Biblia, trebuie sa iei în considerare, printre altele, tipul de literatura al unui pasaj particular, pentru ca diferite tipuri de literatura au scopuri diferite. Trebuie sa iei în considerare subiectul si scopul cartii sau al pasajului. În Noul Testament exista patru mari categorii de genuri literare: evanghelii, naratiune istorica (Faptele Apostolilor), epistole si scrieri apocaliptice sau profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca sa aduca marturie despre viata, moartea si învierea lui Hristos. Naratiunea istorica povesteste istoria poporului lui Dumnezeu, dar si viata unor persoane importante din acea istorie si ne arata providenta lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a raspunde în mod specific unor probleme care au aparut în biserici. Lucrurile întelese si asupra carora toti erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau gresit întelese; chestiunile legate de închinare erau abordate numai în relatie cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile apocaliptice au avut scopul de a arata biruinta ultima a lui Dumnezeu în istorie.
Sa observam ca nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu au ca subiect principal închinarea, nici nu au intentionat sa dea detalii despre închinarea în Biserica. Vechiul Testament contine descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu contine decât scurte mentiuni cu privire la închinarea primilor crestini. De ce? Cu siguranta nu pentru ca nu ar fi existat o ordine în slujbele lor – istoria liturghiei a stabilit ca primii crestini se închinau într-o maniera mostenita de la Apostoli, bazata pe paternele închinarii evreilor. Chiar si cele câteva pasaje din Noul Testament care se refera la închinare arata ca, departe de a fi niste “harismatici” galagiosi, crestinii Noului Testament se închinau într-o maniera liturgica, ca si parintii lor: ei tineau rugaciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) si în sinagoga (Fapte 18:4).
Trebuie de asemenea sa observam ca nici unul dintre aceste genuri de literatura prezente în Noul Testament nu au ca scop o prezentare completa a dogmelor – ele nu contin catehisme sau teologie sistematica. Daca tot ce avem nevoie noi, crestinii, este Biblia, de ce nu contine aceasta o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate daca Biblia ar di dat raspuns tuturor întrebarilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de convenabil, nu întâlnim asa ceva în Scriptura.
Sa nu fim gresit întelesi. Intentia nu este sa diminuam în nici un fel importanta Sfintei Scripturi – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva! În Biserica Ortodoxa Scriptura este considerata ca fiind pe deplin inspirata, fara eroare si cu autoritate; dar Biblia nu contine în ea însasi fiecare subiect important pentru Biserica. Asa cum am mai aratat, Noul Testament da putine detalii cu privire la închinare, un subiect destul de important. Dar aceeasi Biserica pastratoare a Sfintei Scripturi este Biserica liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care sa ne închinam. Daca punem la îndoiala credinciosia ei în ce priveste pastrarea felului de închinare mostenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala credinciosia ei în pastrarea Scripturilor?
c. În practica, este Biblia suficienta pentru protestanti?

Protestantii afirma adesea ca ei “cred doar în Biblie”, dar apar anumite întrebari în legatura cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu, de ce scriu protestantii atât de multe carti despre doctrina si viata crestina, daca Biblia este singura carte necesara? Daca Biblia ar fi fost cu totul suficienta pentru propria ei întelegere, de ce nu se marginesc protestantii la a înmâna Biblii la oameni? Daca este “cu totul suficienta”, de ce nu produce ea aceleasi concluzii si învataturi în diferitele grupuri de protestanti? De ce se mai publica comentarii biblice, daca oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai da învatatura sau se mai predica, în loc de a se citi doar Biblia la oameni? Raspunsul, pe care protestantii nu îl admit, este ca ei înteleg instinctiv ca Biblia nu poate fi înteleasa în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria lui traditie, cu toate ca în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este un accident ca toti baptistii au aceeasi credinta,si ca toti penticostalii au aceeasi credinta, care este diferita de cea a baptistilor. Baptistii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod individual aceeasi credinta, ci fiecare este învatat sa creada în acelasi fel, în conformitate cu o anumita traditie. Întrebarea este deci nu daca ne bizuim pe Biblie sau pe traditie, ci care este traditie pe care o folosim pentru a interpreta Biblia. Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta.

A DOUA PRESUPUNERE GRESITA

Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Traditia este o simpla “corupere omeneasca” care a aparut mult mai târziu

În special printre evanghelici si carismatici, cuvântul “traditie” are un sens derogator; “traditie” are acelasi sens ca si “carnal”, “mort din punct de vedere spiritual”, “distructiv”, sau “legalist”. Protestantilor care citesc Noul Testament li se pare ca, într-un mod foarte clar, Biblia condamna traditia ca opusa Scripturii. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii crestini este a unor credinciosi care se asemanau foarte mult cu evanghelicii sau carismaticii vremurilor noastre! Este de neconceput pentru protestanti ca primii crestini sa fi avut o închinare liturgica sau sa fi posedat o oarecare traditie – doar mai târziu, când Biserica “a devenit corupta” astfel de lucruri au intrat în Biserica. Pentru astfel de protestanti, este o mare surpriza sa studieze scrierile primilor Parinti si sa afle de acolo o imagine complet diferita de cea pe care si-au închipuit-o pâna atunci. Vor descoperi, de exemplu, ca în primul veac crestinii nu mergeau la biserica având Biblia în mâna – de fapt era atât de dificil de a procura chiar si o mici portiuni din ea, datorita dificultatii foarte mari de a face copii, încât foarte putini le posedau. Copii ale Scripturii erau tinute în pastrare de catre persoane desemnate din biserica, sau erau tinute în locul în care biserica se aduna pentru închinare. Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete ale Vechiului Testament, si cu atât mai putin ale Noului Testament, care nu a fost terminat decât catre sfârsitul primului secol, si nu a capatat forma lui canonica decât în secolul al patrulea. Aceasta nu înseamna ca în primul secol crestinii nu citeau Scriptura – dimpotriva, o studiau cu interes, dar de cele mai multe ori în grup, nu individual. În primul secol, acest studiu a fost limitat mai ales la Vechiul Testament. Cum deci cunosteau ei Evanghelia, viata si învataturile lui Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui Hristos, etc.? Ei posedau doar Traditia Orala, mostenita de la Apostoli. În primul secol, multi crestini cunosteau, cu siguranta, toate acestea direct de la Apostoli, dar, mai târziu, odata cu trecerea secolului, numarul celor care i-au cunoscut direct pe apostoli a scazut. Generatiile de mai târziu au avut acces la scrierile Apostolilor din Noul Testament, dar Biserica de la început a depins aproape în întregime de Traditia Orala în ce priveste cunoasterea credintei crestine.
Aceasta dependenta de traditie este evidenta chiar din paginile Noului Testament. De exemplu, Apostolul Pavel îi îndeamna pe Tesaloniceni:
Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra. (2 Tesaloniceni 2:15)
Cuvântul tradus aici drept “predanie” sau “traditie” este cuvântul grecesc paradosis – care desi este uneori tradus diferit în anumite traduceri protestante, este acelasi cuvânt pe care ortodocsii greci îl folosesc atunci când se refera la Traditie si putini cunoscatori ai Bibliei ar îndrazni sa-i conteste semnificatia. Cuvântul înseamna, în mod literal “ceea ce este transmis”. Este acelasi cuvânt care este folosit în sens negativ cu privire la învataturile fariseilor (Marcu 7:3, 5, 8), sau cu privire la învataturile crestine corecte (1 Corinteni 11:2, 2 Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca traditia fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa! Hristos a aratat clar sursa traditiei fariseilor atunci când o numeste “datini omenesti” (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, “Fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat.” (1 Corinteni 11:2). De unde a preluat el aceasta traditie? “Caci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat si voua” (1 Corinteni 11:23). La aceasta se refera Biserica Ortodoxa atunci când vorbeste despre Traditia Apostolica – “Credinta data (paradotheise) odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o în mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atât de vast încât “lumea întreaga nu ar cuprinde cartile” (Ioan 21:25). Apostolii au transmis aceasta cunoastere întregii Biserici, care, fiind cea care înmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit “stâlpul si temelia adevarului” (1 Timotei 3:15).
În aceasta privinta, marturia Noului Testament este clara: primii crestini aveau atât traditii orale cât si scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Traditia scrisa a constat la început numai din fragmente – o biserica locala detinea o Epistola, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreuna într-o colectie care în cele din urma a devenit Noul Testament. Astfel, în timpul primelor trei secole ale Bisericii crestine, nu putem face referire la nici un canon unic, universal acceptat, al Vechiului sau Noului Testament. Dacã Scripturile într-adevãr “se autentificã singure” de ce i-a trebuit Bisericii trei sute de ani pentru a defini ceea ce, potrivit Reformatorilor, este evident de la sine? Mai mult chiar, de ce a fost nevoie de încã o mie o sutã de ani pânã ca un numãr considerabil de crestini (Reformatorii) sã considere cãrtile grecesti ale Vechiului Testament neinspirate?

Dar cum stiau primii crestini care scrieri sunt sau nu autentice – caci existau, dupa cum am vazut epistole si evanghelii dubioase scrise de eretici? Traditia orala a fost cea folosita pentru a face aceasta deosebire.
Protestantii reactioneaza violent împotriva Sfintei Traditii pentru ca singura traditie pe care au cunoscu-o în general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice. Dar, contrar conceptiei catolice de Traditie, personificata de Papalitate si care dezvolta noi doctrine (de exemplu, doctrina infailibilitatii Papei) – ortodocsii nu cred ca Traditia creste sau se schimba. Atunci când Biserica este confruntata cu o erezie, ea este obligata sa defineasca mai precis diferenta dintre adevar si eroare, dar Adevarul nu se schimba. Se poate afirma ca Traditia creste, în sensul ca Biserica îsi aminteste experientele acumulate de-a lungul istoriei si sfintii care au trait în ea si pastreaza scrierile celor care au prezentat în mod drept credinta; dar Credinta însasi este aceeasi, cea “data odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3).
De unde stim ca Biserica a pastrat Traditia Apostolica în toata puritatea ei? Raspunsul simplu este ca Dumnezeu a pastrat Traditia în Biserica pentru ca El Însusi a promis aceasta. Hristos a spus ca Îsi va zidi Biserica si ca portile iadului nu-i vor sta împotriva (Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) si Biserica este trupul Lui (Efeseni 1:22-23). Daca Biserica ar fi pierdut Traditia Apostolica în curatia ei, atunci Adevarul nu ar mai fi Adevar, caci Biserica este stâlpul si temelia Adevarului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmatie nu ar mai avea nici un sens daca, asa cum pretind protestantii, Biserica ar fi cazut în apostazie din timpul lui Constantin pâna în vremea Reformei. Daca Biserica ar fi încetat sa existe, chiar si pentru o zi, atunci s-ar putea spune ca în acea zi portile iadului au biruit-o. Daca acesta ar fi fost cazul, atunci în pilda grauntelui de mustar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adaugat ca panta care a crescut din samânta va fi zdrobita si o noua planta va încolti mai târziu. De fapt El ne ofera imaginea unei plante care creste mai mare decât toate celelalte din gradina.
Unii protestanti afirma ca adevaratii crestini, cu aceeasi credinta ca a protestantilor ar fi trait undeva ascunsi timp de o mie de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au fost recunoscuti ca premergatori de catre multe grupari protestante, nu au existat înainte de secolul al 12-lea. Este fortat sa credem ca acesti adevarati crestini ar fi suferit sub persecutiile Romane si apoi s-au ascuns imediat dupa ce Crestinismul a fost legalizat. Dar si asa ceva este mai credibil decât ipoteza ca adevaratii crestini ar fi trait ascunsi timp de o mie de ani, fara sa lase vreo dovada ca au existat vreodata.
Probabil unii vor obiecta spunând ca de-a lungul veacurilor au existat întotdeauna crestini care au crezut într-un fel diferit de altii, si prin urmare cum ar putea fi recunoscuta Traditia Apostolica? Sau, daca vreun obicei corupt a aparut, cum ar putea fi deosebit de Traditia Apostolica? Protestantii pun aceste întrebari deoarece în Biserica Catolica au aparut într-adevar “traditii” noi si corupte, dar aceasta s-a întâmplat deoarece Vestul Latin a corupt mai întâi însasi întelesul naturii Traditiei. Întelegerea ortodoxa, care a existat pentru o lunga vreme si în Vest, si care a fost pastrata de Biserica Ortodoxa, este aceea ca Traditia este în esenta ei neschimbatoare si se poate cunoaste prin universalitatea sau catolicitatea ei. Adevarata Traditie Apostolica poate fi gasita în consensul istoric al învataturilor Bisericii. Cauta ceea ce a crezut Biserica din totdeauna, în întreaga istorie, pretutindeni, si vei gasi Adevarul. Daca vreo învatatura nu a fost recunoscuta de Biserica în toata istoria ei, atunci este erezie. Dar aici ne referim la Biserica, nu la niste grupari schismatice. Schismatici si eretici au existat din perioada Noului Testament si de atunci au continuat sa apara, caci, asa cum spune Apostolul, “Caci trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.” (1 Corinteni 11:19)

A TREIA PRESUPUNERE GRESITA

Oricine poate interpreta singur Scriptura, fara ajutorul Bisericii

Cu toate ca unii protestanti nu sunt de acord cu aceasta formulare, ea reprezinta presupunerea fundamentala pe care au facut-o reformatorii când au început sa promoveze aceasta doctrina. Ideea era ca Scriptura este destul de clara, în asa fel încât fiecare sa o poata întelege oricine, printr-o simpla lectura. Ei respingeau ideea ca mai este nevoie de ajutorul Bisericii. Aceasta pozitie a fost clar enuntata de învatatii luterani de la Tubingen care au purtat o corespondenta cu Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului la treizeci de ani dupa moartea lui Luther.
Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie întelese fara interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfânt. Protestantii afirma ca chiar si atunci când unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte pasaje care dau aceleasi învataturi în termeni usor de înteles de oricine.
Cu toate ca acesti învatati luterani pretindeau foloseau uneori scrierile Sfintilor Parinti, ei afirmau ca acestia nu sunt necesari, si ca acolo unde Sfintii Parinti si Biblia s-ar fi contrazis, ei credeau Biblia si nu scrierile Parintilor. De fapt, ceea ce spuneau ei era ca acolo unde scrierile Sfintilor Parinti contraziceau interpretarile lor particulare, aceste interpretari particulare ar fi avut o autoritate mai mare decât cea a Parintilor Bisericii. În locul ascultarii de Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti, criteriul calauzitor devenea capacitatea de ratiune a individului, aceeasi ratiune umana care i-a condus pe unii teologi luterani moderni sa respinga aproape toate învataturile de baza ale Scripturii (inclusiv divinitatea lui Hristos si Învierea), si chiar si inspiratia divina a Scripturii, pe care vechii luterani îsi bizuiau credinta. Ca raspuns, Patriarhul Ieremia al II-lea a dezvaluit clar adevaratul caracter al învataturilor luterane:
Sa acceptam, deci, traditiile Bisericii cu o inima sincera si nu cu rationamente încurcate. Caci Dumnezeu i-a facut pe oameni drepti, dar ei umbla cu multe siretenii (Eclesiastul 7:29). Sa nu începem a învata un nou fel de credinta care este condamnata de traditia Sfintilor Parinti. Caci Sfântul Apostol spune “daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema”.

B. DOCTRINA SOLA SCRIPTURA NU SE CONFORMEAZA PROPRIILOR EI CRITERII

Ne-am astepta ca un sistem de credinta ca Protestantismul, care afirma ca numai Scriptura are autoritate în chestiuni de credinta, ar încerca mai întâi sa dovedeasca faptul ca aceasta învatatura satisface propria ei cerinta. Ne-am astepta ca protestantii sa poata scoate la iveala din Scriptura sute de texte care sa dovedeasca adevarul acestei învataturi. Cel putin doua sau trei texte ar trebui folosite în acest scop, caci Scriptura însasi spune, “Orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas tare ca împaratul nu era îmbracat, trebuie sa spun si eu ca nu exista un singur verset în întreaga Scriptura care sa dea aceasta învatatura. Da, sunt nenumarate texte care vorbesc despre inspiratia ei divina, despre autoritatea ei si despre folosul ei – dar nu exista nici un pasaj care ar afirma ca numai Scriptura ar avea autoritate pentru credinciosi. Daca o astfel de învatatura ar aparea macar în mod implicit, atunci cu siguranta ea ar fi fost promovata si de Parintii Bisericii, dar care dintre Sfintii Parinti a dat vreo astfel de învatatura? În felul acesta, învatatura cea mai fundamentala a Protestantismului se neaga pe ea însasi, contrazicându-se pe sine. Nu numai ca Sola Scriptura nu este declarata în Scriptura, dar este în mod explicit negata de Scriptura (ceea ce deja am discutat), care ne învata ca Traditia are autoritate pentru crestini (2 Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).

 

C. ÎNCERCARI PROTESTANTE NEREUSITE DE A STABILI METODE DE INTERPRETARE

Din primele zile ale Reformei, protestantii au fost obligati sa se confrunte cu faptul ca numai prin Biblie si ratiunea individuala, oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni fundamentale de doctrina. Chiar si în timpul vietii lui Martin Luther s-au ridicat zeci de grupuri, toate pretinzând loialitate fata de Scriptura, dar care nu puteau cadea de acord cu privire la învatatura Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fata Dietei din Worms si a afirmat ca nu-si va schimba pozitia decât daca cineva l-ar convinge pe baza Scripturii sau a ratiunii; mai târziu, când Anabaptistii, care se deosebeau de luterani doar în câteva puncte, au cerut sa li se acorde aceeasi îngaduinta, luteranii i-au macelarit cu miile. Iata ce a ramas din “dreptul fiecarui individ sa înteleaga singur Scriptura”! În ciuda problemei evidente pe care o punea farâmitarea Protestantismului, protestantii nu au dat înapoi în ce priveste Sola Scriptura, ci au tras concluzia ca cei cu care nu sunt de acord, cu alte cuvinte cei aflati în afara propriului lor grup nu interpreteaza în mod corect Scriptura. S-au facut o serie de încercari pentru a rezolva aceasta problema. O metoda de a reversa multiplicare incredibila a schismelor nu s-a gasit înca, dar protestantii continua sa caute cheia miraculoasa care sa le rezolve problema. Sa examinam în continuare cele mai populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de diferite grupuri protestante.

METODA 1

Înterpreteaza toate textele în mod literal – întelesul lor este clar

Aceasta abordare a fost fara îndoiala prima folosita de reformatori, cu toate ca destul de curând au înteles ca ea nu este suficienta pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu toate ca s-a soldat de la început cu un esec, aceasta abordare este cea mai populara printre fundamentalistii, evanghelicii si harismaticii mai putin educati. O maxima des folosita de acestia este “Biblia spune ce vrea sa zica si zice ce vrea sa spuna”. Dar atunci când este vorba de texte cu care în general protestantii nu sunt de acord, cum ar fi puterea de a ierta pacatele (Ioan 20:23), euharistia (“Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” – Matei 26, 26, 28), sau învatatura lui Pavel ca femeile sa-si acopere capul în biserica (1 Corinteni 11:1-16), dintr-o data Biblia nu mai spune ce vrea sa zica, si întelesul nu mai este cel literal.

METODA 2

Duhul Sfânt da întelegerea corecta

Confruntati cu multimea grupurilor care s-au ridicat sub standardul Reformei si care nu puteau cadea de acord unele cu altele în ce priveste întelesul Scripturii, protestantii au gasit o a doua solutie a problemei, aceea ca Duhul Sfânt îi calauzeste pe protestantii evlaviosi sa interpreteze în mod corect Scriptura. În mod evident, cei care nu erau de acord cu ei nu puteau fi calauziti de Duhul Sfânt. Rezultatul a fost ca unele grupuri protestante le trateaza pe altele ca nefiind crestini. Dar, daca aceasta abordare ar fi corecta, atunci am fi ramas în istorie cu un singur grup protestant care sa fi interpretat corect Scriptura. Care, din miile de grupuri, ar fi acesta? Raspunsul depinde de protestantul pe care îl întrebi. De un lucru putem fi siguri: el crede ca grupul lui este cel care are dreptate.
Totusi, în zilele noastre este mult mai probabil sa întâlnesti protestanti care au o vedere ceva mai relativa cu privire la Adevar si nu mai sustin ca gruparea lor este singura care are dreptate. Odata ce numarul denominatiilor a crescut, a devenit din ce în ce mai dificil pentru orice grupare protestanta sa sustina ca singura detine adevarul, cu toate ca exista înca grupari care o fac. O atitudine mai moderna este aceea ca, în numele “dragostei” aceste “diferente” nu mai au importanta. Probabil fiecare grupare detine o mica “parte din Adevar”, dar nici una din ele întreg Adevarul. A aparut astfel erezia ecumenica. Exista chiar grupuri de “crestini” care nu se opresc la aceste eforturi ecumenice de a recunoaste adevarul altor grupari crestine. Acesti “crestini” cred ca toate religiile detin mici “parti din Adevar”. Concluzia este ca pentru a descoperi întreg Adevarul, fiecare grupare trebuie sa renunte la “diferentele” ei, si unindu-si “partea ei de Adevar” cu alte “parti de Adevar” sa ajunga la întregul Adevar!

METODA 3

Textele clare le interpreteaza pe cele neclare

La prima vedere aceasta pare raspunsul perfect la întrebarea cum sa interpretam Biblia: textele clare sa le interpreteze pe cele care nu sunt clare. Logica acestei metode este simpla, ideea fiind ca daca un pasaj prezinta o învatatura într-o maniera obscura, atunci acea învatatura este clar prezentata în alta parte a Scripturii. Foloseste textele clare pentru a le elucida pe cele mai putin clare. Asa au precizat învatatii de la Tubingen în prima lor scrisoare catre Patriarhul Ieremia al II-lea:
Deci o cale mai buna de interpretare a Scripturii nu poate fi gasita decât aceea ca Scriptura sa interpreteze Scriptura, adica prin ea însasi. Caci aceeasi Scriptura a fost dictata de acelasi Duh, care Îsi întelege voia si poate mai bine decât oricine sa-Si precizeze întelesul.
Oricât ar parea de promitatoare, aceasta metoda s-a dovedit insuficienta sa rezolve problema haosului si a farâmitarii lumii protestante. Punctul ei slab este criteriul dupa care se clasifica textele “clare” si cele “neclare”. Baptistii, care cred ca este imposibil pentru un crestin sa-si piarda mântuirea odata ce este “mântuit”, descopere o serie de texte care “în mod clar” întaresc învatatura lor cu privire la “siguranta mântuirii” – de exemplu “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11:29) si “Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri în veac, si din mâna Mea nimeni nu le va rapi.” (Ioan 10:27,28). Dar atunci când întâlnesc texte care par a indica faptul ca mântuirea se poate pierde, ca de exemplu “Si tu, fiul omului, spune fiilor poporului tau: Dreptatea dreptului nu-l va scapa în ziua pacatuirii lui si nelegiuitul nu va cadea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua pacatuirii sale nu va putea ramâne cu viata pentru dreptatea sa.” (Ezechiel 33:12), ei folosesc textul “clar” pentru a-l lamuri pe cel “neclar”. Metodistii, dupa care credinciosii îsi pot pierde mântuirea daca Îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu considera aceste texte din urma sunt “neclare”, si dimpotriva, le folosesc pe acestea pentru a clarifica textele “clare” ale baptistilor. În felul acesta, baptistii si metodistii îsi arata unii altora texte, neputând întelege de ce ceilalti nu înteleg ceea ce lor li se pare foarte “clar”.

METODA 4

Exegeza critica-istorica

Înecati într-o mare de diviziuni si opinii subiective, protestantii apeleaza la o metoda mai intelectuala si cu un aer de obiectivitate. Pe masura ce timpul trecea si farâmitarea crestea, stiinta si ratiunea au devenit standardele prin care teologii protestanti au sperat sa creeze o anumita consecventa în interpretarile lor. Aceasta abordare “stiintifica”, care a ajuns sa predomine studiile protestante, iar în secolul nostru chiar si cele catolice, este cunoscuta sub numele de “Exegeza Critica-istorica”. Dupa aparitia Iluminismului, stiinta parea a fi capabila sa rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante au început sa aplice metodologia si filozofia stiintelor în teologie si studiul Bibliei. Începând cu vremea iluminismului, savantii protestanti au analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe un santier arheologic, acesti savanti au cautat sa analizeze fiecare fragment si osisor folosind cele mai moderne metode stiintifice. Trebuie sa recunoastem ca aceste studii au adus multe cunostinte folositoare. Din nefericire, aceasta metodologie a produs si erori grave, dar fiind prezentata cu o aura de obiectivitate stiintifica multi crestini sunt fascinati de farmecul ei.
Ca si alte metode folosite de protestanti, aceasta metoda cauta sa înteleaga Biblia, ignorând în acelasi timp Traditia. Exista nu una, ci multe metode de exegeza protestanta, si toate îsi propun acelasi scop, acela de a “lasa Biblia sa se explice pe ea însasi”. Desigur, nici un crestin nu s-ar putea opune la ceea ce “spune” Scriptura, daca prin aceste metode ea s-ar explica singura. Problema este ca acei care îsi asuma rolul de purtatori de cuvânt ai Bibliei o filtreaza prin prisma propriilor lor prejudecati protestante. Afirmând ca sunt obiectivi, ei interpreteaza Scriptura în conformitate cu bagajul lor de traditii si dogme, indiferent daca sunt fundamentalisti sau liberali rationalisti. Ceea ce au facut savantii protestanti a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) sa se uite în fântâna istoriei pentru a gasi întelesul Bibliei. Ei au scris volume peste volume cu privire la acest subiect, dar din pacate si-au vazut doar propriile lor reflectii.
Savantii protestanti (atât cei “liberali”, cât si cei “conservativi”) au gresit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe tarâmul teologiei si al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de Empirism într-un sens larg, care se refera la modul rationalist si materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii Vestice. Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul fiind unul dintre acestea) încearca sa se bazeze pe o cunoastere “certa”. Empirismul este sistemul dupa care întreaga cunoastere este bazata pe experienta si doar afirmatiile care sunt stabilite pe baza unei metode stiintifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de observare si experimentare se adauga principiul îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filozoful francez Rene Descartes, care îsi începe discursul filozofic cu observatia ca totul poate fi pus la îndoiala, cu exceptia propriei existente (“Gândesc, deci exist”), acesta fiind punctul de plecare al unui sistem filozofic bazat pe un adevar care nu poate fi pus la îndoiala. La început, reformatorii s-au multumit cu presupunerea ca Biblia este baza sigura pe care se poate sprijini filozofia si teologia. Dar, pe masura ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent, savantii protestanti au început sa supuna chiar si Biblia metodelor de investigatie rationaliste – încercând sa stabileasca ce se poate cunoaste “în mod sigur” din Biblie. Savantii protestanti liberali au desavârsit acest proces, înlaturând una dupa alta toate “învelisurile exterioare” si au ramas doar cu propriile lor opinii si propriul lor sentimentalism ca baza pentru ce le-a ramas din credinta lor.
Protestantii conservatori au fost mult mai putin consistenti în abordarea lor rationalista. Ei au pastrat o anumita reverenta fata de Scriptura si o credinta în inspiratia ei. Totusi, în mod esential, chiar si printre cei mai convinsi fundamentalisti, metoda lor este în mod esential înradacinata în acelasi spirit rationalist ca cel al liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre asa-numitii fundamentalisti dispensationalisti, care sustin ca în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensatii, cum ar fi cea “Adamica”, “a potopului”, “Mozaica”, “Davidica”, etc. Se poate vedea ca exista un graunte de adevar în aceasta teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul Testament si învata ca acum suntem sub o alta dispensatie decât a crestinilor din primul veac. Cu toate ca minunile au fost prezente în “perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astazi. Fara a avea nici o baza scripturala, aceasta metoda este foarte convenabila, caci le permite sa accepte minunile consemnate în Biblie si sa ramâna empiristi în viata de fiecare zi. Cu toate ca discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic si ca ea nu influenteaza pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel de rationalism.
Marea eroare a asa-zisei metode “stiintifice” de abordare a Scripturii consta în adoptarea prejudecatilor empiriste în studiul istoriei, Scripturii si al teologiei. Metodele empirice functioneaza bine când sunt aplicate corect în stiintele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum sa functioneze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate si testate), ele nu pot produce rezultate consistente sau corecte. Oamenii de stiinta nu au putut inventa un telescop care sa priveasca în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiti savanti protestanti afirma ca, în lumina stiintei, existenta demonilor si a Diavolului a fost infirmata. Daca Diavolul ar aparea înaintea unui empirist cu o furca în mâna si colorat în rosu, el ar gasi o explicatie care sa se conformeze conceptiei lui despre lume. Cu toate ca astfel de empiristi se mândresc cu “mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiti de propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformeaza conceptiilor lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga cunoastere (inclusiv pe el însusi), dar îsi permite în mod convenabil sa fie inconsecvent, deoarece “reputatia pe care o are pentru rigoarea lui stiintifica depaseste defectele pe care le are în fundamentul lui”.
Legatura care exista între concluziile extrem de diferite ale protestantilor conservatori si ale savantilor protestanti liberali este greu de perceput – mai ales de catre fundamentalistii conservatori! Cu toate ca acestia se vad pe ei însisi în completa opozitie fata de protestantismul liberal, de fapt ei folosesc aceleasi metode în studiul Scripturii ca si liberalii, si împreuna cu acestea, aceleasi presupuneri filozofice fundamentale. În felul acesta, diferentele dintre “liberali” si “conservatori” nu sunt diferente în presupuneri fundamentale, ci în limita la care ei le duc la concluziile lor logice.
Daca exegeza protestanta ar fi cu adevarat “stiintifica”, asa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi întotdeauna aceleasi. Daca metodele ei ar constitui “tehnologii nepartinitoare” (cum le vad unii) atunci indiferent cine le-ar folosi, ar ele ar duce la aceleasi concluzii. Dar ce descoperim atunci când analizam stadiul curent al studiilor protestante? Chiar si dupa parerea “expertilor”, cercetarea biblica protestanta este în criza. Aceasta criza este cel mai bine ilustrata de un cunoscut savant protestat, specialist în Vechiul Testament, Gerhard Hasel (în studiul sau cu privire la istoria si starea actuala a teologiei Vechiului Testament: “Teologia Vechiului Testament: Subiecte în dezbaterea curenta”), care arata ca în anii 70 cinci noi teologii ale Vechiului Testament au aparut la lumina, “dar nici una din ele nu este de acord cu celelalte în ce priveste metodele si abordarea”. Faptul uimitor este ca în ciuda pretentiilor de rigoare al studiilor biblice protestante, poti alege la întâmplare aproape orice concluzie si vei gasi “studii riguroase” care sa o sustina. Cu alte cuvinte, poti alege orice concluzie pe care o preferi la un anumit moment, si poti gasi un doctor în teologie care sa o justifice. Evident, aceasta nu este “stiinta” în acelasi sens cu matematica sau chimia! Avem deci de a face cu o disciplina a cunoasterii care se prezinta ca “stiinta obiectiva”, dar care de fapt este o pseudo-stiinta ce ascunde perspective filozofice si teologice aflate în competitie unele cu altele. Este o pseudo-stiinta pentru ca, oamenii de stiinta neputând dezvolta instrumente care sa-L examineze sau sa-L înteleaga pe Dumnezeu, un studiu stiintific al teologiei sau al interpretarii Bibliei este imposibil. Aceasta nu înseamna ca nu pot exista studii riguroase si folositoare; înseamna numai ca, sub camuflajul studiilor istorice si lingvistice legitime, ascunse în spatele pretentiilor stiintifice, metodele protestante de cercetare a Bibliei sunt produsul si instrumentul prejudecatilor teologice si filozofice protestante.
Cu o subiectivitate care depaseste speculatiile psihanalizei Freudiene, savantii protestanti aleg în mod subiectiv “fapte” si “dovezi” care se potrivesc intentiilor lor si apoi îsi aplica metodele pentru a ajunge la concluzii predeterminate de baza prejudecatilor lor. În acelasi timp, savantii protestanti, atât cei “liberali” cât si cei “conservativi” se descriu pe ei însisi ca “oameni de stiinta” nepartinitori. Mai mult decât atât, deoarece universitatile moderne nu dau doctorate celor care doar repeta adevarul neschimbat, acesti savanti se întrec unii pe altii în producerea unor teorii originale. Aceasta este chiar esenta ereziei: noutate, opinie personala aroganta, auto-înselare.

METODA ORTODOXA DE CAUTARE A ADEVARULUI

Atunci când, prin mila lui Dumnezeu am descoperit credinta ortodoxa, nu am mai avut nici o dorinta sa ma uit înapoi la Protestantism si la “metodele” lui de a studia Biblia. Din nefericire am descoperit ca metodele si presupunerile protestante au infectat si anumite cercuri din Biserica Ortodoxa. Motivul este, asa cum am aratat mai sus, faptul ca abordarea protestanta a Scripturii este înfatisata drept “stiinta”. Unii ortodocsi cred ca fac o mare favoare introducând aceasta eroare în seminarile si parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în aceasta; asa a încercat din totdeauna erezia sa patrunda în Biserica si sa-i însele pe cei credinciosi. Asa cum a spus Sfântul Ireneu, la începutul discursului împotriva ereziilor din vremea lui:
”Prin cuvinte mestesugite si credibile, ei atrag cu siretenie pe cei simpli, pe care îi determina sa ia în considerare sistemele lor; dar sfârsesc prin a-i distruge atunci când îi initiaza în blasfemiile lor. Într-adevar, eroarea nu este niciodata prezentata în goliciunea malformatiilor ei, ci cu siretenie este îmbracata în haine atractive, ca sa para celor neîncercati mai adevarata decât adevarul”.
Ca nimeni sa nu înteleaga gresit, doresc sa fiu foarte clar: abordarea Ortodoxa a Bibliei nu este bazata pe o cercetare „stiintifica” a Bibliei. Pretentia ei de a întelege Scriptura nu provine din faptul ca ar dispune de informatii arheologice mai complete, ci dintr-o relatie speciala cu Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxa este trupul lui Hristos, stâlpul si temelia Adevarului si mijlocul prin care Dumnezeu a scris si a pastrat Scripturile. Biserica Ortodoxa întelege Biblia deoarece ea este mostenitoarea unei traditii vii care începe cu Adam si se continua pâna în ziua de azi. Adevarul acestui fapt nu poate fi „demonstrat” în laborator. Omul trebuie sa fie convins de Duhul Sfânt si sa experimenteze viata lui Dumnezeu în Biserica.
Întrebarea pe care o pun în acest punct protestantii este de unde stim ca traditia ortodoxa este cea dreapta, sau, chiar mai mult, daca exista o astfel de traditie adevarata. În primul rând, protestantii ar trebui sa studieze istoria Bisericii. Ei vor descoperi acolo ca exista o singura Biserica. Aceasta a fost de la început credinta Bisericii. Crezul Nicean declara acest adevar într-un mod neechivoc: „Cred în una sfânta, soborniceasca si apostolica Biserica.” Aceasta declaratie, pe care cele mai multe denominatii protestante spun ca o accepta, nu s-a referit niciodata la vreo „biserica” invizibila si pluralista, cu mii de neîntelegeri doctrinare. Sinodul care a canonizat Crezul (ca de altfel si Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii, indiferent daca erau eretici, ca de exemplu montanistii, sau schismatici ca donatistii. Ei nu au spus, „Nu suntem de acord cu montanistii din punct de vedere doctrinar, dar ei fac parte din Biserica asemenea noua.” Din contra, acestia au fost exclusi din comuniunea cu Biserica si au fost reprimiti în Biserica doar prin Sfântul Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul schismaticilor) (Al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar si rugaciunile comune cu cei din afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfintilor Apostoli, canoanele XLV, XLVI). Spre deosebire de protestanti care fac eroi din cei care se rup de un grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri aceasta era considerata ca unul din cele mai grave pacate. Asa cum a avertizat Sf. Ignatiu de Antiohia (un ucenic al Apostolului Ioan), „Sa nu va înselati fratilor, nici unul din cei care urmeaza pe altul într-o schisma nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu, nici unul care urmeaza învataturile eretice nu este de partea patimilor” (catre Filadelfieni, 5:3).
Motivul însasi al miscarii protestante a fost existenta abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca Vestul Roman sa se fi desprins de Ortodoxia Rasariteana. Multi teologi protestanti moderni au început sa priveasca din nou la acest prim mileniu al Crestinismului nedivizat si sa descopere marea comoara pe care Vestul a pierdut-o (ca rezultat, multi devin ortodocsi).
Evident, una din urmatoarele afirmatii este adevarata: (1) nu exista o Traditie corecta si deci portile iadului au biruit Biserica si atât Evangheliile cât si crezul Nicean gresesc, (2) adevarata credinta se gaseste în papism, cu dogmele lui schimbatoare definite de un Papa infailibil, sau (3) Biserica Ortodoxa este Biserica fondata de Hristos, care a pastrat cu credinta Traditia Apostolica. Protestanti au de ales între relativism, Catolicism sau Ortodoxie.
Pentru ca baza teologica pe care o constituie Sola Scriptura a produs doar rupturi si certuri, multi protestanti au renuntat la ideea unitatii crestine si considera drept ridicola ipoteza ca ar exista o singura credinta. Confruntati cu afirmatii tari ca cele citate mai sus, ei sustin ca acestea nu se potrivesc dragostei crestine. Lipsindu-le unitatea, ei încearca sa creeze o falsa unitate prin filozofia relativista a ecumenismului, în care singura credinta atacata este aceea care face afirmatii categorice cu privire la Adevar. Dar aceasta nu este dragostea crestina a Bisericii ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esenta Bisericii. Hristos nu a venit pentru a stabili o noua scoala de gândire, ci, asa cum El Însusi a spus, a venit pentru a-Si zidi Biserica pe care portile iadului nu o vor birui (Matei 16:17). Aceasta noua comunitate a Bisericii a creat o unire a unor persoane individuale, o unire organica si nu una mecanica. Aceasta unitate este posibila numai prin noua viata adusa de Duhul Sfânt si experimentata mistic în viata Bisericii.
Credinta crestina îi uneste pe credinciosi cu Hristos, formând un trup armonios din indivizi separati. Hristos modeleaza acest trup facându-se cunoscut fiecarui membru si dându-i Duhul Harului într-o maniera tangibila… Daca legatura cu trupul lui Hristos se rupe, atunci personalitatea izolata si învaluita în propriul egoism va fi lipsita de influenta benefica si bogata a Duhului Sfânt, care locuieste în Biserica.
Biserica este una pentru ca este trupul lui Hristos si ontologic nu poate fi despartita. Biserica este una, dupa cum Tatal si Fiul sunt una. Cu toate ca aceasta conceptie de unitate pare a fi imposibila, ea nu este asa pentru aceia care au trecut dincolo de concepte si i-au trait realitatea. Cu toate ca aceasta pare a fi o învatatura greu de acceptat, este o realitate în Biserica Ortodoxa, dar cere din partea fiecaruia lepadare de sine, umilinta si dragoste.
Credinta noastra în unitatea Bisericii are doua aspecte, unul istoric si altul prezent. Când Apostolii, de exemplu, au parasit aceasta viata, ei nu au parasit unitatea Bisericii. Ei fac acum parte din Biserica tot atât ca si atunci când erau prezenti în trup. Când sarbatorim Euharistia în orice biserica locala, nu o facem singuri, ci cu întreaga Biserica, cea de pe pamânt si cea din cer. Sfintii din cer sunt chiar mai aproape de noi decât cei pe care îi putem vedea si atinge. În felul acesta, în Biserica Ortodoxa nu suntem învatati doar de cei pe în trup pe care Dumnezeu ni i-a dat ca învatatori, ci de catre toti învatatorii din cer si de pe pamânt. Suntem astazi învatati tot atât de catre Ioan Gura de Aur ca si de catre episcopul nostru local. Implicatia asupra studiului Scripturii este aceea ca nu o interpretam fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserica. (N.T: Acest text apare neclar în traducerea protestanta a lui Cornilescu. Traducerea Ortodoxa este mai precisa: „Aceasta stiind mai dinainte ca nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuieste dupa socotinta fiecaruia”.) Acest fel de a ne raporta la Scriptura a primit o definitie clasica din partea Sf. Vincent de Lerins:
Aici cineva poate întreba: din moment ce canonul Scripturii este complet si suficient în sine însusi, de ce mai este necesar sa adaugam autoritatea interpretarii eclesiale? De fapt – trebuie sa raspundem noi – din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, ea nu este universal interpretata în acelasi fel de toti. Acelasi text este interpretat diferit de diferite persoane, asa încât cineva ar putea trage concluzia ca exista tot atâtea interpretari cât sunt oameni… Tocmai din cauza acestor multe distorsiuni cauzate de diferite erori este necesar ca interpretarea scrierilor profetice si apostolice sa fie facuta în armonie cu întelesul eclesial si universal.
Chiar în Biserica Catolica, trebuie folosita multa grija pentru a ne tine de ceea ce s-a crezut pretutindeni, din totdeauna si de catre toti. Aceasta este într-adevar catolicitatea, asa cum indica însasi etimologia numelui, ceva care implica universalitate. Aceasta regula este aplicata atunci când folosim principiile de universalitate, vechime si consens. În ce priveste universalitatea o facem marturisind acea credinta pe care o marturiseste întreaga Biserica, de pretutindeni. În ce priveste vechimea, o facem proclamând acele adevaruri pe care stramosii si parintii nostri le-au declarat ca inviolabile. În ce priveste consensul, o facem adoptând acele definitii si afirmatii acceptate de toti sau aproape toti episcopii.
În acest fel de abordare a Scripturii individul nu se straduieste sa fie original, ci sa înteleaga ceea ce este deja prezent în traditiile Bisericii. Avem obligatia de a nu pasi dincolo de limitele pe care le-au definit Parintii Bisericii, ci de a transmite cu credinciosie traditia pe care am primit-o. Aceasta cere mult studiu si multa gândire, si mai mult decât atât, cere sa ne cufundam în viata mistica a Bisericii. De aceea, Sf. Augustin vorbind despre cum sa interpretam Scripturile (Despre Doctrina Crestina, Cartile I-IV) se ocupa mult mai mult de calitatile celui care studiaza Scriptura decât de cunoasterea intelectuala pe care acesta trebuie sa o posede:
Unul care Îl iubeste pe Dumnezeu cu toata inima si este lipsit de mândrie, care este interesat sa caute Împaratia lui Dumnezeu prin credinta si reverenta, nu prin mândrie sau pofta, care are o inima evlavioasa, o minte curata, moarta fata de lume; care nu se teme si nici nu cauta sa placa oamenilor, care cauta doar cunoasterea si unirea cu Hristos, care flamânzeste si înseteaza dupa neprihanire, si care se angajeaza constant în lucrari ale milei si iubirii.
Cu un astfel de standard înalt, ne vom baza si mai mult pe calauzirea Sfintilor Parinti care au posedat aceste virtuti, si nu ne vom însela singuri crezând ca suntem interpreti ai Sfintei Scripturi mai capabili sau mai întelepti decât ei.
Ce se poate spune despre lucrarile savantilor protestanti? În masura în care aceste lucrari ne ajuta sa întelegem istoria si cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta Traditie si ne sunt de folos.
Asa scria Sf. Grigore de Nazianz cu privire la scrierile pagâne, „Dupa cum din anumite reptile putem extrage medicamente folositoare, tot asa din scrierile seculare putem extrage principii de cercetare si speculatie, respingând în acelasi timp idolatria lor…” În felul acesta, evitând sa ne închinam falsilor zei ai Individualismului, Modernitatii si Mândriei Academice, întelegând presupunerile folosite si folosind acele lucruri care arunca lumina istorica sau lingvistica asupra Scripturii, vom întelege mai bine Traditia. Dar aceste studii protestante sunt gresite atunci când speculeaza dincolo de textele canonice si impun idei straine în întelegerea Scripturii, cazând în dezacord cu Sfânta Traditie, cu acea credinta a Bisericii „din totdeauna si de pretutindeni”.
Daca protestantii vad aceasta abordare drept aroganta sau naiva, ei trebuie sa observe mai întâi aroganta si naivitatea acelor savanti care se cred calificati sa nege (sau, în cele mai multe cazuri sa ignore) doua mii de ani de învatatura crestina. Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor? Este oare crestinismul învatat în confortul unei biblioteci sau atunci când cineva îsi poarta crucea? Adevarata aroganta este a acelora care, fara a încerca macar sa afle ce este Sfânta Traditie, decid singuri ca ei stiu mai bine, ca doar acum a aparut cineva care a înteles pentru prima oara cu adevarat ce vrea sa spuna Scriptura.

Concluzie

Sfânta Scriptura este punctul cel mai înalt al Sfintei Traditii a Bisericii, dar înaltimea la care se ridica se bazeaza pe muntele pe care este asezata. Luata din contextul Sfintei Traditii, stânca Scripturii devine o bucata de lut care primeste orice forma impusa de cel care o manipuleaza. Scripturii nu i se da cinste atunci când este abuzata si deformata, chiar daca aceste denaturari se fac în numele autoritatii ei. Trebuie sa citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i întelegem mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au dovedit „împlinitori, nu numai ascultatori ai cuvântului” (Iacov 1:22), si care prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când avem întrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la acei care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antiohia si Policarp. Sa întrebam Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.

Surse: John Whiteford

Anunțuri